Când închise uşa prispei, cu grijă, să nu deranjeze copiii, şi ieşi în oceanul de zăpadă din curte, tocmai împlinise patruzeci de ani. El n-o ştia, muncit de griji, dar după cum arăta de bătrânicios ai fi zis că se apropia de vârsta lui Noe. Îşi aprinse felinarul din magazie, pregătit de cu seara, îi verifică încă o dată rezerva de petrol, iar de pe o poliţă din brad rindeluit apucă toporul cu coadă lungă, din salcâm, pe care îl folosea mai mult ca baston. Controlă apoi cuşca din scânduri, mai degrabă din lăturoaie de brad, a câinelui, a cărei gură de intrare se acoperise de zăpada proaspăt răscolită. Corbea, căci aşa îl chema pe dulău, cu lanţul la gât, îl privea pasiv, fără să se deranjeze în vreun fel din paiele ce-i serveau de aşternut, poate nedumerit de motivul pentru care stăpânul său se sculase fix la miezul nopţii şi se apucase să dea la o parte zăpada din faţa coteţului.

Cu fulgi mici, grăbiţi, începuse să ningă iar. Era o linişte nefirească, rău prevestitoare, cu atâţia câini în sat care nu-şi făceau datoria, şi la fel de mulţi cocoşi care, altădată, la ceas de miazănoapte începeau să cânte sau să se certe între ei, Dumnezeu ştie din care pricină. Acum doar cizmele lui scoteau câte un foşnet slab, pâs-pâs, când se cufundau în zăpadă, de parcă rămăsese ultimul om pe pământ, de fapt ultima vieţuitoare, troienele ameninţând să-l înghită şi pe el. Îşi întoarse faţa spre casa încă netencuită, înainte de a deschide poarta spre drum, iar dincolo de perdeaua de la fereastra prispei descoperi chipul îngrijorat al femeii lui de-a doua, care îl petrecea cu privirea. Asta este: nu are cum să fie mai rău decât data trecută!

Zăpada neîncepută îi primea paşii cu îngăduinţă, reţinându-i pentru câtva timp doar urmele cizmelor, pentru a le astupa curând proaspăta măzăriche ce cădea din cer. Şi nu era peste tot la fel, căci în locurile deschise, cum ar fi răspântiile, viscolul ridicase nămeţi până la brâu. Altfel, la adăpostul gardurilor, drumul era o linie dreptă, nivelată de acelaşi asfalt alb, uniform, care acoperea crestele îngheţate şi ascuţite ale glodului de sub el. Avusese timp să facă destule până atunci, îşi însăila el în minte un vag bilanţ de realizări, în timp ce ieşea de pe uliţă ca să o apuce pe drumul cel mare al satului. În primul rând, a supravieţuit războiului, întorcându-se de pe front, norocosul de el, doar cu o rană în pulpă, două decoraţii care nu i-au servit la nimic şi cu plămânii harcea-parcea, amintire pe viaţă din Munţii Tatra. Apoi se căsătorise, şi încă de două ori, prima soţie murindu-i la naşterea fetei. Mai făcuse şi prostii, cum îl certa muierea lui, printre care şi ,,nefăcuta” politică pentru care, acum, în toiul nopţii, era nevoit s-o apuce singur pe drum, prin nămeţi, să se întâlnească cu anchetatorii... Sigur, şi cu lupii, ne vine să-i strigăm cât putem de tare, dacă am fi convinşi că ne aude din pântecul acelui viscol tăios în care înoată să se salveze, pentru că el încă n-o ştie…

Unde trebuia să ajungă nu era tocmai paradisul, dar dacă era musai, se ducea cu plăcere, cum suna o glumă sinistră şi cinică. Cum se exprima chiar el, întrebat de vecinii curioşi să afle cât îl mai plimbau ,,ăia” pe drumuri. Dar numai de plăcere nu se prezenta el acolo, o dată sau de două ori pe săptămână, de astă vară încoace, şi se va mai prezenta încă multă vreme, însă e bine că deocamdată nu cunoaşte nici amănuntul acesta. Pe ploaie sau pe ninsoare, pe vreme bună sau pe vreme rea, când era chemat trebuia să se ducă neapărat, apucându-l tremuratul imediat cum păşea pragul acelei clădiri. Şi nu erau fiori existenţiali, cum am putea bagateliza noi cu detaşare, din fotoliul călduţ de pretins scriitor, ci zguduiri dureroase, precum cele care îl chinuiseră pe front, când ai lui îl uitaseră în nămeţi, toată noaptea, rănit la picior. Atunci se trezise, buimac, într-o groapă de obuz, acoperit de zăpadă şi de bulgări de pământ îngheţat, fără armă, fără să se poată mişca, cu sângele şiroind din rană. Nu putea nici să strige, de teamă să nu-l audă duşmanul şi să vină să-şi încheie socotelile cu el. Camarazii l-au găsit spre dimineaţă, aproape în hipotermie, în stare să-şi mişte doar pleoapele, grele şi ele de promoroacă. De aici, din Munţii Tatra, moştenise el frisoanele, dacă nu e prea puţin spus „frisoane”, declanşate mai ales de frică.

Din sat, spre Filiaşi, iarna nu plecau niciodată maşini, sănii cu cai sau care trase de boi. Ce să caute lumea la Filiaşi, nici comună, nici oraş?!... Mai aproape, la nici cincisprezece kilometri era Craiova, capitala regiunii, dar din nu se ştie ce raţiuni înalte, el trebuia musai anchetat de Securitatea Raionului Filiaşi. În fiecare zi de luni, uneori şi vinerea, o apuca pe jos, pe un drum de peste douăzeci de kilometri, să-şi înfrunte destinul. Douăzeci de kilometri la dus şi tot atâţia la întors, că drumul nu se scurta niciodată, mânca-l-ar puhoaiele!Vara îi parcurgea în cinci ore, apucând-o şi pe unele scurtături, peste dealuri, însă acum, cu zăpada mare, cu viscolul care îl pătrundea până la oase, prin pufoaică şi pieptarul de lână, şi îl răsucea în loc, când îl prindea în câmpie, pentru că nu trebuia să părăsească drumul principal şi rândurile de plopi de pe marginea lui, să nu se rătăcească, acum îşi lua o marjă de două, trei ore în plus.

Amaradia n-o trecu pe puntea suspendată, mai ameninţătoare ca oricând din cauza pardoselii ei din scânduri înzăpezite şi alunecoase, ci direct prin vad, pe podul bine închegat, însă vremelnic, construit de natură. Ciudat cum poate să fie un lucru atât de rezistent şi de fragil, în acelaşi timp. Ca şi omul, pe care azi îl vezi, iar mâine afli că nu mai este. Cum ar fi el: astăzi e liber, dar în zilele următoare, cine ştie? Aşadar, străbătu Amaradia pe pardoseala ei de gheaţă, cum o tăia toată lumea de câteva săptămâni încoace, de când venise gerul. La mijlocul drumului îşi aminti de surpriza neplăcută pe care o avusese în urmă cu două luni, tot noaptea, când se simţise urmărit. Era nefiresc să fie cineva în spatele lui la acea oră, de parcă se inversaseră lucrurile, lumea dormind toată ziua, iar pe întuneric pleca la plimbare. Se opri şi acum, să se uite înapoi, dar nu văzu nimic. După ce trecu pe malul celălalt al apei, mări flacăra felinarului spre a stropi, prin sticla străvezie, mai multă lumină în jur, şi să se asigure. Însă nu observă mare lucru, pentru că fulgii care cădeau din cer cu şi mai hotărâtă determinare aşezau o perdea opacă, mai bine zis o draperie deasă şi grea, ca de brocart, la nici trei metri de el, în orice direcţie s-ar fi uitat. Iar liniştea era la fel, suverană. Cu siguranţă, în noaptea asta nu mai avea însoţitori.

În toamnă altfel decurseseră lucrurile. Atunci simţise încă din sat prezenţa străină care devenea înfricoşătoare pe măsură ce zgomote de tot felul se auzeau tot mai clar, pericolul părând a fi uneori foarte aproape, dar când se uita în urmă, uneori brusc, să-l surprindă pe urmăritor, nu reuşea să desluşească în întuneric decât propriile lui închipuiri. Mergea câţiva paşi, se uita din nou înapoi, gata să-i aplice o lovitură cu coada toporului în cap, oricine ar fi fost intrusul, însă nu dibuia nimic în noapte. Atunci se ascunsese într-o tufă de arini care încă nu-şi lepădaseră frunza, în ciuda toamnei târzii, imediat ce traversase Amaradia prin vad, şi aşteptase să se apropie spionul care scotea, tot mai neglijent, icnete, mormăieli şi alte sunete ciudate. Părea a fi un om gras, care gâfâia de efort. Tot mai aproape, îl auzise şi prin apă, de parcă înota, iar când ieşise pe mal, în bătaia felinarului pe care îl ridicase deasupra capului, misterul se risipi precum ceaţa la amiază. În faţă îl avea pe Corbea, potaia lui tembelă care scăpase din legătoare şi îl urma iarăşi, de la distanţă. De data aceasta, în timp ce-şi scutura blana de apă, animalul fu cel speriat, surprins de stăpân în ascunzătoarea nopţii.

,,Corbea, prostule, ce cauţi aici? Du-te acasă, auzi? Du-te acasă!” Dar câinele, neascultător, nu făcu decât câţiva paşi mai încolo, pe nisipul de pe prund, unde se aşeză pe labele dindărăt, legănându-şi coada. Părea a fi o joacă între animal şi stăpânul lui, într-o pauză pe care şi-o luaseră amândoi de la ale lor. Câinele ăsta este o pacoste, gândi omul, supărat. Cum naiba a rupt iar lanţul, că doar era nou, tocmai ce i-l cumpărase din târg? Se mai luase şi altădată după el, chiar şi ziua, javra fugind din curte prin grădinile vecinilor, spre a-i ieşi înainte cine ştie pe unde, să-l facă de râs la oameni. Numai el ştie ce păţise ca să-l întoarcă acasă. Odată, supărat că iar rupsese cureaua de la gât, omul apucase o creangă de pe jos, de fapt un ciomag, o coadă de lopată sau de secure, nici el nu mai ştia ce avea vecinul lui prin curte, şi se apropiase de câine să-l bată. Corbea s-a lipit cu burta de pământ, parcă cerşind îndurare, fără a schiţa vreun gest că ar vrea să fugă, oricâte bâte va primi pe spinare. Schincea de durere, rugându-şi din privire stăpânul să-l ierte şi să-l lase în preajma lui. Înduioşat, deşi încă furios pe îndărătnicia animalului, omul a renunţat să-l mai lovească, aruncând băţul şi gonindu-l mai degrabă cu vorba grea şi cu bulgări de pământ. Câinele fugea câţiva paşi înapoi, apoi se oprea, întorcându-se hotărât, privindu-şi cu candoare stăpânul, după care iar o pornea pe urmele lui. Şi tot aşa, ca într-un banc prost. Dispărea definitiv de-abia când întâlnea vreo altă potaie cu care rămânea să se joace, să se miroase sau să împărtăşească secrete din lumea lor câinească. Sau, în câmp, când îi ieşea în cale vreun iepure sau vreo vulpe, pe care îi fugărea până ce-i prindea…

Trecu şi zăvoiul de pe malul gârlei, ghidându-se tot după plopii ce încadrau drumul ascuns de zăpadă, iar când ajunse la şosea, la fel de troienită şi ea, spre a o apuca spre Melineşti, de la o casă din apropiere auzi primul cocoş cântând. Ştia că de aici mai avea şapte ore de mers, însă nu bănuia că în pădure, flămânzi, îl vor aştepta lupii...