O apariţie editorială remarcabilă

Sub egida Fundaţiei Nişte ţărani a apărut ce-l de-al doilea volum de evocări L-am cunoscut pe Tudor Arghezi întocmit de scriitorul Nicolae Dragoş, căruia juriul,  prezidat de poetul Petre Stoica şi de criticul literar Gheorghe Grigurcu,  i-a atribuit, pentru această masivă şi foarte importantă lucrare, Premiul pentru Arghezologie al Festivalului Naţional de Literatură Tudor Arghezi, ediţia 2007.

Deşi primul volum al lucrării a fost publicat în 1981 la Editura Eminescu, dificultăţile adunării materialului şi, din păcate, şi ale finanţării, au făcut ca cel de-al doilea să vadă lumina tiparului după mai bine de un sfert de veac. Şi, dacă primul tom a cuprins mărturiile a 50 de personalităţi din diverse domenii, care, într-un moment fast al existenţei lor, au venit în atingere directă cu marele poet, volumul pe care-l avem acum în faţă cuprinde, la rândul lui, un număr impresionant de evocări: 59.

Cu înalt devotament faţă de personalitatea şi opera argheziană, scriitorul Nicolae Dragoş, a cărui biografie este legată şi ea de Târgu Cărbuneşti, unde a fost timp de doi ani profesor (1960-1962), s-a ostenit să îndemne la scris, spre neuitarea marelui Tudor Arghezi, pe literaţii Mitzura Arghezi, Rosa del Conte, marea prietenă a literaturii române, autoarea excepţionalei exegeze asupra operei eminesciene intitulate Eminescu sau despre absolut, Ştefana Velisar Teodoreanu, Barbu Brezianu, Gheorghe  Bulgăr, Emil Manu, Dan Smântânescu, Teodor Vârgolici, dar şi pe omul de radio Iulius Ţundrea,  pe regizorul de teatru Nicolae Kirilov şi regizorul de film Geo Saizescu etc. Acestora li se adaugă şi doi-trei oameni obişnuiţi care, la rândul lor, au venit în diverse împrejurări în contact cu marele poet. Printre aceştia din urmă, veterinarul Marin Stan care i-a vaccinat păsările în toamna anului 1958.

Cu părere de rău, deşi  toate cele 380 de pagini de evocări ale volumului merită citite cu cea mai mare atenţie, din raţiuni de spaţiu tipografic , mă voi limita să evidenţiez doar câteva dintre ele. Doamna Mitzura Arghezi transmite prin notele sale atmosfera patriarhală a căminului copilăriei : Elveţia a fost ţara de basm a copilăriei mele. Povestirile tatei se depănau în serile de iarnă , la gura sobei, când scânteierile de jar proiectau în colţurile întunecoase ale camerei jocul de lumini şi umbre, adăugând o notă de mister întâmplărilor neobişnuite pe care le auzeam şi, pe nesimţite, basmul se contopea cu realitatea în mintea noastră de copii.

Eminenta eminescologă italiană Rosa del Conte relatează prima sa vizită la Mărţişor, în îndepărtatul an 1943, împreună cu prof. Umberto Cianciolo. Acesta i-a dedicat un foarte inteligent eseu gazdei lor, text în care italianul a intenţionat să rezolve cu o subtilă înţelegere unul dintre aspectele cele mai originale ale personalităţii argheziene, eseu intitulat Simbolul grotesc la Arghezi,  apărut în volumul  Studii Literare, un an mai târziu, la Sibiu. Iată ce povesteşte Rosa del Conte despre prima sa întîlnire cu poetul: Arghezi însuşi ne-a deschis poarta locuinţei sale rustice, mai mult o fermă decât o vilă, pierdută în periferia prăfuită: cu cămaşa de pânză groasă deschisă pe gâtul puternic, cu faţa arsă de soare, cu o fulgerare metalică în ochii pătrunzători sub desişul viu al părului deja cărunt, poetul ducea un coş enorm plin de prune, pere şi struguri. O încărcătură demnă de un Paradis terestru, coaptă mai ales cu sudoarea frunţii, dincolo de soarele acelui eden domestic al său.

Istoricul literar Teodor Vârgolici îşi mărturiseşte frământările sufleteşti,  scrupule care-l încearcă  în a afirma că l-a cunoscut cu adevărat pe marele poet: ...când am fost solicitat să-mi rememorez cum l-am cunoscut pe Tudor Arghezi, m-am aflat la grea cumpănă . Mă obseda şi mă neliniştea întrebarea: oare puţinele clipe în care am avut cinstea, trăită cu profundă intensitate emoţională, să fiu primit de Tudor Arghezi , să mă asculte şi să-mi vorbească, îmi dau ele dreptul să mă socot un cunoscător al marelui poet? În continuare, Teodor Vârgolici îl evocă pe autorul Cuvintelor potrivite din punct de vedere istorico-literar, pentru a consemna, pentru contemporani şi pentru viitorime, după propria-i expresie, un merit fundamental al scriitorului în existenţa şi activitatea, pe drept cuvânt remarcabile, ale Muzeului Literaturii Române. Este vorba de un moment de criză a instituţiei, când, în 1967, muzeul a fost evacuat samavolnic de autorităţile comuniste din spaţiul ocupat în clădirea de pe strada Muzeul Zambaccian nr 10, casa în care locuise Mihail Sadoveanu în ultimul său deceniu de viaţă. Directorul muzeului, Perpessicius, fiind grav bolnav, mai tânărul, pe atunci, cercetător Teodor Vârgolici a apelat în acele momente de disperare la sprijinul lui Tudor Arghezi. Prin intermediul Mitzurei, avea să fie primit de poet în locuinţa acestuia de pe strada Arhitect Cerchez şi ascultat cu mare atenţie . Şi, deşi vizita nu s-a încheiat cu promisiuni din partea poetului, acesta a redactat imediat un memoriu către Comitetul Central al PCR, scrisoare care va fi dusă chiar de Mitzura, şi, aşa cum consemnează istoricul, intervenţia fermă şi prestigiul de care se bucura de ceva vreme marele poet în faţa conducerii de partid şi de stat, au făcut ca , în aceeaşi zi de primăvară, să fie pusă la dispoziţia Muzeului Literaturii Române clădirea din strada Fundaţiei nr. 4.

Teodor Vârgolici pune, în paginile următoare,  la dispoziţia cititorului volumului L-am cunoscut pe Tudor Arghezi o bună parte dintre scrisorile adresate de poet prozatorului Gala Galaction, cu care s-a cunoscut şi  împrietenit în 1896, în timpul şedinţelor Cenaclului lui Al. Macedonski, pe care-l frecventa la vârsta superbelor elanuri şi exuberanţe adolescentine. Aflăm, din scrisorile  păstrate cu grijă de Gala Galaction, frământările sufleteşti ale poetului în perioada care precede călugărirea sa în februarie 1900, dar şi dezamăgirile crunte, amara decepţie încercată imediat după intrarea sa ca monah la Cernica. Voi cita în continuare din scrisoarea datată 12 februarie 1900: Ce îţi închipuieşti că simt când, în obscuritatea utreniei, trei ore în şir,  văd un zid de spectre negre, intonând imnuri de mântuire, când noaptea mă cuprinde sub catapetesme ca într-un clopot de tuci? Ce să simţi când tu trosneşti ca un brad uscat, când fiecare fibră a ta ironizează pe cealaltă şi când vezi clar că, în faţa lui Dumnezeu, te ştergi ca o linie de cărbune?

Riscând să mă repet, voi încheia prin a spune că toate paginile acestui volum de evocări merită citite cu atenţie, chiar şi acelea scrise de oameni obişnuiţi, ca veterinarul şi omul de serviciu, fiindcă ele reuşesc să contureze cu pregnanţă personalitatea complexă a marelui poet, viaţa sa în mijlocul familiei, capacitatea sa , dincolo de fireştile rezerve, de a relaţiona cu cei din jur, fie ei oameni de litere sau de artă, fie oameni obişnuiţi.