Debutul cu o plachetă de versuri premiată de Editura Eminescu în 1974, Neîmblânzită ca o stea lactee, a atras imediat atenţia asupra Carolinei Ilica (n. 1951). Titlul ei asocia cumva programatic neastâmpărul unei sensibilităţi fremătătoare, de femeie tânără în aşteptarea împlinirii erotice, afişând cu o sinceritate adolescentină o senzualitate paradoxal eterată, şi asociind, cum se va vedea, fiorul primelor iubiri, mai degrabă visate, cu „puterea vieţii, verde”, în decoruri ca şi pregătite pentru stilizate ceremonii nupţiale: „Un tărâm cu-nfiorate candelabre de brânduşi”, cu „miliarde de supuşi” în „hlamidele lactee” închinându-se „ca mirii”. „Genunchii hoţeşti” care se „înfioară”, aminteau doar superficial de poezia-reper a Mariei Banuş din Ţara fetelor, căci zisa înfiorare, care era şi a „sângelui prea tare vinars, să nu ia foc!” (în alte locuri apar „lava sângelui [care] arde”, tinereţea ce „biciuie sângele”, „sevele mistuitoare”, iar „genunchii” fetei care trec pârâul silvestru sunt „genunchii înfierbântaţi de căprioară”), se asocia constant şi firesc cu cadrul natural, al pădurii însufleţite de energii proaspete, într-o atmosferă de „somnie”, onirică: „Îmi picură prin degete gogoşile de fluturi./ Belşuguri de mătase se risipesc – îmi pare./ Cum lumânări de miere se-ntind gălbui din flori./ Eu printre ele sunt o arătare./.../ Când vei ajunge am să cad din somn/ Cum un copil din leagănul pruncesc”...

Ipostaza graţios-ludică a subiectului apare şi la alte pagini, precum în acest poem din ciclul Pădureanca: „Cu fruntea-n nori şi părul pe ochi voi alerga,/ Şi nici zburdălnicia cascadei să mă-ntreacă-n/ Gălăgioase rime. Nuiele de mesteacăn/ Plesni-mă-vor pe braţe, să ştie sângera.// Pe gleznele desculţe, răcori de siminic/ Suind în dezmierdare, râvnească subţioara./ Monedele de stele, mai coapte ca secara,/ S-or legăna pe paiul de raze şi nimic”. Verbul a zburda şi atributele derivate revin, de altfel, frecvent, ca şi sugestia de graţie copilărească şi libertatea jucăuşă a gesticulaţiei, ce nu se simte deloc încorsetată nici în cele câteva sonete bine strunite prozodic. La asocierea dintre comportamentul dezinvolt, cu strategii de cucerire abia mascate, de fiinţă ce se manifestă deopotrivă „cu sfiiciune şi cu viclenie”, cu o anume disciplină a expresiei (poetice) de sine, va face trimitere un sonet auto-definitoriu din cartea următoare, Dogoarea şi flacăra (1977), în care confesiunea degajată a sentimentului nu pare stânjenită de desenul, altminteri trasat cu fineţe „clasică”, sugerând o anume cochetărie a subiectului: „Cu toate câte sunt mă joc. Nu-mi pasă.../ Mă las iubită sau aduc necaz./ Dar palmele ruşinii pe obraz/ Mai înfloresc, făcându-mă frumoasă.// Caninii mei cu viclenii încete/ Din toate merele oprite muşcă./ Am chiar şi libertatea de a mă ţine-n cuşcă/ Sălbatică sub gratii de sonete.// Cu mine se aseamănă, pe rând:/ Profundul, condensatul zăcământ,/ Nubilul puf şi boarea păpădiei./// De-acum m-aşteaptă grijile fireşti,/ Bogatele nimicuri femeieşti/ Şi lanţul căsniciei de aur. Şi copiii...” (De-acum).

Această naturaleţe a mărturisirii sentimentului şi simplitatea expresiei verbale fin articulate fac ca zisele „nimicuri femeieşti” să devină semnificative, „jocul” nu e însă exterior-teatral, nu presupune vreo mască, e mai curând o „joacă”, dar care traduce ceva esenţial pentru o sensibilitate tipic feminină, ilustrată, în alt decor şi în alt registru, al graţiei dansante, suav-senzuale, ca să zic aşa, de Gabriela Melinescu în a sa Ceremonie de iarnă. Lirismul Carolinei Ilica înclină spre evanescenţe, vorbeşte despre „atingeri de aripă” imponderabile, foşnete ale sufletului, „sfiala şoaptei”, „polen şi zvonuri” pe simţuri, mătăsoase, tandre învăluiri ale trupului: „Cum leneşe mătăsuri înconjoară/ Genunchii în tandreţea unui fald,/ Îmi pare că trec lanuri de rouă şi mă scald/ Neîmblânzită, puberă, uşoară”. Sau, altundeva: „Nu strigătul, numai foşnirea,/ Numai atingerea, nu strângerea mâinii/ Ar şti să mă-ntoarcă la dragoste.// Mai uşor decât graba suflării mi-e trupul:/ Poate pluti precum Poezia/ Eliberată de clopotul rimei”. Iubirea e trăită mereu de o fiinţă „din nou fragilă şi începătoare”, „carnea-i aurie, tot curată”, iar consumarea ei trece repede în amintirea „uşoară” a împotrivirii faţă de „Efebul” îndrăgit, simţit şi el ca o sursă de lumină: „Voi fi nu speriată: aurie/ (Căci ochiul tău solar mă-mbogăţeşte)./ Dogoarea râsului o să-mi desfacă/ Un mac pe gură. Aurie.”

Cu un plus de „problematizare” şi accente reflexive, versurile, apreciate superlativ de un Ştefan Aug. Doinaş, din Tirania visului (1977), care-şi vor adăuga pe parcurs, sub acelaşi titlu, noi cicluri, nu părăsesc cu totul albia originară. Se notează, desigur, undeva că „Neprefăcutul râs-copilăresc/ Surâs-de-om s-a prefăcut”, câte un decor autumnal – „zile de toamnă, ploi minuţioase”, încadrează „tristeţi fără pricini fără sfârşit”, apare câte un cearcăn sub „ochiul fardat de nesomn”, nepăsătoarele „fete tinere” sunt îndemnate să asculte şi „glasul Parcelor”, se insinuează ca stare de spirit amărăciunea şi disperarea, femeia brodează acum „mătasea iluziei”, însă obsesia lumii ca şi paradisiace rămâne un reper de bază al reveriei, acum – ce-i drept – mai degrabă nostalgic-recuperatoare: „Dar eu visez brânduşi pâlpâitoare/ Etherice: un câmp de lumânări/ Din movuri transparente şi neliniştitoare”; „În genunchi să stai îţi vine,/ În genunchi, pe după flori,/ Să te rogi la nu ştiu cine./ La Miresme şi Culori”... Din loc în loc, câte o secvenţă de poem reînvie prospeţimea versurilor dintâi, în formulări care se ţin minte: „Azi-noapte a urcat furiş/ Un hoţ: o mână grea şi mare,/ Prin părul, galben, luminiş,// Când mi-a trecut peste urechi,/ Era aşa dogorâtoare,/ Că s-au topit cerceii vechi”; sau, în imaginea idilică, de lied sentimental delicat conturat, din aceste strofe, ca de poezie „orientală”, subtil decorativă: „Am prins-o într-o seară: ruşinoasă,/ C-un măr de pe o creangă ascuns se săruta,/ Oh, gura mea/ C-un măr se săruta!// Şi mărul de pe creangă era roşu/ Şi-atât de rece că îmi amintea/ De gura ta aprinsă,/ Gura ta!” E o ştiinţă a învecinării fericite dintre imaginea plastică şi starea de spirit inefabilă, de notat şi în câteva poezii cu model folcloric (de pildă, Cântec de mireasă; însă tot ce remodelează în tiparul poeziei populare îi iese foarte bine poetei).

Nu lipsesc nici unele derapaje, efecte ale inadecvării dintre tipul de sensibilitate şi de imaginaţie plastică prin excelenţă şi de muzicală sugestivitate al poetei şi ambiţia amintitei reflecţii, ce împinge versul către abstracţiuni, obligând şi la metafore artificioase de tipul: „Pofta destinului”, „Copilul orfan al Speranţei”. Apelul la majusculele chemate din când în când să evidenţieze câte un obiect sau stare la mijloc de vers nu e întotdeauna fericit, deşi s-a văzut aici un ecou, însă preluat superficial, dinspre Emily Dickinson. Formula poemului dublu, care situează faţă în faţă scene de vis şi prelucrări ale lor în stare de trezie, nu dă întotdeauna rezultatul scontat, căci pretinsului „vis” i se văd adesea articulaţiile raţionale.

Celelalte secvenţe din Tirania visului (II, 1985, III, 1993) schimbă vizibil tipul de discurs liric, devenit acum mai accentuat sapienţial, cugetând pe teme generale ale vieţii şi morţii, tinereţii şi îmbătrânirii, în construcţii prozodice din nou bine stăpânite, limpezi până la cristalizarea, în finaluri, în formule memorabile. În ansamblu însă, aceste compoziţii frumos meşteşugite, în majoritatea lor sonete, rămân oarecum reci, neutralizate de forma fixă şi de instrumentarul „clasic” al imagisticii, şi suferă de o anume nivelare a tonului, în ciuda diversităţii tematice.

Poeta autentică, foarte personală, este cea care revine la lirica de la începuturi, în densul volum cu titlul Ephemeris (1987), adică la senzorialitatea curată, luminoasă, a eului în comuniune cu natura, şi care-i aproximează sugestiv trăirile asociindu-le datului natural. Rezumându-şi experienţele, subiectul liric îşi contabilizează acum şi neîmplinirile, descoperind că a trăit o „viaţă dublă”, făcută „din foc şi din gheaţă”, în jocul dintre trăirile fruste, spontane, şi distanţarea contemplativă – „Martore pot să îţi fie/ Şi uşuratecele păpădii/ Şi brânduşa de toamnă/ Mirosind ca o sfântă” (Din foc şi din gheaţă, titlu care va fi şi al unei antologii din 2002). Sunt căutate mereu corespondenţe dintre lăuntrul subiectiv şi exterior, fără complicaţii combinatorii, ci dimpotrivă, căutând şi găsind, parcă fără efort, nota justă a vibraţiei comune, deşi conştiinţa că se propune o echivalenţă este uneori manifestă: „Dacă asemăn plânsu-mi de-o noapte/ Cu o ploaie de noapte/ pot oare pot să asemăn/ Verdele de după ploaie,/ Explozia lui,/ Cu liniştirea de după plâns?// Să zicem că pot!// Numai că verdele acela brutal/ Se potriveşte mai bine/ Cu deznădejdea/ Dinainte de plâns”. Sau, la o pagină precedentă: „Ţin ochii închişi./ Ţin în ochi un tezaur,/ O imagine scumpă de toamnă:/ Mesteceni metalici, mesteceni lichizi;/ Trupul alb în cămăşile galbene/ E rece şi pur.// Aerul meu îl respiri respirând/ Lângă nările mele,/ Lângă buzele mele./ Un ied rătăcit, prind în mâini, către piept,/ E sângele tău;/ Iar inima mea se apropie-n salturi”...

S-ar zice că este exploatată la maximum... simplitatea ecuaţiei imagistice, miza pe concretul aflat în pragul trecerii în emblemă, – o notă de clasicitate, de bucolic recuperat cu o intuiţie sigură. Sinestezii aparent comune recâştigă surprinzător o expresivitate nouă în versuri ca acestea, care ajung să sugereze muzica impregnată în peisaj: „Lumina cade oblic şi difuz,/ Iar nările, ca un atent auz// Degustă nevăzuta băutură/ A aerului expirat pe gură./.../ Când plouă, om cu om abia se vede,/ Lumina altor lumi atunci transce[n]de// Sub forma unui văl ce deconspiră/ Corzi muzicale dibuind o lyră// Pe care numai orbi o pot atinge./ Dar o auzi când plouă şi când ninge”.

Un mic poem, antologic, probează aceeaşi capacitate de asociere simbiotică între concretul material şi emanaţiile sale eterice, decantând senzualitatea prin proiecţie astrală: „Căpiţe, sâni sălbatici; de mătasă/ Şi de mireasmă. Dezgoliţi se lasă,/ Fără ruşine; grei şi depărtaţi;/ De nimeni mângâiaţi şi sărutaţi.// Din altă lume, pură şi augustă,/ Ca la un piept de doică păcătoasă/ Vin stele mici de tot: miros şi gustă” (Căpiţe). O performanţă fusese realizată, în acelaşi registru de ambiguităi senzorial-spirituale în poezia Vulpea înmiresmată, din cartea precedentă).

Imaginaţia se poate substitui, altundeva, făpturii absente, făcând să comunice pe canale de adâncime registrele simţurilor, ca în Ziua de vară: „Păunii unde-s? Spiţă-mpărătească.../ Precum o trenă să îţi umfle pana,/ Bătând în verde, ca Mediterana./ Ziua de vară să ne-o răcorească.// Ei şi? Imaginăm în locul lor/ Vechi evantaie (ca un ochi deschis)/ Eliberând un aer mişcător:// Răcori ce nu le simţi decât în vis,/ Într-o pădure (lângă un izvor)/ Cu frunzele foşnind în paradis”.

Un „rai ca la-nceputuri, vegetal” va imagina în continuare mai toată poezia Carolinei Ilica, în cicluri precum Scara la cer (1997), Sonete imperfecte (2000), Violet şi Poemul scurt al lungii mele vieţi (2001), cu o selecţie exigentă în Puţin mai mult (2005, 2007) şi altele, cu „hotarul sudic, netrecut de nime”, care, trimiţând inspirat la anticul Herodot, „Era păzit, pe-atunci, doar de albine”, cu un Dumnezeu văzut doar de miei şi de frunzele de trifoi, cu o scară la cer având trepte de umeri omeneşti, cu ghiocei moşiţi de zăpadă şi în care răsuflă Duhul Sfânt... E un discurs liric ce reactualizează salutar ipostaze ale unei feminităţi dezinvolte, de o spontaneitate a reacţiilor tradusă ca alint jucăuş, supravegheat – ghicim – de vigilenţa conştiinţei constructoare, bine ascunsă, totuşi, de mişcarea liberă a unei imaginaţii plasticizante care se pricepe să ocolească conceptualul. Căci poeta se vede şi în postura celui ce reface în imaginaţie lumile golite de prezenţe semnificative, cum poate fi, de pildă, cea a bărbatului prizonier al imaginarului modernităţii, cu ritmurile ei mecanice, oferind aspecte de suprafaţă ale lumii, – şi atunci se decide să „împădurească” priveliştea din dreptul geamului acestuia, să schimbe „formele de relief ale ţării (s)ale”. Se ştie, de asemenea, împărţită între luciditate şi obscurităţile „inconştientului”, încercând să le împace în actualitatea vie a unei confesiuni rostite franc, uzând de metafore cu prestigiu sigur, conferit de mitologie, ca în Promisiune: „Nu îndrăznesc a-ţi vorbi despre eternitate/ Când tot ce posed e atât de trecător/ Mai ales trupul/ dezmierdatul meu trup/ Îmbrăcat în cea mai frumoasă rochie/ strâmtă şi caldă/ a pielii lui albe.// Dar/ Atâta vreme cât te voi îndrăgi/ Cât te voi ţine pe soclul inimii/ te voi adora:/ Vei fi sfinxul lucidităţii mele/ Şi minotaurul negru/ al subconştientului/ meu/ violet./ Vei fi regele dorinţelor mele/ totdeauna supuse/ dorinţelor tale/ Şi zeul sufletului meu/ mereu tânăr/ ba chiar copil.// Şi ca pe un zeu te voi scoate/ în afara timpului”.

Dar, încă şi încă o dată, remarcabil este în scrisul poetei instinctul sigur ale expresiei simple, buna aşezare în frază a cuvintelor comune la prima vedere, armonizarea „clasică”, de rusticitate veche, a viziunii, cu note de idilic graţios uneori (ne-am putea gândi şi la un filon coşbucian de sensibilitate şi viziune), cu accente meditative ce trimit la înţelepciunea populară, cu osmoza dintre vitalitatea elementară a trăirii şi sentimentul melancolic al trecerii. Câte un poem înscrie într-o mică efigie asemenea stări amestecate, în care acea mereu amintită senzualitate frustă e filtrată şi cumva stilizată în tiparul tradiţional, nedatat: „Ce tace floarea florilor de tei?/ Cernând polen cu şoldurile ei/ Când o cuprinde vântul?:/ – Tu eşti vântul,/ Cel mai iubit dintre iubiţii mei?// Ce tace-apoi, când el pătrunde-n ea/ Fără-ajutor şi tot mai doritor:/ – O, Vântule, eu gură de-aş avea,/ Din fiecare floare aş ţipa:/ E-atât de bine, că aş vrea să mor!// Iar el şi-ncepe a o scutura” (Ce tace).

Cele mai bune poeme ale Carolinei Ilica oferă exemple ale unei independenţe afirmate discret faţă de formulele liricii contemporane, oarecum indiferentă la „vuietul vremii”, găsind soluţii de expresie perenă prin recuperarea unor conţinuturi şi forme validate de tradiţie, în sensul cel mai autentic al cuvântului. Nu surprinde, aşadar, una dintre aprecierile generoase, dar exacte ale scrisului său, precum cea a lui Mircea Iorgulescu, care reţinea cu temei „un rafinament uneori excepţional, «scene», «tablouri» şi «imagini» dintr-o lume plină de senzualitate şi totuşi foarte pură”, „un triumf al graţiei, al vaporozităţii”, „claritatea şi limpezimea muzicală a expresiei”, „o fineţe ce se refuză complicaţiei” (vezi referinţele critice din antologia de autor Din foc şi din gheaţă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003, p. 212). Ea ar putea rezuma o opinie critică cvasiunanimă, care, în mod ciudat, n-a făcut totuşi ca numele poetei să fie printre cele mai des rostite în lumea noastră literară.