Poeme
de Ioana Dinulescu
Prietenă sunt
Prietenă sunt cu prietenii mei
de două mii de ani şi mai bine.
Din grădina casei mele fug
de mână cu ei
acasă la tine.
Prietenă sunt cu prietenii tăi
şi lor, iată, în zi senină
ca melcul albastru
târându-se pe cerul de porţelan
din poala lui Dumnezeu
le aduc ofranda ospitalităţii mele:
pâine şi vin de rosa canina.
Dimineaţa Rosei Canina
Dimineaţa mea intră în ceaţă.
Păşesc pe bulevardul asfaltat al zilei
care urmează de parc-aş dansa
pe sârma ghimpată din guşa privighetorii
lui Lucian Blaga.
Fratern, Îngerul Ioan îmi aşează pe tâmple
coroană de fragede flori de măceş,
mă ia de mână, mă poartă
pe străzi desfundate, pe ulicioare pierdute
în propria lor copilărie,
în amintirea unui cub de zahăr candel
furat de o mânuţă negricioasă
din prăvălie.
Fac şi eu, poet netot, în sfârşit, un gest
înţelept: rostogolesc pe limba
încleiată în mierea unor vechi poeme
un spin, unul singur, de Rosa Canina.
Bandaje vii pe Câmpul Armaggedon
Fratele meu, tu, care nu crezi
că tu, că eu, că noi
suntem doar literele de nisip
ale tatălui nostru, risipitorul de urme!
Fratele meu, pe care te cheamă ,
pe care te strigă
cu numele meu adevărat,
îngerul transparent şi lichid
dintre blocurile 13 şi 13 bis:
Ion /Iona şi, în sfârşit,
când trâmbiţaşii vestesc răsăritul
fraged ca laptele mumei ,
ca degetele ei împâclite în bandajele
vii de pe Câmpul Armaggedon,
ca mâinile ei care ţes pânze
salvatoare pentru nebunii luptători
în Câmpul Armaggedon,
îţi spun doar femeieşte şi născător
Ioana,
fratele meu, regele meu,
n-auzi cum se scufundă în colbul
de cuarţ al Podişului Tibet, urmele
Tatălui nostru, cel izvodind
un lung şir de soldaţi salvatori:
Ion/Iona/Ioana?
Lesa celest albăstruie
Melc tihnit, lâncezind în propria-i
slavă stătătoare,
astăzi n-am scos corniţele
în lume.
Am stat în casă la sfat
cu vrăbiile hoinare de la fereastra
spartă.
M-am rotit răsfăţat
în umbra totdeauna mai tânără
ca mine,
mai fragedă şi mai răcoroasă
cu un sfert de veac
şi mai bine.
În ordinea aceasta m-am desfătat:
mai întâi am respirat aburul
cafelei fiicei mele,
după care am plimbat-o în lesă
celest-albăstruie
pe canina calina Carina.
Am hoinărit împreună
printre resturile iernii trecute,
printre ghimpii măceşului virginal,
anarhistul angelic dintre blocurile
13 şi 13 bis . În această de nimeni
văzută hoinăreală, braţele mele
s-au înălţat, zmeie de albă hârtie ,
oglindindu-mi chipul de jumătate
de veac în urmele
dragostei de-acum un sfert de veac.
Melc tihnit, melc fericit
toată ziua m-am rotit
în cochilia absenţei voastre.
Mierea senină din uterul casei
Ca un foetus trândav
voi adăsta toată ziua aceasta
în uterul casei.
Mă voi alinta , mă voi răsfăţa
în faţa cărţilor mele
scrijelite de alţii.
Cehov, Dostoievski, Buzzati
şi chiar Shakespeare,
îmi vor fi recunoscători
că le voi permite
să rostească lungi discursuri
glorios /sforăitoare
despre mine,
foetusul tihnit, fericit,
care se va hrăni ziua întreagă
cu mierea senină din uterul
casei.
Ion/Iona/Ioana
În această cristalină
ca laptele mumei străine,
zi de august,
patinoarul destinului meu
cotidian este brăzdat, arat ,
însămânţat de o corăbioară
micuţă, fragilă .
Ea macină între prova şi pupa
indecent/inocent
muzica sferelor de hârtie.
Îşi încunună umerii de ţestoasă
cu aripile Victoriei din Samotrake ,
cu torsul lui Antinous,
singură botezându-se cu numele
divin întreit:
Ion/Iona/Ioana.
O corăbioară de hârtie nescrisă,
un fel de cărticică de suflet
a colbului atetoateiertător,
un fel de biblie a pulberii
care leagănă, haină şi vicleană,
în uterul ei virginal
numele divin întreit:
Ion/Iona/Ioana.
O jivină, un vânător obosit
Doamne, şi tu, pisoi răsfăţat,
cum te caţări pe umeri fără fuştei,
pe scara desfrunzită a inimii mele .
Nu-ţi pasă că gheruţele tale scrijelesc
destinul meu provincial, locuitor
sărman pe o bucăţică mototolită
de hârtie
în obscuritatea malului stâng.
Nu ţi-e milă deloc, nu-ţi pasă
de tranşeele din textele mele,
de meterezele pe care le clădesc,
de rugurile pe care le aprind
noapte de noapte
împotriva singurătăţii.
Nu te mai alinta , pisoi răsfăţat,
ascultă-mă şi tu odată pe mine:
în biblioteca imensă, de cărţi
la pândă, rătăcesc eu:
vânător obosit/ jivină aproape stinsă,
bob de nisip în călcâiele veşniciei.
Să ardem gospodăreşte
Nici n-a început bine iarna
că a venit vara.
N-am avut timp, prieteni,
să arăm, să semănăm,
nici să ardem gopodăreşte,
rostuit după legile cerului,
buruienile din grădină.
N-am avut timp să mergem
la târg ca să ne târguim
pentru o pereche de boi
cumsecade, pentru un ciur
de mălai care să ne hrănescă regeşte
până la iarna următoare.
N-am avut vreme să scrijelim
pe scoarţa merilor ucişi
spaima noastră viitoare:
poemul scrâşnit
printre dinţii maşteri
ai verii următoare.
|