Ioan T. Morar este un extraordinar Ambasador al României în Provence. Locuieşte acolo de mai bine de 7 ani. A scris o carte despre această şedere care tinde să îi devină un al doilea „acasă”. Şi va mai scrie. Volumul 7 ani în Provence stă la baza acestui dialog. Unul, se va vedea de la primele schimburi de replici, empatic.

– Un provensal e un om în vârstă. Un om care, acum, îşi redescoperă copilăria provensală, îşi aduce aminte de bunicii lui care vorbeau această limbă ameninţată cu stingerea. Un provensal este un om locuit de o nostalgie lingvistică (şi culturală). Aşa sunt provensalii pe care i-am cunoscut eu, oameni (re)întorşi spre tradiţie, dornici să repopuleze viaţa de zi cu zi cu această limbă romanică, singura limbă regională răsplătită, prin Mistral, cu un Nobel pentru literatură. Spuneam în cartea recent publicată că „Tradiţia este o doamnă în vârstă menţinută în viaţă de oameni în vârstă”. Provensalul este un minoritar care-şi aduce aminte că bunicii săi erau majoritari. Şi ar vrea să salveze această lume care vorbeşte de neînţeles pentru francezul modern.

– De când sunt aici m-am mai „aşezat”. În primul rând, în ordinea anotimpurilor. Aici sunt doar două, asta înseamnă să-ţi găseşti alte raportări cu zilele anului, să îţi „ritmezi” viaţa altfel. Contactul meu cu cultura provensală mi-a redirecţionat o parte din curiozitate spre trecut, spre o zonă culturală care, până acum, nu exista în viaţa mea decât, maximum, la curiozităţi. Ştiam că există o limbă provensală, o zonă numită Provence şi ştiam de poetul Mistral, prieten cu Alecsandri. Zicea Marin Preda că ţăranul, când ajunge la Bucureşti, caută alţi ţărani. Cam aşa e şi cu mine: ca minoritar am căutat alţi minoritari. Şi am dat peste provensali şi provensalişti. M-am identificat, cumva, cu ei. Am şi avut noroc. La o seară de poezie românească organizată de mine în La Ciotat a venit un domn care, la final, a cerut permisiunea să citească, în provensală şi franceză, o poezie dedicată de Mistral României. Aici a început totul. Acel domn, Denis Roux, a devenit profesorul şi ghidul meu în lumea provensală.

– Pentru că purtăm dialogul ăsta în plin Campionat Mondial de Fotbal, voi intra în joc şi voi vorbi despre oamenii cu care mă simt foarte apropiat, cu care ne bucurăm la fiecare întâlnire: Paul Julien, preşedintele Asociaţiei Amitié Franco-Roumain, un om care iubeşte România cum puţini dintre noi o facem, primul meu ajutor când am ajuns la Consulatul din Marsilia, unde predecesorul meu mi-a lăsat în dar un computer absolut gol şi nici un număr de telefon util pentru funcţie. Paul Julien, care a fost 25 de ani primar în Destrousse (comună înfrăţită cu Horezu), a venit şi mi-a deschis uşi, mi-a facilitat contacte. Cu el am făcut acţiuni dedicate României (fără nici un sfanţ de la statul român, prin ICR sau prin Consulatul din Marsilia). Apoi, desigur, Denis Roux şi soţia lui Elisabeth, doi oameni cu o mare deschidere spre România, spre Europa de Est, în casa cărora se desfăşoară cursurile de provensală. Poetul şi „strigătorul public” Frédéric Ganga, responsabilul cenaclului local, cu care am făcut deja câteva acţiuni culturale (sună ca naiba „acţiuni culturale”, ştiu). Jean-Claude Mathieu, din asociaţia de prietenie, un om cu o viaţă foarte interesantă, de la care am aflat foarte multe despre mentalitatea franceză. Tot din asociaţia de prietenie, Josianne Fallecker, o persoană săritoare şi prezentă la toate acţiunile noastre, pasionată de România, curioasă; Marie-Xaviere Mas (Maxa, cum îi zicem), cu care am descoperit cunoştinţe comune din Arad (ea a înfiat o micuţă arădeancă), co-organizatoarea unei seri Rotary cu prezentarea unor vinuri româneşti, de fapt o seară de strângere de fonduri pentru operaţia unei fetiţe din România; Charles Bouvier, care are bunica maternă din Brăila; Bernard Lerondeau (care o rupe binişor pe româneşte) şi care în vara asta a organizat deplasarea unui grup coral provensal chiar la Craiova!); Mireille Benedetti, primar adjunct în La Ciotat, iniţiatoarea unui festival al limbilor romanice, la care sunt şi eu co-fondator; Maurice Chany, fost căpitan de marină, cu ajutorul căruia am pătruns în „fieful” Legiunii Străine de la Puyloubier. Şi, nu în ultimul rând, Michel Cameli, chirurg militar, fost primar adjunct la Toulon, cel care mi-a vorbit pentru prima dată despre Noua Caledonie. Este, dintre toţi francezii pe care i-am citat, cea mai veche cunoştinţă franceză a mea, de cel puţin două decenii.

– Eu mă mulţumesc cu ce am, sunt bucuros că ediţia în limba română şi-a găsit destui cititori care descoperă, astfel, un ţinut binecuvântat. Nu mă gândesc la traduceri, iar dacă ar fi să fie, o traducere în provensală ar avea foarte puţini cititori. Aş reuşi să-i cunosc pe toţi.

– Provence e, pentru mine, o combinaţie între Dobrogea şi Ardeal! Care, ambele, au un raport mai ciudat cu Bucureştiul. Nu foarte demult, relatând despre vizita unui ministru francez la Marsilia, ziaristul local a încheiat cu afirmaţia: „Spre seară, ministrul s-a întors în Franţa”

– Am început să cunosc regiunea întâi din deplasările mele oficiale, pe când eram Consul General, dar de fiecare dată mi-a plăcut să aflu mai mult despre locurile văzute. Întâi a fost, deci, contactul nemijlocit, la pas, dacă vrei, apoi a fost „consolidarea” prin lectură. Uneori s-a întâmplat şi invers, să citesc despre ceva şi să vreau să merg la faţa locului. De pildă, am aflat, dintr-un articol de ziar, semnalat de Denis Roux, despre satul bănăţenilor din Luberon. Apoi m-am dus să-l văd. Acum am citit despre singurul fel de fân care are AOP (Denumire de origine controlată) şi care se obţine undeva pe lângă Salon de Provence. E cel mai scump fân din lume, majoritatea se exportă pentru caii de rasă din Arabia Saudită sau de la Curtea regală Britanică. Mă voi duce în curând în zonă.

– Da, lavanda face parte din identitatea Provence-ei, ca măslinul, de altfel. Dar, tot ca în cazul măslinului, există lavandă decorativă, pe care o găseşti prin spaţii publice, prin grădini de oameni, şi lavandă „de exploatare”, care se întinde pe zeci de coline din Provence montană. Dar, cum am mai spus şi în carte, cel mai mare producător de lavandă (şi uleiuri de lavandă) sunt vecinii noştri de la sud de Dunăre, bulgarii. Cu toate acestea, când spui lavandă, lumea înţelege Provence. Şi e o senzaţie să ajungi în lanul de lavandă, să simţi mirosul acela special... e greu de descris senzaţia. Te ia (pe mine m-a luat) cu un fel de ameţeală vecină cu halucinaţia cea mai plăcută. Avem un ghiveci de lavandă chiar în casă, îl ţinem pentru că mirosul alungă ţânţarii.

– Da, mă bucur că pot reveni la măslin, cum ziceam, un copac identitar provensal. Dincolo de rolul lui alimentar (şi curativ), e ceva în plus. E, totuşi, copacul care a dat ramura vestitoare de sfârşit al Potopului. Porumbelul cu ramura de măslin e o imagine care face parte din cultura noastră iudeo-creştină. Ei, în România măslinul era un copac imaginar, aici e cât se poate de concret. Spune un proverb provensal „Măslinul care are o sută de ani e, încă, un copil”. Longevitatea extraordinară a măslinului contaminează visul de a trăi mai mult al omului. Şi, văd, contaminarea ţine, aici lumea trăieşte mai mult decât în alte părţi.

– Nu e un tărâm care să abunde în nume şi urme româneşti. Întâi l-aş numi pe Jean Cassien, sfântul care a „formatat” viaţa monastică la Marsilia, unde are şi câteva moaşte. E acelaşi cu Ioan Cassianul, sfânt şi în calendarul ortodox. Asta mai în vechime. Spre epocile noastre, Alecsandri este un român cunoscut în lumea provensaliştilor, prieten cu Mistral, citat de acesta în câteva texte. Matei Vişniec e cunoscut ca autor dramatic, e jucat la Avignon an de an. Eu l-am descoperit aici pe Paul Anastasiu, fost în legiunea străină, actualmente pictor oficial al Armatei Franceze (locuieşte aproape de Avignon). Mi s-a părut interesantă (pentru mine, nu neapărat pentru francezi) întâlnirea cu domnul Mihai Jorgulescu, fost coleg de clasă, de liceu, cu regele Mihai, fost proprietar al unui domeniu viticol mai sus de Aix-en-Provence... Am multe cunoştinţe medici români care s-au stabilit în zonă. Români care se ocupă de sănătatea Franţei... Graţie lor, se schimbă în bine imaginea românilor în această ţară, imagine făcută praf de cerşetorii români, de hoţii şi bandiţii care au invadat Franţa după ‘89. E o realitate pe care nu are rost să o ascundem. Până acum câţiva ani, era un disconfort identitar să zici că eşti din România... Acum s-a mai schimbat, mai ales că niciun român nu a fost implicat, să zicem, în marele banditism, în atentate. Românii aduşi de val în Franţa după Revoluţie au fost, mai degrabă, nişte răufăcători low-cost. Iar disconfortul de imagine începe să se repare.

– N-am auzit pe nimeni să nu vrea să vină aici. Bine, există şi oameni ciudaţi. Am cunoscut pe cineva care mi-a spus că nu i-a plăcut Parisul. Dacă nu-ţi place o climă blândă, un stil de viaţă plăcut, comod, dacă nu iubeşti statul la umbră, rosé-ul, cântecul cigalilor (un fel de greieri), atunci, da, nu-ţi poate plăcea în Provence. Dar altfel, nu văd cum.

– Da, în mod clar ceva s-a schimbat în viaţa mea. Şi nu pun asta doar pe seama vârstei. M-am distanţat de România, continuând să scriu în română, pentru cititorul român. Nu am nici un canal TV românesc, deci nu sunt în priză directă cu ce se întâmplă acasă (exagerez, că doar şi internetul e priză directă!). De fapt, cu bunii mei prieteni vorbesc mai des de aici decât vorbeam când eram în România, facilităţile electronice de comunicare au schimonosit ideea de distanţă. Nu mai simt că aş fi departe. Cu avionul ajung în patru ore, mai puţin decât aş ajunge, cu maşina sau cu trenul, de la Bucureşti la Arad sau la Timişoara. Distanţa asta, anihilată de internet, mă ajută, totuşi, să văd lucrurile după ce temperatura lor a mai scăzut. Sunt mai atent la viaţa politică franceză pentru că asta mă poate afecta mai mult, ca rezident în Franţa. Grijile zilnice sunt altele, ritmul meu de viaţă e altul (nu mai am două-trei locuri de muncă între care să fiu nevoit să alerg toată ziua), calitatea timpului e alta (nu vorbesc aici de meteo). Pe de altă parte, simt că sunt în ultima parte a vieţii, mă gândesc des la asta. Ce ar mai trebui să fac? Ce datorii au rămas neplătite? Ce proiecte aş mai putea rostogoli cu energia pe care o mai am? Ce ar mai fi de văzut? De citit? De scris? Mai am timp să călătoresc în locuri la care am visat, înainte de Marea Călătorie? Cum să nu exagerez cu pregătirile, dar nici să nu fiu luat pe nepregătite?

Poate că asta aş fi simţit şi în apartamentul din Piaţa Muncii, sectorul 3, Bucureşti. Sau, în caz că m-aş fi întors în Arad sau în Timişoara. În Provence, însă, beneficiez de un alt decor, care face aceste trăiri mai proaspete, mai vii. Mai puţin cenuşii. Îmi plimb neliniştile pe malul mării, prin locuri pitoreşti, printre măslini şi podgorii şi, din când în când, la marginea unor lanuri de lavandă. Astfel, zic eu, fără urmă de trufie, neliniştile devin mai descărcate de „imediat”, mai de calitate.

– Aş încerca să spun, iarăşi, fără urmă de trufie, aici m-am profesionalizat, cumva. Raportul meu cu scrisul s-a modificat. Pe de o parte, îmi dau seama că nimeni nu aşteaptă cărţile mele ca pe ceva fără de care nu ar putea trăi. Aşa că, atunci când ies cu o carte trebuie să mă dau peste cap şi să conving nişte oameni că asta aşteptau, cartea asta. Vizibilitatea mea în România, când am locuit acolo, rezolva mai uşor această problemă. Pentru mine scrisul e vital, pentru ceilalţi, cititul e opţional. Am timp suficient încât să scriu două cărţi pe an. Are nevoie lumea de două cărţi scrise de mine în fiecare an?! Să fim serioşi. Asta, abia asta, ar fi o formă de orgoliu de neiertat. Ca şi ideea că, deşi acum nu eşti apreciat, scrii pentru generaţiile viitoare. Serios?!

Mi-am propus, cum am mai spus-o, să nu scriu cărţile pe care pot să nu le scriu şi să scriu doar cărţile pe care nu pot să nu le scriu. E simplu, deşi pare complicat.

Cu Şapte ani în Provence a fost altceva, nu e un roman, e o carte a unor descoperiri pe care vreau să le împărtăşesc. E vorba de o sumă de bucurii pe care nu am vrut să le consum singur. E ca şi cum am sta la o masă, la umbră, şi aş povesti tot ceea ce e în carte.

– Experienţa mea diplomatică, scurtă, foarte scurtă, a fost un capitol important. M-a plasat într-o altă lume, pe care am încercat să o înţeleg. Într-o oarecare măsură am reuşit, deşi veneam din afară. Spre deosebire de „diplomaţii de carieră” (unii punând accentul mai mult pe cuvântul carieră), care aşteaptă să li se încheie misiunea, să-şi numere banii economisiţi la post şi să încerce să prindă un alt post în afară (nu sunt toţi aşa, am întâlnit şi oameni deosebiţi în MAE, prea puţini, însă). Sper deosebire de ei, eu am trăit fiecare experienţă cu toată seriozitatea, am respectat proceduri, am dat atenţie fiecărui român care avea treabă la Consulat. Poate de aceea am şi rămas în relaţii excelente cu comunitatea românilor din Sudul Franţei. Nu am amestecat fişa postului cu preocupările mele literare, nu cred că asta a fost determinant în scrisul meu de după. Ca experienţă nemijlocită, care, la un moment dat, poate, prin ricoşeu, să coloreze câteva pagini de roman, da, a contat anul şi cele patru luni din diplomaţie. Am scris puţină poezie după Marsilia, am reuşit să scriu şi să public două romane şi această poveste a vieţii provensale. O fi mult? O fi puţin?

– Am luat puţine lucruri. Am trecut dintr-o viaţă în alta şi mi-am spus: fiecare viaţă cu hainele ei. Am luat Biblia şi câteva cărţi. Dacă aş fi nevoit să mă întorc şi să-mi reiau viaţa la Bucureşti, am tot ce-mi trebuie pentru asta. Acolo am cărţile, câteva tablouri la care ţin, vechea maşină de scris. Lucruri esenţiale cât trăim, simple nimicuri după aceea.

– Pe măsură ce m-am îndepărtat, internetul ne-a oferit, cum ziceam, uneltele unei apropieri virtuale de neconceput acum jumătate de secol. Noua viaţă s-a răsfrânt, într-un fel, asupra prietenilor care au descoperit această parte de lume. Mircea Mihăieş, prietenul meu cel mai bun, din copilărie, a venit în fiecare an în Provence, în vacanţă. Claudiu Opran, şi el, prieten mai tânăr, a venit cu familia aici de câteva ori. În alţii încă nu s-a copt dorinţa de a ajunge aici, când o fi să fie, ne vom întâlni pe meleag provensal. La începutul toamnei, am mijlocit participarea unor scriitori din România la un festival din Provence... Mi-am făcut mulţi prieteni pe reţelele sociale (twitter, mai precis), care au ajuns în zonă şi, fermecaţi, vor reveni! Am venit aici şi ca să fac loc !

– Cum e o zi obişnuită pentru dvs. din această viaţă „provensală”? Ciotat-iană, oare spun bine?

– Ciotadiană. Noi suntem ciotadieni (în toate dicţionarele şi manualele de geografie ale Franţei, când se vorbeşte despre o localitate se specifică şi numele pe care îl au locuitorii. Mă amuză, unele denumiri nu sunt evidente. La Ciotat este locuit de ciotadieni-ciotadiene.) Fiecare zi e o bucurie, mă trezesc şi, paradoxal, văd că viaţa mea aici nu e un vis. Vara ieşim mai de dimineaţă (înaintea turiştilor) la plajă, o plimbare prin apă, apoi venim în casă, la umbră, seara mai ieşim când se reinstaurează răcoarea. Zilele cele ne-obişnuite sunt cele când plecăm din La Ciotat. De pildă, duminică, pe 24 iunie, am organizat, cu comunitatea română, o întâlnire în cinstea Zilei Iei, în portul Marsilia. Mâine (răspund la acest interviu astăzi, 25 iunie), mergem (eu şi Carmen) în Hyeres unde, seara, voi vorbi în cadrul unei reuniuni Lions Club, despre Centenar. Cum am mai zis, patriot pe persoană fizică. Sunt liber să promovez cultura română, nu stau la post, la Consulat, să-mi număr banii.

Apoi zile plăcute sunt şi când vine cineva din România şi îi arăt, cu mândrie, orăşelul nostru şi împrejurimile.

– O zi excepţională va fi când voi câştiga nişte milioane la Loto, cu ajutorul cărora voi cumpăra o galerie de Artă (în Aix- en-Provence sau în Nisa), în care să invit numai plasticieni români. Şi, dacă îmi vor rămâne bani, voi face şi o rezidenţă literară pentru scriitori. Rugaţi-vă să câştig!

– Sunt destule bancuri provensale, de fapt, sunt un fel de snoave care se găsesc în abundenţă prin almanahurile în limba provensală (care apar şi acum). Unele sunt atât de specifice, încât ar trebui explicate. Iar eu sunt contra bancurilor pe care trebuie să le explici.

– Eminescu este Mistral. Apoi mai e un poet important, Roumanille (se citeşte ca şi Roumanie), prieten cu Mistral. În Ciotat a trăit Émile Ripert, poet, prozator, profesor universitar care a scris în provensală, destul de cunoscut. Postul de Caragiale este ocupat de o serie de autori care au scris vodeviluri sau piese de bâlci. Pentru Sadoveanu sunt doi candidaţi, Marcel Pagnol şi Jean Giono, doi scriitori care s-au urât toată viaţa, dar s-au împăcat în final.

– Acel albastru este, într-adevăr, vitamina mea zilnică. El vine la pachet cu o lumină specială, care i-a făcut pe mulţi pictori să ajungă în aici. Albastrul de Provence este, poate, una dintre culorile cu care ar trebui să fie pictat Paradisul.