Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un poet elegiac

        de Ion Munteanu

Sensibil, atins de melancolia „marii treceri” ne pare a fi Mihai Măceş în recentul lui volum intitulat Fui. Tonul elegiac al poeziilor te izbeşte încă din titlu, pentru că regionalismul fui/ fusei, acest perfect simplu oltenesc folosit excesiv de poet ca să exprime o multitudine de stări de spirit („nici eu nu fui ce vrui să fiu nici tu/ nu fuşi ce vruşi...”) are conotaţiile unei pierderi imense, irecuperabile în plan temporal, de care poetul devine conştient într-un moment de profundă sinceritate şi luciditate. Adică în actul creaţiei, când se dezbară de platoşe, de măşti şi de vorbe mari, pentru a dialoga cu sine, pentru a se privi în oglindă şi a observa înlăuntrul fiinţei. A călători prin sine ca printr-un teritoriu străin, deseori arid, deseori himeric. Dar sinele conştient de sine, care-şi recunoaşte amploarea existenţială doar la timpul trecut: fui, fusei, încă se află în ordinea lui a fi şi în graţia Poeziei, după cum vom încerca să demonstrăm („obosit de-atâtea certitudini/ mă odihnesc la umbra cuvântului tău devenit ritual...”). Şi aceasta deoarece Mihai Măceş, paradoxal, ţinând cont de tonul bacovian al recentei sale scrieri, pare a ne anunţa triumfător prin toate poeziile lui: eu care vorbesc despre mine, eu care văd astfel realitatea, încă nelăsând locul altora să mărturisească în locul meu, eu sunt! Încă sunt. Fui, dar şi sunt; prin urmare, iată-mă!

Câteva obsesii îl încearcă pe poet în acest substanţial volum de poezie (172 de pagini). În primul rând, aşa cum anticipam, vorbim de o angoasă metafizică, existenţială, această tânguire în faţa timpului, a destinului, semn al neputinţei şi al resemnării. De unde şi mărturisirile: „eu care fui romanticul cel trist/ nici nu mai ştie Domnul că exist”, pentru a concluziona cu luciditate: „...sunt ultimul romantic într-un veac barbar/ un păcătos ce nu mai e în stare (...)/ de veşnica iubire-a sfintelor fecioare”. Analiza continuă într-un alt poem, ca o minuţioasă privire a chipului în oglindă: ,,sunt deja nu crai, ci înger trist”, pentru a conştientiza adevărul: ,,mi-au mai rămas pe lume doar cuvinte/ şi ceva amăgiri cu cele sfinte…” Însă decepţia e mult mai mare, pe măsură ce introspecţia se adânceşte: ,,nu pot să mai scriu despre iubire cum scriam/ mi-au îmbătrânit cuvintele...”, fiindc㠄vine o vreme când le laşi pe toate/ şi pleci un pic înspre ninsori/ care-au uitat să cadă...” Jucăuş-ironic, găseşte cuvinte să-i spună iubitei: ,,noi n-o să apucăm sfârşitul lumii/ chiar dacă e aproape la un pas...” etc.

Apoi, vorbim despre melancolie, această boală a sufletului ce porneşte dinspre iubire, stinsă şi ea, se pare, precum vâlvătaia focului de stepă: ,,nu mă dezmint nici azi de umbra ta/ deşi mi-e frică să mai cred în noi...” Starea de trezire dintr-o beatitudine romantică e dureroasă: „şi când aflăm că viaţa e puţină/ şi prea puţin am tâlhărit cu spor/ îţi zic iubita mea că eşti de vină...” La fel de decepţionantă este, la lumina zilei, cruda realitate: „şi greu mi-e Doamne şi mi-e teamă/ iubita mea (…)/ că fi-vom un tablou de pus în ramă”. Iubirea, cu nehotărârile sale, în nesfârşitul ei du-te, vino!, împins de dorinţă ca un vas cu pânze de vântul cel bun, mai bântuie şi în prezent: ,,am obosit să te tot caut/ şi să te pierd când te găsesc/ cum melodia unui flaut/ se pierde-n haosul lumesc”, în timp ce amintirile, pictural, îşi păstrează intact obiectul excitaţiei poetice: ,,ce frumoasă erai îmbrăcată/ alergând desculţă prin lanul viu de maci...” Conştient de propriu-i rost, rostul poetului de a cânta frumosul: ,,fui scribul tău doamnă scribul fui/ de la un capăt la altul al tristeţii mele”…, el pare a se elibera de amăgire ca de o vrajă: „ce să mai zic iubito dac-am citit în palme/ că timpul ne va cere cât de curând iertare/ că trecerile iată rămân la fel de calme/ că umbra noastră doare mai rău ca o uitare”.

Poeziile lui Mihai Măceş, multe cu o rimă proaspătă, care surprinde, multe cu un ritm melodios, care încântă, nu au titlu. Sunt asemenea curentului vieţii, curg una în cealaltă prin motive recurente, obsesive, precum amintirile sale dulci-amărui, luminos-întunecate… La finalul lecturii, cititorul rămâne cu impresia că a parcurs doar un singur poem,unul amplu, tumultuos. Alte versuri memorabile, uneori ironice, alteori atinse de candoare: ,,…am obosit de-atâtea certitudini/ trăiesc periculos şi nu ştiu cum/ o viaţă inventată ieri asemeni/ întemeierii florilor de fum…”; ,,…nu se mai văd pe cer cocori/ ori n-am eu timp să-i văd cum zboară/ în loc de aripe cu nori/ dinspre amiază înspre seară// ba până-n noapte uneori/ şi glasul lor e o amară/ destrăbălare de culori/ şi zborul lor e o povarㅔ; ,,aseară ne-a rănit o frunză/ cu umbra în căderea ei...”; „...fântâni adânci şi fără ciuturi/ clepsidre sugrumând secunda/ măcar să ştiu ce fel de fluturi/ ucide-vor amiezii unda…”

La indeterminabila problemă existenţială, poetul intuieşte o soluţie, anume transferul din materialitatea îndoielnică în semnul trainic, creator: ,,…sub vântul/ toamnei ca o vindecare/ rost şi izbăvire ne-a rămas cuvântul…”

 

© 2007 Revista Ramuri