Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Ion Maria

cu venele deschise

 

am lăsat venele deschise

ca robineţii de la baie

din sângele meu au apărut

mai multe universuri

nu ştiu dacă nu ai apărut

şi tu

ca afrodita din spuma mării

era târziu în cămaşa de noapte

a lui Dumnezeu apăruseră stelele

şi regretele

luna plutea imperial

ca într-o fotografie

de vacanţă

mai sus de genunchiul lunii

sau de pomii fructiferi

munţii îmi spuneau poveşti

crezând că încă mai sunt copil

şi nu pot avea regrete

mi-am lăsat venele deschise

ca robineţii de la baie şi toate

lacrimle ascunse în mine

(în cuferele piraţilor) au inundat

oamenii ce de atunci

au învăţat

să plângă

dincolo de fereastră cineva

(în fiecare dimineaţă) desenează

strada pe care locuiesc

dar uită să te deseneze

şi pe tine

chiar dacă toţi ştim

că tu locuieşti în sud

ne desparte cortina de fier

şi de sentimente

trăieşti acolo undeva la ţară

sau în oraşul alternativ (de dincolo

de lumina lunii) acolo unde eşti tu

nici îngerii şi nici vulturii

nu se avântă

însă eu tot te caut

în fiecare poezie

 

strada pierzaniei

 

oare stau pe strada tineretului

ori pe strada pierzaniei unde

oamenii-cactus locuiesc alături

de oamenii-ţânţari

sub asfalt furnicile construiesc

o bombă atomică vor

să ne ucidă pe toţi

mai jos (dincolo de bulevardul

titulescu) este golful de catran

acolo acostează corăbii de pe

pământ şi nave extraterestre

cu toatea astea oricât de îndepărtată

de mine ai fi tu rămâi la fel de frumoasă

la sensul giratoriu sunt doi biciclişti

de iarbă noaptea umblă prin cartier

până când se vor întâlni

cu măcinătorii oameni-amfibie

ce folosesc vrăj puternice

şi au dinţi precum cuţitele

strada şi asfaltul (spre şcoala 32)

urcă uşor spre cer şi dacă nu eşti

atent (când treci pe acolo) te poţi

întâlni cu îngerii sau diavolii

ori cu extratereştrii ce vizitează

grădina zoologică numită

pământ

spre centru (la restaurantul segarcea)

yodainoii stau în butoaie de bere

şi conversează cu sursurătorii

(cei ce vorbesc având gura aproape închisă)

şi eu trăiesc aici

iar tu rămâi

la fel de frumoasă oricât

de îndepărtată de mine

ai fi

 

precum goya

 

precum goya surzesc şi eu

şi mie realitatea îmi devine

tot mai întunecată

de parcă un stol de păsări

îmi întunecă pozele

de la mizul nopţii

precum goya surzesc şi eu

în fiecare zi în care

nu-ţi văd ochii

şi uriaşii (nepăsarea şi tristeţea)

îmi fărâmă porţile cetăţii

mâine vor ajunge la turn

şi îmi vor lua coroana

de spini şi lacrimi

voi fi atunci doar o statuie

a uitării

un vis al unei lumi

ce ar fi putut

să fie

 

visez cu ochii deschişi

 

visez şi eu cu ochii deschişi

cum ne visează şi Dumnezeu

pe noi

visez că ne-am mai întâlnit

cândva

ori ne vom mai întâlni

şi în lumile

ce vor veni

visez şi eu cu ochii deschişi

aşa cum visează

toţi oamenii

visez o lume mai bună

(aşa cum o visează şi Dumnezeu)

o lume în care să fim împreună

restul nici că ar conta

că munţii ar fi de cretă

ori că plantele ar avea frunze

roşii ori violet

sau că am respira azot

în loc de oxigen

ce ar conta amănuntele acestea

în lumea în care am fi împreună

şi toţi cei dragi ne-ar fi aproape

o lume în care până şi animalele

s-ar iubi şi Dumnezeu ar fi

bătrânul care ne dă sfaturi

şi ne ajută la nevoie

visez şi eu cu ochii deschişi

cum visează toţi oamenii

şi Dumnezeu

 

în zilele acelea

 

în zilele acelea eram neştiutori

precum bisericile gotice

fântânile argheziene nici nu

ne interesau

desenam noaptea cerul înstelat

eram copii ne credeam

zei

şi au venit apoi furtunile

de zăpadă

ne-au prins dezgoliţi

fără cuvintele acoperitoare

nici nu ştiam că vom deveni

fresce în templele egiptene

ori mayaşe

lăudam stabilitatea pietrei

din monumentele vechi

străbunii nici nu ştiau

de noi cum nici noi

nu ştiam

de ei

în zilele acelea (de sfârşit sau

de început al lumii?) eram neştiutori

precum palatele de gheaţă

de la polul nord

în zilele acelea nu ne interesa

decât să fim oameni

ne ridicam pe brânci

către lumină

şi până la urmă ajungeam

în lumea de dincolo

în lumea paginii albe

de hârtie

 

dripping

 

Dumnezeu ştie perfect arta

dialecticii

se îndoieşte de toate

şi îşi pune întrebări

atât de grele încât

nici El nu le găseşte

răspuns

© 2007 Revista Ramuri