După publicarea a cinci volume de poezie (Candidaţi pentru ploaia târzie, 1994, Dincolo de sine, 1997, Ultimele sonete închipuite ale lui V. V. în transcriere imaginară de..., 2003, Elogiul pietrei, 2004, Jurnalul unui nabi, 2007) la diverse edituri din Cluj şi Bucureşti, Hanna Bota (născută în 1968 la Cluj-Napoca, licenţiată în teologie , cu un masterat în etnologie la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti) îşi îndreaptă cu fermitate atenţia către roman, acest proteic gen literar care i-a ispitit cu excelente rezultate pe unii poeţi români. Mă gândesc, în primul rând, la Gabriel Chifu care, fără să se îndepărteze de poezie, a oferit cititorilor de romane prilejul de a se întâlni cu pagini de referinţă în domeniu – voi aminti aici şi acum doar ultimele sale două cărţi: Visul copilului care păşeşte fără să lase urme pe zăpadă şi la Relatare despre moartea mea, ambele apărute sub prestigioasa egidă a Editurii Polirom; mă gândesc apoi la excelentele romane Pavilionul de Nicolae Ioana şi Îngerii chilugi de Dan Verona, la Horia Gârbea , autor a două romane de mare succes de critică şi de public etc. Nu ştiu dacă Hanna Bota are cunoştinţă de aceste cărţi sau dacă singură şi-a aruncat mănuşa, încercându-şi imaginaţia, cunoştinţele şi capacitatea de a construi arhitecturi prozastice. Ştiu doar, după propria-i mărturisire, făcută în decembrie 2007, la Muzeul de Artă din Craiova, unde
i-am lansat, în contextul unei emisiuni cu public, romanul Maria din Magdala (primul se intitula Tabla de şah şi a apărut în 2006, la aceeeaşi editură clujeană) că este ambiţioasă şi consecventă în proiectele sale personale. Şi bine face, la urma urmei, a citi şi a scrie nu este o ocupaţie de duminică, un nobil, dar simplu violon d Ingres, pentru cine aspiră la titlul de scriitor profesionist. Hanna Bota şi-a propus ca fiecare nou an al vieţii sale să fie marcat de publicarea unei noi cărţi. Îi urăm succes!

Dar să ne focalizăm atenţia asupra romanului Maria din Magdala, publicat în ultima parte a anului trecut la cunoscuta şi apreciata editură clujeană Limes, avându-l ca redactor pe scriitorul Mircea Petean. Cartea a apărut în Colecţia Romanul românesc al secolului XXI, coordonată de criticul literar clujean Mihai Dragolea. Pentru orice cititor avizat, toate aceste informaţii inscripţionate în caseta tehnică a volumului sunt elocvente pentru valoarea produsului editorial. Citind cu atenţie Prologul romanului, se observă cu uşurinţă intenţiile auctoriale, dar şi meşteşugita combinaţie între sentiment şi cerebralitate care constituie marca acestei cărţi. Se destăinuie Hanna Bota: În fiecare vară, în luna iulie (luna în care s-a născut ea-n.n.) tatăl meu obişnuieşte să povestească o întâmplare, care, dacă nu ar fi tragică şi nu ar fi însoţită de o dată exprimată în cifre foarte exacte, aş zice că a devenit poveste. (....) întâmplarea a ajunsă să fie golită de suferinţă, dar faptul că tata nu uită să o spună, înseamnă că încă o trăieşte. Şi mai mărturiseşte autoarea: Cartea aceasta este despre iubire, dar nu ştiu dacă tatăl meu o va putea citi, oricum el ar reduce totul la un simplu enunţ: poţi căuta iubirea în multe locuri, dar ea nu poate fi cumpărată, iar găsită nu poate fi decât în Dumnezeu.

Romanul Maria din Magdala este structurat în cinci părţi: Haţorul, Ierusalimul teluric, Magdala, Drumul îngust şi Acasă şi îşi poartă ca într-o nacelă cititorul dintr-un mileniu în altul, dinainte de Christos şi după Christos. Din cuprinsul părţii I , Haţorul, aflăm că protagonista, Miruna, este devorată de o curiozitate exotică, neobosită în a trăi senzaţii noi, experienţe neobişnuite şi are o neostoită foame de a descoperi muzee, cărţi, ţări străine, peşteri, lanţuri muntoase, dar, mai ales, oameni. Ea fuge de sine, de o dramă erotică personală, a cărei dezvăluire este amânată pentru capitolele ulterioare şi pleacă în Ţara sfântă pentru a participa la o tabără de săpături arheologice, în fapt, pentru a-şi căuta liniştea sufletească şi a-şi redobândi echilibrul psihic după drama personală pe care tocmai o trăise. Îi este ghid Iacob, personaj exotic, care vorbeşte curat, exprimându-se cu uşurinţă, doar accentul îi era puternic străin şi care, voluntar pe şantierul arheologic, era marcat şi el de o dramă personală. În cercetările ei, Miruna descoperă un obiect convex, ca o strachină întoarsă, albă şi lucioasă, ce se dovedi a fi osul occipital al unui craniu, în fapt scheletul unei fetiţe moartă la vârsta de 10-12 ani, şi un colier de mărgele. Această descoperire declanşează procesul întoarcerii în timp, în contemporaneitatea Mariei din Magdala. Pagina 66 a romanului îşi reorientează cititorul către drama Mirunei, îndrăgostită de călugărul Teofil, un bărbat înalt, cu ochii calzi şi toată statura lui emana o bărbvăţie ţinută în frâu de o viaţă condusă de principii ferme. ....Ne iubeam uneori cu bucurie şi descătuşare, alteori cu disperare, într-o teamă de blestem.

Mărgeluţa păstrată de Miruna o face să descopere prin onirice revelaţii, taina morţii fetiţei, dar transferă cumva, pe căi oculte, boala în propriul său trup. Miruna , întorcându-se acasă, moare în urma unei operaţii, moartea sa fiind însoţită de un puternic şi inexplicabil parfum, care-i atrage magnetic pe toţi oamenii din spital la căpătâiul ei: Pe hol era o forfotă de nedescris, veneau oamenii atraşi de miros. Apoteotic, Maria din Magdala veghează, sub chipul unei femei îndurerate, căreia tocmai i-a murit fiica, ultimele clipe pământeşti ale Mirunei. Ea îi dezvăluie muribundei că stingerea echivalează cu logodna cerească cu Isus Christos: Eu sunt toţi, aminteşte-ţi. Eu nu exist, sunt doar o reprezentare. Tu eşti eu împreună cu ceilalţi - şi-n ochii ei Miruna văzu mulţimi de oameni, o gloată care nu putea fi numărată, din toate popoarele, limbile, neamurile, o văzu şi pe Miriam. Deci, totuşi, Maria Magdalena era mireasa lui Yeshua.

În descendenaţa directă a Codului lui da Vinci de Dan Brown, romanul Maria din Magdala de Hanna Bota dansează graţios pe frânghia alunecoasă dintre literatura de consum (în sensul nobil al termenului) şi literatura propriu-zisă.