a) De unde începe asasinatul

(Sofocle, Teatru, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 143)

Este concluzia care vine să armonizeze – cumva în manieră stoică! – destinul cu suferinţa umană în Ajax. Cuvântul lui Sofocle, cuvântul unui octogenar care ţine mai degrabă să împace decât să se revolte, este ultimul cuvânt care ţine să încheie prin înţelegere decât să adere în faţa unui destin implacabil. Cuvântul lui vine să completeze destinul, adică să nu lase la nivelul faptelor brute ceea ce oricum este la acest nivel.

Dar nu numai zilei de mâine nu are omul ochi să-i pătrundă taina. El nu are asemenea ochi nici măcar pentru pătrunderea tainei ce este ascunsă în ziua de azi.

Ajax, personajul piesei care încheie prin cuvintele de resemnare şi înţelegere în faţa tainei zilei de mâine, moare printr-o moarte nu mai puţin învăluită de taină ca ziua de mâine.

Cuprins de furie împotriva lui Agamemnon care-i refuză armele decedatului Ahile, Ajax îşi pierde minţile ucigînd turmele de vite ale aheilor – rezervele lor de hrană – închipuindu-şi că loveşte direct în Agamemnon. La lumina zilei, când grozăvia faptei sale îi este evidentă, Ajax îşi pune capăt zilelor.

Dar nebunia lui nu este simplă nebunie izvorâtă pe bază de furie. Cheia explicaţiei sale nu este în biologia nervilor, în excedarea lor în urma solicitării masive. Nebunia care îl face să confunde turma de vite cu însuşi Agamemnon şi partizanii săi vine de la zei. Or, cu aşa ceva Ajax nu putea lupta. Ceea ce vine din partea zeilor nu este pe măsura a ceea ce vine din partea oamenilor. Zei şi oameni nu-şi sunt egali. Lui Ajax boala-i vine de la zei (p. 15).

Zeii îi trimit lui Ajax boala, adică nebunia, şi prin ea moare. Nobil şi conştient de sursa bolii sale, Ajax şi-o asumă, adică se sinucide. El ştie că nebunia nu-i aparţine, că ea i-a fost trimisă de zei pentru un motiv sau altul, că zeii sunt responsabili de pierderea minţii sale, adică zeul hain ( p. 55). Degeaba i se spune: zeii-ţi stârnit-au sminteala (p.12).

Zeii pot fi motivaţi în decizie prin trufia lui Ajax, prin neglijarea de către el a slăvirii ce li se cuvenea:

Ahei, zeiţă să-i ajuţi (p.35).

Ajax îi înfurie pe zei prin provocare şi înfruntare directă. Nimic însă nu-i poate motiva pe zei în decizia gravă pe care Ajax o ia cu privire la sine. Indirect, zeii sunt asasinii lui Ajax.

Atitudinea lui Ajax este pe măsură şi ea poate fi prima reacţie pe scara revoltei şi a refuzului intervenţiei divine:

Eu nu mai sunt dator slăvire să le dau? (p.28)

Aici poate fi localizat debutul pierderii zeilor în conştiinţa/ cultura greacă, adică zeii grecilor îşi destabilizează poziţia în fides-ul grec încă din momentul auroral al acestei religii. Felul în care vor evolua lucrurile va fi decisiv.

A doua victimă a zeilor, mult mai celebră şi scandaloasă în sensibilitatea aheilor, este Ahile. Fără a se motiva în manieră identică în noul asasinat, zeii lovesc din nou fără a mai apela, cum în cazul lui Ajax, la trufia personajului sau la lipsa lui de pietate. Ahile nu este nici trufaş cu zeii, şi nici lipsit de pietate. Este însă adevărat, nici nu se dă în lături să-i înfrunte. De astă dată el trezeşte mînia lui Apollo. Cu mult înainte ca Odiseu să-şi pună în aplicare ingeniozitatea trucului şi să introducă calul de lemn în inima Troiei, Ahile stârneşte mânia lui Apollo care, trecând peste originea divină a personajului, îl ucide cu săgeata în călcâi.

Ahile este asasinat de către Apollo în chip la fel de firesc precum Ajax. Zeii ucid oameni în chip natural. Moartea oamenilor, adică asasinarea lor, nu ridică probleme în deontologia divină. Dimpotrivă, fixarea acestei deontologii justifică în logica divină asasinatul. Numai că logica divină nu este aceeaşi cu logica umană. În ultima, zeilor le este interzis să ucidă. Numai că logica divină nu se derulează prin supunere la logica umană. De aici începe însă totul, adică degradarea şi pierderea zeilor, înlocuirea şi moartea lor.

Ca efect al aceluiaşi stupid şi puţin onorant concurs de frumuseţe din istoria Occidentului: rivalitatea dintre Hera, Afrodita şi Palas-Athena (Paris a ales între zeiţe pe cea mai frumoasă, în ciuda încercării tuturor de a-l corupe) este moartea lui Agamemnon. Indirect, tot zeii se fac vinovaţi de asasinatul său. Sacrificându-şi propria fiică, pe Ifigenia, în calitate de comandant al aheilor, Agamemnon stârneşte ura soţiei sale, Clitemnestra. Abia întors acasă de la Troia, este ucis din aşternut de către Clitemnestra şi propriul său frate, Egist.

Aparent, sub protecţie divină, favoritul Athenei, Odiseu, nu scapă nici el de furia zeilor. Lăsând în urmă Troia, adică miza materială a frustrării şi ofensei Athenei şi Herei, conflictul cu zeii nu se stinge. Cei zece ani de peregrinare, rătăcirile şi sechestrul pus pe Odiseu şi echipajul său nu sunt expresia simplelor accidente şi contingenţe istorice. Anii, pierderea timpului, suferinţele şi pericolele de moarte la care sunt supuşi sunt expresia coordonărilor divine, a unei istorii lipsite de libertate, la latitudinea arbitrariului divin. Nu a simplei voinţe divine, ci a capriciului acestei voinţe.

Nimfele Calipso şi Circe, mânia lui Poseidon, furia lui Zeus etc. sunt tot pe atâtea intervenţii care-l întârzie pe Odiseu organizându-i mereu moartea. Zeii – admit membrii echipajului lui Odiseu – ne-mprăştiară şi ne-a fost întorsul /Nenorocit, ursit de Zeus /De-aceea mulţi avură soartă tristă ( Homer, Odiseea, editura Univers, 1979, p.76).

Pe de altă parte, este adevărat, nu se ştie cum are să moară Odiseu: de moarte organizată în Olimp, sau obişnuit. Odiseu nu este urmărit în perspectiva morţii, ci a călătoriei urmărite continuu de moarte.

În faţa întregului rău hărăzit de zei, grecii nu se resemnează în fatalismul hieratic. Voinţa celor de sus nu este primită şi gândită în termenii fatalităţii absolute. Grecii o primesc, îi constată caracterul hidos şi o judecă. Judecata lor este cel dintâi pas care le stabileşte atitudinea istorică. Pasul dintâi, primirea credinţei ca dată, le era în ordinea naturii. Al doilea pas, însă, le aparţine. Şi de aici începe judecata lor, la început una parţială, caz după caz: Filoctet, Ajax, Agamemnon, Odiseu, Electra, Oedip etc, apoi judecata totală, rechizitoriul.

Nemuritorii cei scornitori de rele (Odiseea, p. 41). Sau: De-nvinuit nu sunt doar cîntăreţii

În lume fiecărui parte-i face. (Op.cit., p.46). Concluzia este irevocabilă: Nu-i de vină altul decât Zeus (Op.cit., p.278).

Odată stabilită fizionomia divină, adică ordinea în care zeii există şi acţionează, odată fixate, adică descoperite direcţiile şi substanţa acţiunii lor, pietatea şi atitudinea celor muritori este una: Credinţa în zei azi se surpă. (Sofocle, op.cit., p. 213). Deci: Pe zei

Când sunt aşa nedrepţi, eu să-i mai proslăvesc? (Op.cit., p. 213), iar Ajax, în urma nenorocirii, conchide: Nu ştii că zeilor

Eu nu mai sunt dator slăvire să le dau? (Op.cit., 28).

Astfel, calea revoltei este deschisă. Suntem, încă de pe acum, în momentul auroral al religiei şi spiritului grec. Urmarea nu ţine însă de un registru diferit.

III) Troia revine

În chip obişnuit – şi pentru ce este obişnuit manualele sunt o bună măsură! - învingători în războiul troian sunt grecii. Evenimentul ca atare separă între proto-istoria greacă şi istoria propriu zisă şi este descris ca victorie absolută. Într-adevăr, Troia este înfrântă şi onoarea aheilor reparată. La o privire în culise, în zona privată a vieţii protagoniştilor, lucrurile stau altfel. În spatele cortinei, este ascunsă moartea. Toţi – sau aproape toţi! - aheii participanţi la război mor. Moare comandantul (Agamemnon), şi mor toate căpeteniile însemnate ale grecilor: Ahile, Ajax, Patrocle. Grecii par să câştige un război, şi să piardă vieţile celor ce-au câştigat. Dacă Odiseu supravieţuieşte, atunci o face în maniera unei ratări a vieţii. Cei zece ani pierduţi pe mare, avatarurile întoarcerii acasă şi ale reintegrării în familie nu sunt de natură să-l recomande drept un învingător. Cu o soţie curtată asiduu ani în şir – şi câte guri rele nu se vor ivi după întoarcerea lui Odiseu care să-i şoptească despre flirturile închipuite sau reale ale Penelopei! – şi cu un fiu ratat în calitatea lui filială – Telemah nu-l recunoaşte pe Odiseu! – situaţia de familist recuperat nu este asigurată.

Dar poate că nu viaţa este singura şi nici cea mai mare pierdere a grecilor întorşi acasă. Ei aduc cu sine şi altceva, un alt soi de pierdere.

În definitiv, cu ce fel de măsură trebuie măsurat finalul acestui război? Cu măsura politică unde grecii sunt cu adevărat învingători? Cu măsura trufiei măsurată şi percepută grav de către zei? Sau cu măsura care are în vedere înseşi vieţile lor?

Erau în joc, atunci ca şi mai târziu, mai multe măsuri şi mai multe etaloane. Nu este nesemnificativ că multiplicitatea unităţilor de măsură şi a etaloanelor a permis evaluarea diferită a unuia şi aceluiaşi lucru. Posibilitatea multiplă de a măsura, unităţile multiple puse în joc nu puteau să nu ducă la o reflecţie asupra unităţii de măsură înseşi. Aşa, grecii au ajuns la elaborarea unei gîndiri aparte tocmai asupra măsurii înseşi şi a subiectului care măsoară: metron.

Odată ajunşi acasă, grecii nu aduc numai trofee şi nici măcar vestea victoriei, ei aduc pierderea celor zece ani din faţa Troiei dar, în chip infinit mai grav, aduc o manieră de raportare la zei în urma căreia întregul panteon grec va fi distrus.

Ei aduc – după exemplul exclamaţiei lui Freud odată ajuns în America şi aclamat de mulţime: Nu ştiu că le aduc ciuma! – cu adevărat cea mai gravă formă de ciumă: pierderea credinţei, distrugerea întregului panteon. Odată ajunşi acasă, grecii încep să se ridice împotriva zeilor, să le conteste calitatea divină însăşi.

Reluînd întrebarea: pierd grecii, sau câştigă? În plan imediat, politic, cîştigă. Unde trebuie însă aşezată, în ce plan, moartea lor survenită concomitant sau imediat încheierii războiului?

Aparent, se câştigă în plan spiritual, adică religios. Într-adevăr, de-a lungul războiului grecii îi au pe zei aliaţi. Zeii participă alături de ei la mai toate etapele. Mai mult decât atât, zeii pun mâna pe arme şi luptă cot la cot cu aheii. Este o certitudine masivă. Este însă şi una edificatoare? Cealaltă tabără, a troienilor, nu este lipsită nici ea de sprijinul divin. Observaţia trebuie să fie neutră: zeii participă de ambele părţi, îi ajută şi pe unii şi pe alţii. Sunt neutri, imparţiali şi universalişti. Tot la fel de adevărată este şi observaţia: zeii aflaţi de partea grecilor cîştigă războiul. Prin urmare sunt mai puternici. Grecii au de partea lor cuantumul de putere divină mai semnificativ.

Ţinând însă cont nu doar de trofee şi de parafa finală formală a războiului care-i arată pe greci victorioşi, luînd în consideraţie moartea extinsă a protagoniştilor, participarea zeilor este cît se poate de nesemnificativă.

Prin participarea zeilor la conflict – este observaţia cea mai semnificativă – credinţa grecilor nu se întăreşte, dimpotrivă, scade. Participarea lor – dacă luăm cuvântul cu valoare de paradigmă – nu este participarea din filosofia lui Platon – metexis. La Platon – câştigul cel mai important al întregii culturi greceşti, pentru că o priveşte mai mult decât orice altă achiziţie! – participarea era pusă să facă legătura dintre cel două regnuri: cele sensibile şi cele inteligibile, cele coruptibile şi cele incoruptibile. Participarea le edifica pe cele sensibile acordându-le atâta substanţă câtă le trebuia pentru periplul în lumea sensibilă, iar celor inteligibile le conferea etica necesară pentru scoaterea lor din suficienţa eternităţii. Prin participare, niciunul dintre cele două nu se compromiteau, dimpotrivă, îşi asigurau certificatul de validitate ontologică văzut din două direcţii.

(Va urma)