Dacă poezia ar trebui să dea o probă de rezistenţă, în sensul testării hic et nunc a valorii şi veridicităţii sale, dincolo de aprecierile criticii literare, care pot fi conjuncturale, atunci confruntarea cu publicul ne pare a fi cea mai potrivită. Mai ales în cazul prezentării acestei arte, asemenea muzicii, unui auditoriu străin, instruit şi exigent, mare iubitor de literatură adevărată. Vorbim despre publicul numeros pe care îl strânge în fiecare vară, de douăzeci şi cinci de ani încoace, Festivalul Internaţional de Poezie de la Sčte, Voix Vives de Méditerranée en Méditerranée/ Voci vii din Mediterană în Mediterană, cel mai mare eveniment poetic din Franţa, la care sunt prezenţi mari creatori din foarte multe ţări ale lumii.

Din România, la ediţiile anterioare ale festivalului, trecând cu succes testul unei bune receptări, au participat Cassian Maria Spiridon, Vasile George Dâncu, Horia Bădescu, Valeriu Stancu şi George Vulturescu, autori cărora li s-au tradus poeziile în limba franceză, graţie poetului şi traducătorului Jean Poncet, un prieten al literaturii române, şi li s-au publicat volume la edituri din ţara lui Voltaire.

Vara acesta, în perioada 22-30 iulie, frumosul oraş de la Mediterană (străbătut de o reţea de canale navigabile şi poduri, fapt pentru care este numit şi „Veneţia din Languedoc”, unde s-au născut poeţii Paul Valéry şi Georges Brassens, pictorii Hervé Di Rosa şi Robert Combas, cântăreţul de flamenco Ricardo Baliardo, cunoscut şi sub numele Manitas de Plata ş.a.) a găzduit peste 70 de poeţi din 20 de ţări europene, africane şi din America de Nord, invitaţi să susţină recitaluri pe scene în aer liber, în port, pe vapoare, în grădini publice şi în parcuri, în curtea unor catedrale catolice sau pe străzi pietonale. Sub dictonul valéryan: „Să împărtăşim tot ce avem mai bun şi să ne îmbogăţim reciproc prin diferenţele noastre”, poezia a strâns laolaltă „mesageri ai păcii şi ai prieteniei”, creatori şi public iubitor de frumos, într-un regal autentic.

Evenimentul a fost discret coordonat şi de data aceasta de Maďthé Vallčs-Bled, fondatoare a festivalului, până anul trecut şi directoare a muzeului „Paul Valéry” din Sčte, împreună cu echipa sa de poeţi animatori şi voluntari. „Instituţia” voluntariatului îmbracă în Franţa diverse forme: de la elevi şi studenţi care oferă informaţii, îndrumând publicul şi invitaţii spre zonele de interes, oameni maturi care ajută sub diverse forme evenimentul, conducători auto care îi aduc cu maşinile personale pe oaspeţi de la locul de cazare spre scena recitalurilor şi înapoi, până la proprietarii din oraş care îi primesc pro-bono pe poeţii invitaţi în casele lor, pe toată perioada desfăşurării evenimentului. Lor li se adaugă, spre reuşita manifestării, actori şi muzicieni veniţi din întreaga ţară să recite în limba franceză poeziile poeţilor străini şi să acompanieze discret, cu instrumentele lor, recitalul poetic.

Poezia românească a fost reprezentată de data aceasta de poeta Ana Blandiana, „o poetă majoră a literaturii române contemporane”, cum o caracterizează Jean Poncet, unul dintre organizatorii festivalului şi bun cunoscător al literaturii române.„Am aşteptat cu nerăbdare sosirea la Sčte a acestei mari doamne a poeziei româneşti”, continuă traducătorul, printre altele, şi al poeziei lui Lucian Blaga. „Spectatorii de la Sčte, unii dintre ei venind de foarte departe, de la Strasbourg, de exemplu, ca să o întâlnească şi să o asculte pe Ana Blandiana, au plecat încântaţi de versurile ei.”

Ana Blandiana a devenit cunoscută în Franţa mai ales după 1990, când poeziile ei au fost traduse şi publicate de diferite edituri franţuzeşti. Astfel, editura Les Ateliers du Tayrac îi publică două volume, în 1991: Étoile de proie, iar în 1995: L’Architecture des vague. În 1994, Librairie Bleue îi editează antologia Clair de mort, în traducerea lui Mihai Zaharia, adaptare de Gérard Bayo, cu o prefaţă semnată de Ion Pop. În anul 2005, editura Librairie Bleue a tipărit şi o antologie din poeziile Anei Blandiana, intitulată Autrefois les arbres avaient des yeux. În 2018, la editura Black Herald Press i-a apărut volumul bilingv Patria mea A4 / Ma patrie A4, în traducerea lui Muriel Jollis-Dimitriu. În 2022, editura Jacques André Éditeur (colecţia Poésie XXI, Lyon), în ediţie bilingvă, scoate volumul Variaţiuni pe o temă dată/ Variations sur un thčme donné, în traducerea lui Jean Poncet, iar editura Unicité (în colecţia Cahiers Bleus, Paris) îi reeditează volumul Clair de mort, cu şapte poeme adăugate şi un avant-propos semnat de acelaşi Jean Poncet.

Despre volumul Variaţiuni pe o temă dată, apărut la Editura Humanitas, în 2018 (considerat bestseller la Târgul Internaţional de carte „Gaudeamus” din acelaşi an), autoarea spunând despre el că este „Un poem de dragoste despre nedespărţirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărţile mele“, s-a scris mult. Noi nu despre el vrem să vorbim, ci despre receptarea lui, şi, în general, a poeziei Anei Blandiana în mediile franţuzeşti. Iar admiraţia pentru distinsa Doamnă a poeziei româneşti am citit-o acolo în multe feluri, venind dinspre critici şi ceilalţi poeţi invitaţi, participanţi ca spectatori la recitalurile ei, dinspre posturile de radio şi televiziune locale care au căutat-o să-i ia interviuri, dinspre editorii cărţilor sale ce se bucurau, la închiderea manifestării, de vânzarea unui număr record de volume. Cât priveşte publicul, cel mai important „barometru” al autenticităţii şi valorii poetice, numeros de fiecare dată, chiar şi în zilele în care Ana Blandiana avea două, trei recitaluri pe zi, pe diverse scene ale festivalului, ei bine, publicul a fost realmente vrăjit, profund tuşat de mesajul transmis şi de forma prin care acesta a reuşit să-i mişte interior. Pentru că majoritatea poeziilor prezentate publicului de Ana Blandiana, recitate în limba franceză de actori (cea mai bună interpretare ni s-a părut a fi a Charlottei Dumoulin), au fost inspirate de cel mai trist subiect uman, despărţirea, sub forma ei implacabilă, moartea. Volumul Variaţiuni pe o temă dată/ Variations sur un thčme donné, dedicat memoriei soţului ei: Către R/ Pour R, este refuzul de a accepta realitatea divizării, despărţirea de fiinţa iubită prin moarte. Pentru că numai viaţa, prin iubire, întregeşte fiinţa, cum se confesează poeta: „Din când în când/ Timpul se suspenda între noi./ Ieşeam din el/ Şi nu mai eram doi,/ Înţelegeam ce spun fiarele,/ Ce cântă greierii,/ Era ca şi cum am fi trecut cu bine/ De judecata de apoi.// Sau poate că pur şi simplu/ Cele două părţi,/ Rupte una de alta de la facerea lumii,/ Fuseseră puse înapoi/ Într-o singură făptură/ În care, aşa cum rodesc plantele,/ Eram amândoi.// Timpul devenea inutil şi se desfrunzea/ În o mie de foi.” (Din când în când). Acum, însă, „Fără tine/ Lumea îmi pare deodată mai mare,/ Mai mare şi mai fără rost/ Ca o cameră nemobilată,/ Ca şi cum ar fi căzut/ Câţiva pereţi fără de care/ Nu mai ştiu să spun/ Cum a fost./ Ştiu doar că nu se vede nimic/ Până în zare,/ Fără să înţeleg zarea ce e, de fapt./ La fel de străin de trecutu-n zadar,/ De viitorul sumar,/ Prezentul nu mi-e un dar,/ Ci un rapt” (Fără tine).

Un alt registru abordat de poeta noastră, cu poeme-manifest (adăugate de editor celuilalt volum: Clair de mort), despre un timp în care „Toţi – oraşul, ţara, planeta –/ Dormeau…” şi despre „O mare fără ţărmuri, inertă,/ Aproape moartă…” (Remember), a fost punctul de pornire al unor dialoguri fecunde, în care Ana Blandiana a răspuns întrebărilor despre ce li s-a întâmplat românilor în trecutul nu prea îndepărtat.

Poezia mare şi adevărată, precum cea a Anei Blandiana, indiferent de tematică şi limba în care se rosteşte, a fost, este şi va fi receptată la fel, cu admiraţie şi respect. Ea se adresează, deopotrivă, minţii şi sufletului, ca unor instanţe ce justifică unicitatea, măreţia şi nobleţea fiinţei omeneşti. Orice altfel de încercare de a ne juca cu vorbele este doar experiment.