Femeia care îl căuta la poartă nu putea fi Miruna. Nu-i era prea clar de ce, în timp ce-şi dădea jos hainele de casă, pentru a le îmbrăca pe cele de oraş, se gândise tocmai la Graţiela, fosta lui colegă de Conservator, deoarece ea nu mai era de mult tânără. Nu, frumoasă n-a fost niciodată, Graţiela cea graţioasă, cum o alinta el. Drăguţă, interesantă, cu siguranţă: potrivită de statură, tunsă scurt, cu privirea trufaşă şi năsucul ascuţit, cu vârful în sus, de fată ambiţioasă... Avea însă picioare suple şi sâni rotunzi, mărişori, nu suficient de fermi, din cauza multelor ore pierdute cu studiul pianului. Că-l mai iubeşte şi acum, nu se îndoia, fosta pianistă fiind din categoria femeilor aparent sigure pe ele, dar destul de fragile în interior şi, de ce să n-o spunem, destul de naive, care iubesc o singură dată în viaţă, un singur bărbat, indiferent cu cine se nimereşte, apoi, să-şi facă o familie, dacă de iubirea vieţii s-a ales praful. Cum li s-a întâmplat şi lor, bineînţeles, el fiind acela care a ales să plece, mai bine spus să fugă în lumea mare, unde nu i s-a mai ştiut de urmă o bună bucată de timp. Nici dacă rămânea în ţară lucrurile n-ar fi stat altfel, pentru că el hotărâse încă din timpul relaţiei lor „atipice” să-şi facă familie cu altcineva, iar după absolvire, împreună cu soţia, părăsise Bucureştiul, spre a se stabili în acel orăşel amărât.

Graţiela cea graţioasă, studioasă şi ambiţioasă... Îl înduioşează amintirea acelei fetei slăbuţe, cu palmele mici, cu care se chinuia să acopere cât mai multe clape la pian... Când studia, până îşi învăţa partitura, purta ochelari cu o ramă metalică, aurită, aduşi de la Moscova, ce îi dădeau aerul unei şcolăriţe silitoare, la ora de caligrafie. O pianistă bună, ce-şi crease încă din Conservator faima de viitoare mare solistă. Însă atât de micuţă îi era palma deschisă ca un evantai pe clape, încât nu putea cuprinde nici măcar o nonă. Ca să nu mai vorbim de decimile lui Liszt... Neşansa ei a fost că se îndrăgostise de el, fante de Bucureştii Noi, cu ucenicia făcută printre şuţi, cum o să-i dăm răgazul să ne povestească în altă parte, simandicos şi dedulcit la fructul oprit ce i se oferea însă ca un tribut, în cabinetul de partid. Şi nu numai...

Fata provenea dintr-o familie bună, care îşi salvase de la naţionalizare, prin nu se ştie ce minune sau relaţii în lumea noilor autorităţi, casa mare, cu etaj, verde toată vara şi toată iarna, ca un pâlc miraculos de pădure, datorită iederei ce o îmbrăca de jos până sus, din cartierul Cotroceni. Tatăl ei avea o funcţie importantă în primăria Capitalei, bani mulţi şi maşină de serviciu, cu care o aducea şi o lua în fiecare zi de la Conservator. Se medita la cei mai buni profesori pianişti, nu numai din facultate, dar şi din lumea soliştilor din Bucureşti, participa la concursurile internaţionale din ţările socialiste, mai ales în U.R.S.S., de unde se întorcea aproape întotdeauna cu premii. Urmase, la Moscova, cursurile unui celebru pianist, din generaţia Galinei Eghiazarova, continuând studiul la şcolile de vară din Germania democrată şi din Polonia. Poate de aceea avea o uşoară suficienţă, o detaşare de tot ce se întâmpla în jur, o răceală şi o indiferenţă faţă de ceilalţi colegi din Conservator. Aşa că el n-o plăcea de fel, auzind tot felul de lucruri despre ea: răsfăţată şi îmbuibată, mândră şi egoistă, iar succesele i le punea mai mult în seama efortului constant, a tenacităţii, decât a talentului. Şi, bineînţeles, erau consecinţă a banilor şi a relaţiilor tatălui ei.

El ajunsese în anul doi al celei de-a doua facultăţi, cea de dirijat, unde fusese nevoit să se înscrie, după absolvirea primeia, cea de interpretare, pentru a nu fi luat în armată. Dirija de acum concertele orchestrei de studio a Conservatorului, iar câteva dintre ele aveau şi solişti instrumentişti, studenţi în ultimii ani. La unul dintre acestea, Graţiela urma să cânte Concertul în do minor pentru pian şi orchestră de Mozart. Iar el realizase, de la prima repetiţie, că fata era serioasă, un adevărat profesionist: solicita un tempo al ei, pentru a prinde cum trebuie intervalul dintre o octavă şi o terţă, propunea variante la felul cum dorea să evolueze un instrumentist sau altul din orchestră, pe alocuri chiar orchestra întreagă, cum trebuia să ţină dirijorul lucrurile în mână. Detalii corecte, rezultat al experienţei ei concertistice, dar pentru care nu era suficient timp. Aşa că, între ei apăruseră de la început replici acide, animozităţi. După concert, ea a dorit să-i cunoască opinia faţă de felul cum interpretase partitura, iar dirijorul, arătându-se nu tocmai încântat, ba chiar încurcat de ceea ce avea să-i spună, a intonat un formal „totul a fost bine, însă”... Şi acel „însă” lung ca o zi de post, rău prevestitor, adânc precum o prăpastie, fusese urmat de crunte observaţii, cu toate că fata îşi făcuse cu măiestrie treaba, iar publicul o aplaudase minute în şir. Părerea lui, destul de diferită chiar şi de cea a profesorului ei de pian, o nemulţumise şi o determinase, la fel de neelegant, să-i întoarcă spatele, înainte ca el să-şi fi terminat pledoaria voit răutăcioasă.

După vreo două luni în care nici nici nu se salutau, fata îl invitase în mod spontan la un recital de-al ei la Ateneu, într-o sâmbătă seara. La scurt timp de la începerea concertului, el îşi amintise de probleme mai importante care se cereau musai rezolvate, aşa că nu asistase decât la interpretarea unei sonate de Beethoven. Era suficient pentru ce avea să-i comunice, cu acelaşi zâmbet ironic, când va avea ocazia. Care veni a treia zi, când Graţiela îl căutase într-o sală de studiu a Conservatorului, cerându-i din nou părerea. Parcă jenat şi el de jocul ipocrit pe care avea să-l facă, privind undeva peste creştetul fetei, îi răspunsese că, nefiind pianist, nu putea să-şi dea prea bine seama cum trebuia cântată acea sonată, la care putuse să asiste, dar... Şi aici făcuse o pauză lungă, studiată, exact precum cea lăsată inculpatului în tribunal, înainte de citirea sentinţei: „Dar sunt sigur că nu ai făcut nimic din ce trebuia să faci acolo”. Aruncase vorbele ca pe nişte pietre, iar ei, stupefiată şi scandalizată, nu-i venea să creadă că omul din faţa ei, care pretindea a se pricepe, că doar de aceea intenţiona să ajungă dirijor, vorbea serios... Era nedrept şi se simţea jignită de uşurinţa cu care o critica acest coleg cu doi, trei ani mai mare decât ea, în timp ce toată lumea îi aducea elogii, inclusiv profesorii!... „Fireşte, este preferabil să-i înţelegi pe oameni, în loc să-i judeci, spuse el calm, cu falsă prietenie, dând impresia că dorea să încheie nedelicata discuţie. Dar eu nu vreau să te mint. Ceea ce ţi-am spus pot demonstra, însă nu astăzi şi nu aici”. Aşa începuse el să meargă la ea acasă, invitat după nici două săptămâni, unde „lecţiile de interpretare”, pe care i le dădea, dintre cele mai năstruşnice, fuseseră pregătite din timp, cu indicaţii şi recomandări sofisticate, construite toate în jurul dezavantajului mâinilor ei mici de a prinde nonele şi decimile lui Liszt, „care sunt cele mai importante, să ştii, pentru un pianist!”. Treptat, acele pretinse lecţii o apropiaseră într-un mod nefericit de el, ca pe victimă de călăul său.

Curând începuse să vină ea la el, într-o cameră mobilată doar cu un pat, un dulap şi un birou, din apartamentul unor bătrâni, situat pe lângă Teatrul „Bulandra”, pe cheile Dâmboviţei. Nu avea nici perdea, doar o draperie neagră, veche şi prăfuită, dintr-o foaie de cort, cu care aducea noaptea în încăpere, trăgând cârpa oribilă pe un suport zgomotos. Acolo spune el că a văzut, ca într-un truc magic, de circ, când a rechemat lumina zilei în cameră, o cuvertură de pat, aproape nouă, gălbuie, pe care apoi a fost nevoit s-o arunce şi să cumpere alta în loc, preschimbată într-o hartă roşie, aproape cât harta României, „desenată” de sângele ei feciorelnic… Graţiela ajunsese pentru a treia oară la el, să continue „lecţiile de interpretare”, iar la un moment dat, cu aerul că se lăsa păgubaşă şi că trebuia musai să fugă încotro va vedea cu ochii, dar nu înainte de a-i dezvălui un mare secret, îi şoptise: „Sunt îndrăgostită de tine, ia-mă! Vreau să fiu a ta şi sper să mă accepţi aşa cum sunt! Nu-ţi cer nimic în schimb, adică nu ai nicio obligaţie, nu te teme”… El o privise zâmbind, înţelegând situaţia pe care, de altfel, o intuise şi o plănuise demult: Graţiela cea graţioasă, până atunci studioasă şi serioasă, fata aceasta orgolioasă şi răsfăţată, fiică de îmburghezit comunist, cu ifose de mare pianist, se îndrăgostise de el… Nu i-a înţeles toate vorbele, „sper să mă accepţi aşa cum sunt”, dar nici nu făcuse din asta o prioritate, preocupat cum era acum să dea cu cheia în broasca uşii şi să tragă draperia. O sărutase scurt, prima oară, pe buze şi pe obraji, în timp ce-i deschidea nasturii de la bluză… Corpul ei tremura ca o salcie plângătoare în bătaia vântului ce anunţa furtuna. Când o aşezase pe pat, goală, deasupra vechii cuverturi gălbui, nu îşi dăduse seama că fata îi dăruia necondiţionat fecioria ei.

„Lecţiile de interpretare” au continuat. Se întâlneau, în secret, în toate cămăruţele unde se muta el cu chirie din an în an, poate şi la perioade mai scurte. Se vedeau chiar şi după ce părăsise Bucureştiul, Graţiela fiind cea care, după telefonul lui, găsea camere pentru o noapte, de câteva ori chiar la periferie, unde rămâneau până a doua zi dimineaţa. Ataşamentul ei fusese total, de sclavă, şi devenea cu atât mai disperat cu cât creşteau detaşarea şi indiferenţa lui, cu cât i se înmulţiseră absenţele şi toanele de om cu sacii în căruţă, cum îi mai reproşa ea uneori, cu voce stinsă. La plecarea din ţară, în acea excursie din care nu avea să se mai întoarcă decât peste mulţi ani, în călătoria în care soţia lui, cunoscându-i planul, nu dorise să-l însoţească, Graţiela a luat trenul odată cu el, împărţind cuşeta unui vagon de dormit, pentru a-l ţine în braţe şi a-l dezmierda până la graniţă. S-a întors singură la Bucureşti, a doua zi, cu următorul tren… După puţin timp, însă, avea să plece şi ea definitiv din ţară, căsătorindu-se la Paris cu unul dintre cei mai mari pianişti ai momentului, pe care îl cunoscuse la Moscova, la un concurs internaţional, şi pe care îl iubea platonic. Renunţase la pian, refuzând pentru totdeauna să-i mai atingă clapele, şi se pusese cu tot devotamentul în slujba carierei bărbatului ei, de care o lega o infinită admiraţie.