L-am reîntâlnit cu bucurie, în zilele consacrate de gorjeni Festivalului Internaţional „Tudor Arghezi“, pe colegul meu mai tânăr de la Iaşi, Valentin Talpalaru. Muzeograf, dar şi realizator al emisiunii „Convorbiri literare“ la Radio Iaşi, postul regional care, de multe ori, reuşeşte să întreacă şi ratingul Postului Regional de Radio Oltenia Craiova. Valentin Talpalaru este un bărbat înalt, frumos la minte şi la trup, cu o barbă blondă uşor irizată de primii ghiocei ai toamnei. V-am spus acestea, dragi prieteni, ca să vă faceţi o impresie sumară asupra prezenţei publice a unui poet demn de toată atenţia iubitorilor de poezie de înaltă ţinută intelectuală. Căci, nu-i aşa, dacă poeţii/poetele sunt şi frumoşi, cu atât mai bine ţării iubitoare de cultură şi lor cu-atât mai bine! Contextul literar în care s-a petrecut re-întâlnirea noastră era dominat de prezenţa a doi dintre cei mai importanţi şi mai frumoşi scriitori contemporani: Ana Blandiana şi Ion Pop.

Valentin Talpalaru s-a prezentat pe scena Teatrului Municipal Elvira Godeanu, în după-amiaza zilei de vineri, 19 mai a.c., când a avut loc Podiumul poetic pus la cale de scriitorul Ion Cepoi, în dubla sa calitate de director al CCJPN (ghiciţi ce înseamnă asta!) şi de secretar literar al instituţiei mai sus-numite, cu o carte-poem intitulată Poemele Deltei. Rodion. Dar nu prezentarea sa grafică, a cărţii-poem, m-au ţinut atunci cu sufletul la gură, ci textul însuşi, care mi-a adus aminte de Pescarul Amin al lui Vasile Voiculescu. Să ne înţelegem, prieteni, nu este vorba de o pastişă, este vorba de o carte care ne trimite cu imaginaţia la texte de referinţă ale literaturii române a secolului XX. Dar cine este Rodion? Sigur, el nu este voiculescianul Amin, deşi, după buletinul literar, aparţine aceluiaşi spaţiu, deopotrivă real şi imaginar. Delta Dunării. În timp ce pescarul Amin visează să pescuiască un peşte fabulos, Rodion al lui Valentin Talpalaru: … şi-a dorit să fie peşte/ Măcar o zi să ducă pe umeri Dunărea/ până acasă. Fără lotcă,/ fără vâsle, fără plânsul lunii în spate. Iar noi, cititorii, suntem tentaţi să-l corectăm pe poet: fără plânsul lumii în spate. Dar, să fie influenţa lui Emil Brumaru, sau doar poetul ieşean are o sensibilitate comparabilă şi compatibilă cu a noastră? Adică îi plac şi lui miresmele de mărar, nouă, care nu ştim cum miros sfinţii, ne plac şi mărarul, şi cimbrul, şi leuşteanul şi… iubim această lume minunată, izvorâtă din imaginaţia fără măsură a bunului Dumnezeu (de pe acoperişul blocului A13, vorba mea!) Şi, fiindcă tot veni vorba despre bunul Dumnezeu, să-i precizăm locul şi rostul în arhitectura acestei cărţi-poem. El este o prezenţă mereu activă, nu se sfieşte să vegheze din înalturi ceţoase lumea vieţuitoarelor Deltei: Acolo, Dumnezeu le pregătise deja/ o masă la care să stea sufletele bălţilor/ ca nişte arhimandriţi cu plete verzui,/ cu un peşte în loc de inimă. Natura, la rândul ei, este un factor omniprezent în acest univers, în acest cosmos, în care toate fiinţele, de la peştele christianic, la sălcii, stuf, lişiţe, cormorani la… rusalce (ielele apelor în mitologia ruşilor şi a lipovenilor) vieţuiesc într-o armonie de început, dar şi de sfârşit de lume. Rodion-tatăl ştie să umble pe ape, Evdochia, soţia sa, îl petrece din ochi până în zare, în timp ce Rodion-fiul învaţă de la tată că: semnul crucii/ aşa cum sfinţii îl fac în icoane/ şi l-a îndemnat să privească în sus,/ în chiar ochiul soarelui/ şi în adâncul în care peştii / îşi înnoiesc jurământul. Oameni, ape, peşti, lişiţe, cormorani, porcul din bătătură şi câinele pe care Rodion îl ia în buzunar creionează cu dragoste şi har universul acestei cărţi scrise În numele Chiliei, Sulinei/ şi-al Sfântului Gheorghe/ amin!

Un poem cât o carte, o carte cât o lume, o lume cât universul bunului Dumnezeu!