Poezie
de Ion Maria
cu venele
deschise
am lăsat venele
deschise
ca robineţii de
la baie
din sângele meu
au apărut
mai multe
universuri
nu ştiu dacă nu
ai apărut
şi tu
ca afrodita din
spuma mării
era târziu în
cămaşa de noapte
a lui Dumnezeu
apăruseră stelele
şi regretele
luna plutea
imperial
ca într-o
fotografie
de vacanţă
mai sus de
genunchiul lunii
sau de pomii
fructiferi
munţii îmi
spuneau poveşti
crezând că încă
mai sunt copil
şi nu pot avea
regrete
mi-am lăsat
venele deschise
ca robineţii de
la baie şi toate
lacrimle ascunse
în mine
(în cuferele
piraţilor) au inundat
oamenii ce de
atunci
au învăţat
să plângă
dincolo de
fereastră cineva
(în fiecare
dimineaţă) desenează
strada pe care
locuiesc
dar uită să te
deseneze
şi pe tine
chiar dacă toţi
ştim
că tu locuieşti
în sud
ne desparte
cortina de fier
şi de sentimente
trăieşti acolo
undeva la ţară
sau în oraşul
alternativ (de dincolo
de lumina lunii)
acolo unde eşti tu
nici îngerii şi
nici vulturii
nu se avântă
însă eu tot te
caut
în fiecare
poezie
strada
pierzaniei
oare stau pe
strada tineretului
ori pe strada
pierzaniei unde
oamenii-cactus
locuiesc alături
de
oamenii-ţânţari
sub asfalt
furnicile construiesc
o bombă atomică
vor
să ne ucidă pe
toţi
mai jos (dincolo
de bulevardul
titulescu) este
golful de catran
acolo acostează
corăbii de pe
pământ şi nave
extraterestre
cu toatea astea
oricât de îndepărtată
de mine ai fi tu
rămâi la fel de frumoasă
la sensul
giratoriu sunt doi biciclişti
de iarbă noaptea
umblă prin cartier
până când se vor
întâlni
cu măcinătorii
oameni-amfibie
ce folosesc vrăj
puternice
şi au dinţi
precum cuţitele
strada şi
asfaltul (spre şcoala 32)
urcă uşor spre
cer şi dacă nu eşti
atent (când
treci pe acolo) te poţi
întâlni cu
îngerii sau diavolii
ori cu
extratereştrii ce vizitează
grădina
zoologică numită
pământ
spre centru (la
restaurantul segarcea)
yodainoii stau
în butoaie de bere
şi conversează
cu sursurătorii
(cei ce vorbesc
având gura aproape închisă)
şi eu trăiesc
aici
iar tu rămâi
la fel de
frumoasă oricât
de îndepărtată
de mine
ai fi
precum goya
precum goya
surzesc şi eu
şi mie
realitatea îmi devine
tot mai
întunecată
de parcă un stol
de păsări
îmi întunecă
pozele
de la mizul
nopţii
precum goya
surzesc şi eu
în fiecare zi în
care
nu-ţi văd ochii
şi uriaşii
(nepăsarea şi tristeţea)
îmi fărâmă
porţile cetăţii
mâine vor ajunge
la turn
şi îmi vor lua
coroana
de spini şi
lacrimi
voi fi atunci
doar o statuie
a uitării
un vis al unei
lumi
ce ar fi putut
să fie
visez cu ochii
deschişi
visez şi eu cu
ochii deschişi
cum ne visează
şi Dumnezeu
pe noi
visez că ne-am
mai întâlnit
cândva
ori ne vom mai
întâlni
şi în lumile
ce vor veni
visez şi eu cu
ochii deschişi
aşa cum visează
toţi oamenii
visez o lume mai
bună
(aşa cum o
visează şi Dumnezeu)
o lume în care
să fim împreună
restul nici că
ar conta
că munţii ar fi
de cretă
ori că plantele
ar avea frunze
roşii ori violet
sau că am
respira azot
în loc de oxigen
ce ar conta
amănuntele acestea
în lumea în care
am fi împreună
şi toţi cei
dragi ne-ar fi aproape
o lume în care
până şi animalele
s-ar iubi şi
Dumnezeu ar fi
bătrânul care ne
dă sfaturi
şi ne ajută la
nevoie
visez şi eu cu
ochii deschişi
cum visează toţi
oamenii
şi Dumnezeu
în zilele acelea
în zilele acelea
eram neştiutori
precum
bisericile gotice
fântânile
argheziene nici nu
ne interesau
desenam noaptea
cerul înstelat
eram copii ne
credeam
zei
şi au venit apoi
furtunile
de zăpadă
ne-au prins
dezgoliţi
fără cuvintele
acoperitoare
nici nu ştiam că
vom deveni
fresce în
templele egiptene
ori mayaşe
lăudam
stabilitatea pietrei
din monumentele
vechi
străbunii nici
nu ştiau
de noi cum nici
noi
nu ştiam
de ei
în zilele acelea
(de sfârşit sau
de început al
lumii?) eram neştiutori
precum palatele
de gheaţă
de la polul nord
în zilele acelea
nu ne interesa
decât să fim
oameni
ne ridicam pe
brânci
către lumină
şi până la urmă
ajungeam
în lumea de
dincolo
în lumea paginii
albe
de hârtie
dripping
Dumnezeu ştie
perfect arta
dialecticii
se îndoieşte de
toate
şi îşi pune
întrebări
atât de grele
încât
nici El nu le
găseşte
răspuns
|