| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ion Munteanurugăciune să nu mă uiți, Doamne, pe-aici cal nărăvaș strunit din bici să nu mă uiți pe-aici, îți spun că riști, vultur flămând, plutind peste miriști să nu mă uiți că de atâta ură îți voi sorbi întreaga ta făptură sau și mai rău, de-atâta fericire te-oi prinde-n lațul brațului subțire să nu mă uiți, Doamne, să nu mă uiți, dar fă-te că nu-i vezi pe dragii de părinți nu mi-i albi, precum lumina rama tabloului cu tata tânăr și cu mama să nu-mi dai, Doamne, nu-mi da numai bine că mă răsfeți și uit de tine că mă răsfeți și uit de tine cântec de singurătate homer și ochii lui păsări călătoare. întuneric învins în cele din urmă de mirifice vești. e un început de istorii lumești, sub cerul cu stele, plin de taine, adevăr și fiori doar eu atent la felul cum Te risipești în venele mele ca o otravă din cele mai gingașe flori ca o otravă din cele mai gingașe flori alt cântec ieri ai venit, te-ai devenit fructul oprit azi de-ai fi fost fructul anost te-aș ține post te-aș ține post dar poate mâine și răspoimâine vei ști povestea codrului de pâine vei ști litania cănii cu vin și vom trăi în mitul androgin și vom trăi în mitul androgin și-am zis verde iarăși verde și-am zis și-oi mai zice-odată braț întins și braț de piatră care-ntoarce lumea roată ce nu-i de iertat nu iartă (ce-a fost ieri n-a fost vreodată) lemn domnesc și lemn domnesc două mâini rostogolesc bolovanul diavolesc care-mi roade palmele părul și timpanele anii mei – sudalmele amintiri – codanele doar ciulini printre lalele două mâini ce trag cu ele bolovani și cer cu stele drumul și zilele mele drumul și zilele mele cântec de toamnă auzi cum se scufundă în grâu stâlpii șopronului? auzi respirația-n geam și rânjetul toamnei? păsăretul și iarba intră în zodia somnului și urșii migrează în patria foamei (vai, iar i-a sărit un blachiu de la pantof domnului, iar evadează amanții din amintirea doamnei) din nou se retrage soarele sub streașina norului din nou se tăvălește frunza în așternutul izvorului. din nou se ascunde motivul omorului unui poet logodit cu fata cea mică a croitorului pustiu pe maidane, pustiu la madame doar vinul mai cântă în negre budane doar vinul te-ndeamnă după codane la agârbiceni, la sorești și urmuzi trimit vești prin frunza tăcuților duzi, cum la fel le trimit vești tatei și mamei. auzi cum curge mireasma din florile toamnei? auzi? auzi cum curge mireasma din florile toamnei? mărturisire (ca din întâmplare) motiv de mirare motiv de-ncântare cât cerul de mare: mixandra ucisă de dulcea-i candoare motiv de-mpăcare cu celălalt Eu, cu luceferi pe umăr, precum Orfeu, precum la cea mai așteptată sărbătoare, printre viori și țimbale, (sau de ziua temutului zeu) ies în întâmpinarea privirilor tale cu trupul meu tânăr ca un trofeu (primit pentru un succes oarecare, primit pentru un răspuns la-ntrebare, primit ca să am ce lăsa la plecare. da, da primit ca să am ce lăsa la plecare) cu trupul meu tânăr ca un trofeu eu îți voi ieși înainte, ca din întâmplare, tu vei fi cea așteptată mereu tu vei fi cea așteptată mereu și unde ciuturi vechi întruna uite, în pântecul oii pasc mieii plăpânzi și doar ochii tăi mai sunt la fel de flămânzi hai, vino să-ți arăt biserici pe ape iar printre ierburi sfinți dedulciți la agape aceasta-i câmpia, nesfârșită, câmpia – un fel de a ne imagina veșnicia și vino pe dealuri sau vino aiurea pe locul unde ieri s-a revărsat pădurea și unde ciuturi vechi întruna trudesc să scoată din adânc lumina trudesc să scoată din adânc lumina noapte la Ciutura veniți, noaptea la marginea lacului voluptoasă ca un harem povestea se rostogolește încet ca un balot de bumbac printre mâinile negrilor e o întâmplare și-aceasta: lișițele au uitat de cu seară stuful slobod pe cer iar acum îngerii sunt cei care își fac culcușul în el doar licuricii, bezmetici, fac concurență lunii. feriți, un gând de-al lui Dumnezeu incendiază salcâmii un gând de-al lui Dumnezeu incendiază salcâmii ca un ciorchine numai bun de stors printre povești cu burțile pline de sensuri, uraniu și iod, atent la roata care potrivește lumea uimit ca de o poemă de-a lui hesiod despre munci și zile atent la toate, dar mai puțin la mine (țigane, zi-le:) e o meserie să-nveți să trăiești sau numai un cântec dintre cele lumești? anii mei, ca un ciorchine numai bun de stors în teasc de argint. ca o măslină beată de ulei aromat. (cântă, țigane:) anii mei, cel mai dat în stambă de la noi din sat, pândar la moșie poate la cea mai frumoasă dintre o sută, o mie... vai, la o moșie de care încă n-am aflat că am fost prădat, că s-a năruit, că am fost prădat că s-a năruit, că am fost prădat zvon despre mine (sau despre ceea ce ar trebui să fiu) precum diogene cinicul (care căuta prin mulțime un om) am ajuns să mă întreb în plină zi, cu lumânarea aprinsă, încă nu mă văd? un celălalt eu al meu (sau un altul al meu) îmi răspunde alarmant de liniștitor: mă mai caut încă iar ecoul pornit din mine (cel gol) întări zvonul acesta |