Copilăria, originile, paradisul pierdut sunt de mult teme recurente, mai cu seamă în poezie. Un vers eminescian precum „Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” poate fi emblematic, la temă, pentru întreaga noastră literatură. Şi, cu siguranţă, chiar este! Primul impuls, prima mişcare care porneşte din această nostalgie este întoarcerea la spaţiul originar, căci naşterea este un eveniment auroral, iar locul venirii pe lume şi al copilăriei are o mitologie a lui, vitală, de neînlocuit. „Pentru mine, strada Mântuleasa este un loc mitic”, spunea Mircea Eliade.

Când emoţia se transfigurează ea devine, nu-i aşa?, poezie. Pericolul care stă la pândă este căderea în sentimentalism, în clamoroasa discursivitate, mărunt subiectivă, a evocării. Graniţa dintre poeticitate şi sentimentalism poate fi (în)călcată pe nesimţite de câte un novice, vrăjit de câteva amintiri banale sau de o anecdotică ieftină. Ar fi la îndemână şi suficiente exemple, însă aceia care s-au „produs” astfel sunt acum deja uitaţi.

Nu astfel de capcane îl întâmpină pe Alex Drăghici, un poet severinean mai puţin exersat până acum. A debutat mai demult, în 1988, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, în cuprinsul controversatului volum colectiv Zboruri lirice, cu un ciclu de poeme intitulat Septembrii. În acea culegere, printre alţii, mai figurau cu grupaje de versuri Paul Aretzu, Ionel Ciupureanu, Mircea Liviu Goga şi subsemnatul. A trecut ceva vreme până când, în 1995, s-a putut vorbi şi de un debut individual, odată cu apariţia volumului Păsări greşite, publicat la Editura „Radical”. Între timp, în 1995 şi 2000, Alex Drăghici a dat la iveală şi două cărţi de specialitate, autorul nostru fiind de profesie criminalist. Apoi, abia în 2012, la Editura „Prier” din Drobeta-Turnu Severin, se înregistrează revenirea la poezie cu volumul Valea Bună. Terre ŕ terre, titlul cărţii desemnează chiar numele satului natal al poetului. Eterna reîntoarcere îl bântuie şi pe Alex Drăghici. Ce poate fi evocat în versuri la o vârstă matură dacă nu impresii din copilărie, locuri, peisaje şi – nu se putea altfel – chipurile părinţilor. Valea Bună este un sat situat undeva, într-o lume pitorească din Mehedinţi. Farmecul arhaic al acestei Văi, cu copilăria ei cu tot, îşi fac loc în multe din cele patruzeci de poeme ce alcătuiesc volumul. Maturitatea trăită într-o lume citadină poate fi, ca la atâţia alţii, o vârstă a înstrăinării, a îndepărtării de o puritate originară. Poemul titular al volumului este o revanşă şi o întoarcere într-un trecut idilic: „De primăvara îmi va fi străină/ mi-aş aminti un sat înmugurit/ că Dumnezeu mi-a dăruit grădină/ o Vale Bună şi un deal cu schit.// Acolo sus în prunii mugurind/ parcă-l aud pe tata mânând boii/ de-atunci vara de cămăşi o prind/ şi mă ascund sub mantiile ploii”. Uşurinţa cu care poetul cadenţează, dar şi nostalgia universului rustic ne duc gândul spre poezia clasică a unui Octavian Goga sau Ion Pillat. Melancoliile s-au decantat prin trecerea timpului şi prin cristalizarea amintirilor. „Starea de dor” faţă de un trecut irecuperabil, de altminteri, previzibilă, e trăită idilic: „Mi-e dor de satul meu cu morţi şi vii/ rămâne luna-n pirostrii să fiarbă/ şi pot privi pe-ascuns după chindii/ copilăria în cămăşi de iarbă”. Luna care fierbe, cam neinspirat „în pirostrii”, este înălţată însă, deodată cu tot acest univers originar, în veşnicie: „Mai des cu tâmpla-aş fi putut s-ating/ ramuri cereşti sub lună nouă/ la mine-n sat eternităţi se-ntind/ dintr-o biserică de rouă”. Dacă satul nu mai trăieşte un prezent atât de pur, gândul se contopeşte cu o copilărie „pierdută” într-o arhaicitate până nu demult vie.

Scrupulozitatea fotografică a unei memorii a copilăriei se împleteşte deseori cu sentimentul pios al iubirii filiale, dincolo de care nu mai poate sta decât adorarea icoanelor: „Mai poartă casa mamei în pereţi/ fotografia unei dimineţi// În ramă, pe o scoarţă stau frumos/ la răsărit Preasfânta şi Hristos// lângă fereastră încă îmi fac semne/ părinţii descărcând un car cu lemne// bunicii cu bisericile-n mâini// le-au aşezat în piepturi de bătrâni”. Este Fotografia unei dimineţi, poemul care deschide, emblematic, volumul. Dincolo de naivitatea câtorva asocieri sintactice şi imagistice vibrează aceeaşi nostalgie a reîntoarcerii, aceeaşi pioşenie a retrăirii. Câteodată naivitatea este un semn al purităţii, iar stângăcia îşi lasă amprenta pe sfiala confesiunii.

Putem vorbi, aşadar, de naivitate şi sfială, de puritate şi pioşenie. Dincolo de toate acestea tremolează un fior religios, o credinţă discretă, disimulată în nostalgiile sufleteşti. Cele două catrene ce compun poemul Încununare sunt, credem, cel mai bun exemplu: „Cum izbăvită-i floarea într-un spin/ ghimpe de-argint e suferinţa/ cum rouă lăcrimează dintr-un crin/ rază din ceruri ne este credinţa// Întru nădejde se cunună toate/ clopotul din deal c-o liturghie/ primăvara încă mai împarte/ pocale-mpărăteşti cu veşnicie”. Inclusiv recuzita poetică este un argument ce susţine constatările de mai înainte: „spin”, „ghimpe (de argint)”, „rouă”, „crin”, „rază (din ceruri)”, „credinţa”, „nădejde”, „cunună”, „clopotul (din deal)”, „liturghie”, „veşnicie” ş. a. Durerea despărţirii timpurii, a îndepărtării de vatra părintească, este şi ea persistentă, pregnantă: „Se scutură lumina peste răni/ e o plecare blândă-n univers/ un dor de ducă plânge peste zări/ cuvintele mai ruginesc un vers// Epidemii de toamnă mă cuprind/ timide iederi înveselesc tristeţe/ iarba măsoară drumul dintre voi/ biserică de lemn şi tinereţe// Toamna mai şchioapătă prin lunci,/ desculţă, sângerând prin rouă/ uitată peste râu copilăria/ îmi face semn cu mâinile amândouă.” (Epidemii de toamnă). Aduse bine la temă unele din versurile de mai sus sunt chiar memorabile, iar plăcerea citării este reală. Poezia este una autentică. Nu ne putem reprima nici gândul că se aud în ea, bine asimilate, şi ecouri din Octavian Goga, dar parcă şi din Lucian Blaga. Vechi cititor de poezie, sensibil şi pasionat, atunci când „poetizează” Alex Drăghici este ferit de pastişă tocmai printr-o asimilare organică a marii poezii.

Încă o trăsătură definitorie a versurilor lui este discreţia. Melancolia şi sfiala o însoţesc. Şi le asociază cu diafane apariţii angelice: „Îngerul copilărind prin sat/ spre amurg aripa şi-a lăsat/ lângă-un schit din Valea Bună a mea/ aripa lui încet ne lumina// Furişată-ntre răchite afară/ îi era ruşine lunii să răsară.” (Amurg cu înger). Elementele peisagistice se îmbină cu elementele culturale, literare şi religioase, conferind poeziei plasticitate, inocenţă, dar şi o luminiscenţă autumnală. O toamnă vag bacoviană se înstăpâneşte peste locurile trăind în amintire, dar revăzute din când în când şi în realitate: „Păunii toamnei vând culori pe rând/ perfuzii vegetale mă inundă/ dar frunzele grăbesc şi-n gând/ spitalizând lumina blândă// Mă ameţesc melancolii desculţe/ pe sub mesteceni fără adăpost/ mai sus, în deal spre mănăstire/ toamna-i frumoasă ca o zi de post.” (Melancolii desculţe). „Festinul toamnei”, „bandaje de lumină”, „azilul frunzelor”, „cai şi mesteceni care fugiseră din spital”, poetul „bolnav de septembrii” revin şi în alte versuri sugerând o blândeţe a bolii şi a stingerii, iar Bunătate toamna, o magistrală poemă blagiană, nu ne pare a se aşeza prea departe nici ca sursă, nici ca fundal. Visul, dar şi gestul întoarcerii îl obsedează şi pe Alex Drăghici pentru care revenirea în sat, vremelnică, intermitentă, apare ca un act de penitenţă faţă de paradisul pierdut: „Doamne, mă iartă că sunt păcătos/ azi viermele creşte în mărul frumos/ din crângul vieţii acasă m-aduci/ cu troiţe Isus mă ajută-n răscruci”.

Pentru Alex Drăghici întoarcerea în spaţiul originar înseamnă şi întoarcerea la adevărata poezie.