O apariþie editorialã remarcabilã

Sub egida Fundaþiei Niºte þãrani a apãrut ce-l de-al doilea volum de evocãri L-am cunoscut pe Tudor Arghezi întocmit de scriitorul Nicolae Dragoº, cãruia juriul,  prezidat de poetul Petre Stoica ºi de criticul literar Gheorghe Grigurcu,  i-a atribuit, pentru aceastã masivã ºi foarte importantã lucrare, Premiul pentru Arghezologie al Festivalului Naþional de Literaturã Tudor Arghezi, ediþia 2007.

Deºi primul volum al lucrãrii a fost publicat în 1981 la Editura Eminescu, dificultãþile adunãrii materialului ºi, din pãcate, ºi ale finanþãrii, au fãcut ca cel de-al doilea sã vadã lumina tiparului dupã mai bine de un sfert de veac. ªi, dacã primul tom a cuprins mãrturiile a 50 de personalitãþi din diverse domenii, care, într-un moment fast al existenþei lor, au venit în atingere directã cu marele poet, volumul pe care-l avem acum în faþã cuprinde, la rândul lui, un numãr impresionant de evocãri: 59.

Cu înalt devotament faþã de personalitatea ºi opera arghezianã, scriitorul Nicolae Dragoº, a cãrui biografie este legatã ºi ea de Târgu Cãrbuneºti, unde a fost timp de doi ani profesor (1960-1962), s-a ostenit sã îndemne la scris, spre neuitarea marelui Tudor Arghezi, pe literaþii Mitzura Arghezi, Rosa del Conte, marea prietenã a literaturii române, autoarea excepþionalei exegeze asupra operei eminesciene intitulate Eminescu sau despre absolut, ªtefana Velisar Teodoreanu, Barbu Brezianu, Gheorghe  Bulgãr, Emil Manu, Dan Smântânescu, Teodor Vârgolici, dar ºi pe omul de radio Iulius Þundrea,  pe regizorul de teatru Nicolae Kirilov ºi regizorul de film Geo Saizescu etc. Acestora li se adaugã ºi doi-trei oameni obiºnuiþi care, la rândul lor, au venit în diverse împrejurãri în contact cu marele poet. Printre aceºtia din urmã, veterinarul Marin Stan care i-a vaccinat pãsãrile în toamna anului 1958.

Cu pãrere de rãu, deºi  toate cele 380 de pagini de evocãri ale volumului meritã citite cu cea mai mare atenþie, din raþiuni de spaþiu tipografic , mã voi limita sã evidenþiez doar câteva dintre ele. Doamna Mitzura Arghezi transmite prin notele sale atmosfera patriarhalã a cãminului copilãriei : Elveþia a fost þara de basm a copilãriei mele. Povestirile tatei se depãnau în serile de iarnã , la gura sobei, când scânteierile de jar proiectau în colþurile întunecoase ale camerei jocul de lumini ºi umbre, adãugând o notã de mister întâmplãrilor neobiºnuite pe care le auzeam ºi, pe nesimþite, basmul se contopea cu realitatea în mintea noastrã de copii.

Eminenta eminescologã italianã Rosa del Conte relateazã prima sa vizitã la Mãrþiºor, în îndepãrtatul an 1943, împreunã cu prof. Umberto Cianciolo. Acesta i-a dedicat un foarte inteligent eseu gazdei lor, text în care italianul a intenþionat sã rezolve cu o subtilã înþelegere unul dintre aspectele cele mai originale ale personalitãþii argheziene, eseu intitulat Simbolul grotesc la Arghezi,  apãrut în volumul  Studii Literare, un an mai târziu, la Sibiu. Iatã ce povesteºte Rosa del Conte despre prima sa întîlnire cu poetul: Arghezi însuºi ne-a deschis poarta locuinþei sale rustice, mai mult o fermã decât o vilã, pierdutã în periferia prãfuitã: cu cãmaºa de pânzã groasã deschisã pe gâtul puternic, cu faþa arsã de soare, cu o fulgerare metalicã în ochii pãtrunzãtori sub desiºul viu al pãrului deja cãrunt, poetul ducea un coº enorm plin de prune, pere ºi struguri. O încãrcãturã demnã de un Paradis terestru, coaptã mai ales cu sudoarea frunþii, dincolo de soarele acelui eden domestic al sãu.

Istoricul literar Teodor Vârgolici îºi mãrturiseºte frãmântãrile sufleteºti,  scrupule care-l încearcã  în a afirma cã l-a cunoscut cu adevãrat pe marele poet: ...când am fost solicitat sã-mi rememorez cum l-am cunoscut pe Tudor Arghezi, m-am aflat la grea cumpãnã . Mã obseda ºi mã neliniºtea întrebarea: oare puþinele clipe în care am avut cinstea, trãitã cu profundã intensitate emoþionalã, sã fiu primit de Tudor Arghezi , sã mã asculte ºi sã-mi vorbeascã, îmi dau ele dreptul sã mã socot un cunoscãtor al marelui poet? În continuare, Teodor Vârgolici îl evocã pe autorul Cuvintelor potrivite din punct de vedere istorico-literar, pentru a consemna, pentru contemporani ºi pentru viitorime, dupã propria-i expresie, un merit fundamental al scriitorului în existenþa ºi activitatea, pe drept cuvânt remarcabile, ale Muzeului Literaturii Române. Este vorba de un moment de crizã a instituþiei, când, în 1967, muzeul a fost evacuat samavolnic de autoritãþile comuniste din spaþiul ocupat în clãdirea de pe strada Muzeul Zambaccian nr 10, casa în care locuise Mihail Sadoveanu în ultimul sãu deceniu de viaþã. Directorul muzeului, Perpessicius, fiind grav bolnav, mai tânãrul, pe atunci, cercetãtor Teodor Vârgolici a apelat în acele momente de disperare la sprijinul lui Tudor Arghezi. Prin intermediul Mitzurei, avea sã fie primit de poet în locuinþa acestuia de pe strada Arhitect Cerchez ºi ascultat cu mare atenþie . ªi, deºi vizita nu s-a încheiat cu promisiuni din partea poetului, acesta a redactat imediat un memoriu cãtre Comitetul Central al PCR, scrisoare care va fi dusã chiar de Mitzura, ºi, aºa cum consemneazã istoricul, intervenþia fermã ºi prestigiul de care se bucura de ceva vreme marele poet în faþa conducerii de partid ºi de stat, au fãcut ca , în aceeaºi zi de primãvarã, sã fie pusã la dispoziþia Muzeului Literaturii Române clãdirea din strada Fundaþiei nr. 4.

Teodor Vârgolici pune, în paginile urmãtoare,  la dispoziþia cititorului volumului L-am cunoscut pe Tudor Arghezi o bunã parte dintre scrisorile adresate de poet prozatorului Gala Galaction, cu care s-a cunoscut ºi  împrietenit în 1896, în timpul ºedinþelor Cenaclului lui Al. Macedonski, pe care-l frecventa la vârsta superbelor elanuri ºi exuberanþe adolescentine. Aflãm, din scrisorile  pãstrate cu grijã de Gala Galaction, frãmântãrile sufleteºti ale poetului în perioada care precede cãlugãrirea sa în februarie 1900, dar ºi dezamãgirile crunte, amara decepþie încercatã imediat dupã intrarea sa ca monah la Cernica. Voi cita în continuare din scrisoarea datatã 12 februarie 1900: Ce îþi închipuieºti cã simt când, în obscuritatea utreniei, trei ore în ºir,  vãd un zid de spectre negre, intonând imnuri de mântuire, când noaptea mã cuprinde sub catapetesme ca într-un clopot de tuci? Ce sã simþi când tu trosneºti ca un brad uscat, când fiecare fibrã a ta ironizeazã pe cealaltã ºi când vezi clar cã, în faþa lui Dumnezeu, te ºtergi ca o linie de cãrbune?

Riscând sã mã repet, voi încheia prin a spune cã toate paginile acestui volum de evocãri meritã citite cu atenþie, chiar ºi acelea scrise de oameni obiºnuiþi, ca veterinarul ºi omul de serviciu, fiindcã ele reuºesc sã contureze cu pregnanþã personalitatea complexã a marelui poet, viaþa sa în mijlocul familiei, capacitatea sa , dincolo de fireºtile rezerve, de a relaþiona cu cei din jur, fie ei oameni de litere sau de artã, fie oameni obiºnuiþi.