În dimineaţa aceea, mai mult ca în alte dăţi, simţea că a venit clipa decisivă şi că trebuie urgent să treacă la acţiune. Sub presiunea unui timp tiranic, executa maşinal gesturile de îmbrăcare şi de aranjare a ţinutei. Nu ştia de ce, dar se grăbea teribil. „În mod sigur, voi întârzia!” Sentimentul acesta îi dădea fiori de nelinişte. Extrem de exigent cu înfăţişarea lui, nu lăsa nimic la voia întâmplării şi-şi asorta cu grijă hainele, ca să apară ireproşabil în lume. „E un semn de respect faţă de tine şi faţă de semenii tăi, cu care vii în contact”, cum îi plăcea lui adeseori să pareze eventualele observaţii maliţioase ale unor interlocutori miraţi de scrupulozitatea alegerii vestimentaţiei. În final, ca de fiecare dată, zăbovea câteva clipe în faţa oglinzii, ca să retuşeze eventualele imperfecţiuni. Întotdeauna s-a apropiat cu teamă de oglindă. Îl stăpânea un sentiment că n-o să-i placă ceea ce vede şi acest lucru îi va mai răpi o groază de vreme. Îi era teamă că acel ce se reflectă e mult mai exigent decât el şi-l repudiază. «Dacă te uiţi în oglindă şi nu-ţi place chipul tău, nu da vina pe oglindă!», şi-a amintit el celebrele cuvinte ale lui Gogol. Din oglindă îl privea un tip elansat, care-i părea oarecum familiar. Era totuşi mult mai sobru şi mai rezervat de această dată. „De ce, ce nu-ţi convine?”. Omul care-l privea, s-a încruntat brusc. Pe faţa lui şi-a făcut loc tristeţea. Privit cu atenţie, părea ceva mai îmbătrânit şi mai copleşit de griji, ca unul care ştiuse şi văzuse multe. L-a privit consternat, apoi şi-a întors privirea undeva, peste umărul lui. Uimit a privit şi el într-acolo. Nu era nimic de văzut în camera sa. Era singur şi fiecare lucru se afla la locul lui, unde-l aşezase el în momentele, e drept, destul de rare, când făcea curăţenie prin casă şi asta nu pentru că ar fi dat dovadă de neglijenţă, ci pentru că, pur şi simplu, nu era nevoie, el fiind de felul său, un om foarte ordonat. Nedumerit, şi-a întors privirile spre oglindă. Omul dispăruse… În faţa lui nu era nimeni. Oglinda nu mai reflecta nimic, devenind mată. A rămas cu privirile pironite în oglindă, reţinîndu-şi respiraţia de uimire. „Ce se petrece cu mine? Unde am dispărut? Ce vrea să însemne asta?”. Brusc s-a simţit extrem de uşor, de parcă ar fi scăpat de o povară grea şi inutilă şi a rămas să cerceteze rama din faţa sa, ce încadra o sticlă mată, alb lăptoasă. Din acel moment, pentru el timpul s-a oprit şi n-a putut realiza câ a stat pironit locului. Când şi-a revenit, sticla din faţa sa a devenit transparentă şi el privea din afară în camera sa. Se afla în mod cert de cealaltă parte a oglinzii. Simţea încă o uşoară ameţeală, dar şi un soi de plutire, de lipsă de greutate, un fel de imponderabilitate, ce-l făcea să se poată mişca extrem de energic. „De vină trebuie să fie doar faptul că de ieri n-am mai mâncat nimic!” S-a mai gândit o clipă, dar a constatat că nu-i este foame şi nici nu-şi simţea acea parte a corpului responsabilă cu dorinţele alimentare. „Trebuie să plec!.. Da, neapărat!.. Sunt chiar în mare întârziere!..”. Neliniştea a pus din nou stăpânire pe el. S-a întors şi a constatat că se afla deja în hol. S-a îndreptat spre uşă şi a ieşit, contrar obiceiului său, fără s-o închidă, de parcă ar lăsa în urmă ceva ce nu-i mai aparţinea, sau n-avea nicio valoare. „Unele uşi se închid în urma ta fără să le mai poţi deschide vreodată!..”, a cugetat el fără nicio legătură cu părăsirea locuinţei sale. A respirat din pridvor aerul curat de afară, a privit amuzat florile din glastrele din jur şi a coborât cele câteva trepte ce-l duceau spre aleea cu trandafiri din curte care-l despărţea de stradă. Odată ajuns acolo, a pornit grăbit. „Mda, cred că e destul de târziu şi precis o să întârzii!”. Cineva l-a abordat în plină stradă şi toată senzaţia de imponderabilitate pe care a avut-o de la plecarea de acasă a dispărut, iar el a simţit că redevine ceea ce a fost mai înainte, deşi simţea un puternic gol în stomac.

— Ooo, să trăiţi! Ce surpriză! Nu mă aşteptam să vă întâlnesc!

— Mda! Nici eu! Ce să-i faci? Viaţa e uneori plină de surprize! „Asta îmi mai lipsea acum! Cum se face că tocmai atunci când te grăbeşti mai mult, dai peste un pisălog care vrea cu tot dinadinsul să converseze cu tine? Până acum, unde ai fost, nene?”.

— Mie-mi spui? Uite, chiar azi am…

Omul a intrat într-un expozeu interminabil despre problemele stringente, existenţiale ale umanităţii, cum ar fi: promiscuitatea precupeţelor din piaţa de zarzavaturi, indecenţa lăptăreselor, altruismul funcţionarilor publici, impotenţa bărbaţilor supuşi la vibraţii, extenuarea poliţiştilor pentru binele societăţii, abstinenţa elevelor de liceu, efectul radiaţiilor ultraviolete asupra ciclului menstrual la coleoptere, rolul clorofilei în depistarea trădătorilor de ţară, influenţa eclipselor de lună asupra hotărârilor politice majore etc. Suflul şi entuziasmul lui nu aveau limite. „Cine mai e şi ăsta, domnule? De unde îl cunosc eu, dar mai ales, cum se face că eu îi cunosc deja pe majoritatea imbecililor de pe această planetă? Nu, este un coşmar greu de suportat! De câte ori plec şi eu în lume, dau peste câte unul care mă cunoaşte îndeaproape şi începe să-mi debiteze teoriile lui ştiinţifice irefutabile, despre bunul mers al planetelor şi despre înmulţirea păianjenilor pe timp de ploaie! Oh, nu! E ceva ce depăşeşte cu mult, puterea mea redusă de înţelegere şi de adaptare la cotidian. Data viitoare, când plec de acasă, am să-mi iau cu mine umbrela!”, s-a gândit el iritat la culme, apoi, nemulţumit de el şi de lumea înconjurătoare alcătuită în pripă de Marele Creator într-un timp record, („pentru că, de aici rezidă în mare parte imperfecţiunea ei”), a reuşit cu greu să se debaraseze de amicul emiţător de elucubraţii şi a încercat să-şi continue drumul spre treburile presante ce-i solicitau prezenţa. „De fapt, unde mă grăbesc aşa, ca nebunul?“ s-a îndoit el o clipă de justeţea gestului său. „Uite, în graba mea am fost nepoliticos cu un om şi chiar am întrerupt o discuţie extrem de…hm, să trecem peste asta!”. A mai mers câteva zeci de metri şi a reuşit să se mai deconecteze de starea apăsătoare şi de profundă iritare, care-l stăpânea, ba chiar a început să privească mai cu luare- aminte la lumea ce trecea grăbită, ca şi el, pe cele două trotuare ale străzii, părând că a devenit brusc interesat să caute pe cineva prin mulţime. Privirea i s-a odihnit mai multă vreme pe formele busculante ale unei trecătoare de pe trotuarul celălalt, care-şi etala cu mândrie şi talent calităţile corporale, valorificate şi de o vestimentaţie intrată masiv la apă. „Poate că e o fiinţă păstrătoare ce are hainele din prima adolescenţă şi le valorifică acum, când s-a maturizat. Păcat, numai, că s-a transformat apreciabil faţă de atunci! N-are importanţă! Important e că acum, hainele arată ceea ce ar fi trebuit să ascundă!”, a gândit el, cu o uşoară ironie.

— Uită-te, domnule, pe unde mergi! Ce naiba! M-ai călcat în aşa hal, de mi-ai rupt şi ciorapul! s-a răţoit la el o femeie trecută de prima tinereţe ce căra cu mari eforturi două sacoşe pline cu zarzavaturi de la piaţă şi de care tocmai se ciocnise, iar el, din instinct, fără nicio intenţie premeditată, o luase în braţe. Femeia era plină de năduf, pentru că a observat pricina acestui neaşteptat carambol şi, invidioasă, încerca în felul ei să se răzbune pe acest terchea-berchea ce mergea cu ochii după fuste.

— Ah, iertaţi-mă, n-am vrut!

— Asta ar fi fost culmea, să mai fi şi vrut! Numai că dumneata aveai alte preocupări, în loc să te uiţi pe unde mergi! a răbufnit ea cu maliţiozitate.

— Insist totuşi, şi-mi cer scuze! Dacă pot să mă revanşez cumva…, a îngânat el pierdut şi a dus mâna la buzunarul de la piept al hainei, unde ţinea de obicei portofelul cu bani.

— Las-o baltă! i-a dejucat ea scurt intenţia, după care i-a întors spatele, văzându-şi de drum. „Vădit lucru, azi nu sunt într-o zi fastă!”, a gândit el. „E posibil să-mi fi tăiat calea vreo mâţă neagră, pentru că în mod sigur nu m-am sculat cu faţa la saltea”. Povestea cu oglinda îl mai obseda încă.

— Bună ziua, domnule!

— Bună ziua! a răspuns el nedumerit, pentru că era salutat din nou de cineva şi nu-şi amintea să se fi cunoscut cu persoana. „Probabil că personalitatea mea debordantă m-a făcut renumit printre localnici”, a gândit, gonflându-se în sinea sa. „Mă salută tot felul de oameni! Cine ştie când şi cum i-am întâlnit”. A mai făcut câţiva paşi. „Totuşi, persoana în cauză îmi este total necunoscută!”. A întors privirea spre cel pe care tocmai îl părăsise. Omul stătea în loc şi-l privea. „E cam nepoliticos din partea mea să-l părăsesc aşa, în plină stradă, fără să-i spun nimic, deşi omul a fost atât de amabil cu mine! Nu se cade!”. S-a întors spre omul care-l aştepta şi i s-a adresat cât se poate de politicos:

— Vă rog să mă scuzaţi că am fost atât de grăbit şi nu m-am oprit să discut cu dumneavoastră! Ce mai faceţi, domnule ?..

— O, nu face nimic! E normal ca o persoană atât de deosebită ca dumneavoastră să nu-şi mai amintească de mine, pentru că eu sunt un biet slujbaş umil şi nu-mi permit să vă inoportunez cu numele meu, adică să vă încarc memoria, pentru că dumneavoastră aveţi preocupări mult mai importante şi nu e cazul să… Mă înţelegeţi!.. Eu…

— Bine, bine! Lasă astea! Spune-mi, totuşi, cum te numeşti şi în ce împrejurări ne-am cunoscut, pentru că, în mod ciudat, momentan, chiar nu-mi amintesc de dumneata! Te rog să nu te superi, a încercat el pe un ton conciliant, uitând cu totul că numai cu câteva minute mai înainte se grăbea foarte tare să ajungă.

— Să mă supăr? Eu să mă supăr pe dumneavoastră? Vai de mine! Cum mi-aş putea permite eu să mă supăr pe dumneavoastră? Păi nu sunteţi dumneavoastră omul nostru cel mai reprezentativ? Cum, eu să… Doamne fereşte! În niciun caz! Dumneavoastră aţi fost omul care mi-a asigurat tot sprijinul atunci când… Ştiţi dumneavoastră! Ce să mai vorbim? Dumneavoastră aveţi atâta treabă şi eu vă reţin şi încă aici, în plină stradă! Nu e cazul! Dacă o să binevoiţi să vă mai amintiţi de mine, o să stăm de vorbă mai pe larg cu altă ocazie! La revedere şi mă bucur că v-am întâlnit! Vizibil jenat, omul s-a retras un pas şi apoi, aşteptând ca şi interlocutorul său să facă acelaşi lucru, a făcut stânga-mprejur şi s-a îndepărtat cu paşi grăbiţi, de parcă şi-ar fi amintit în mod subit că a întârziat la o întâlnire extrem de importantă, sau că, acasă, la plecare, a uitat fierul de călcat în priză.

Nedumerirea lui a crescut. S-a întors şovăielnic şi şi-a continuat drumul. „Ciudat!.. Cine o fi individul şi de unde-l cunosc?”. A început să-şi stoarcă memoria şi să-l caute pe necunoscut. Mergea în mod mecanic, fără să mai ia seama la locurile prin care trecea, obsedat de gândurile lui. A ajuns la gară. De ce tocmai la gară, nu avea nicio importanţă pentru el în acele momente. În holul caselor de bilete si-a căutat în buzunarul interior de la piept al hainei portofelul, a scos o hârtie de o sută de lei şi s-a îndreptat spre o casă de bilete unde oamenii stăteau la coadă. „De unde-l cunosc eu pe acel om?”.

— Şi dumneavoastră mergeţi tot la C.? a fost el brusc abordat de un individ destul de corpolent, cam între două vârste, pe care bineînţeles că nu-l cunoştea. Ce bine! O să mai stăm de vorbă în tren. Pentru mine călătoriile astea sunt extrem de plictisitoare! Norocul nostru e că mai întâlnim pe cineva cunoscut şi mai stăm de vorbă. Printre necunoscuţi, în ziua de azi, găseşti anevoie un om cu care să poţi purta o conversaţie acceptabilă. Mă înţelegeţi, ce vreau să spun… Omul a început să dezvolte o discuţie despre ceva, dar interlocutorul său nu-l putea urmări. „Ăsta cine o mai fi?.. Şi el mă cunoaşte?.. În mod straniu, azi toţi mă cunosc şi eu nu recunosc pe nimeni! Ce-o mai fi şi asta?” Frământat de gânduri a ajuns la ghişeu.

— Nu mai e nevoie! Am luat eu două bilete! Puneţi-vă banii în buzunar! Mi-i daţi dumneavoastră altădată! Acum nici n-aş avea să vă dau restul! Să mergem, că trebuie să intre trenul în gară!.. Cred că e la peronul întâi…

— Vă rog să luaţi banii! a insistat el, fluturând în urma individului hârtia de o sută de lei.