Filosofia este cu putinþã

Se fac douãzeci de ani de la plecarea dintre noi a lui Constantin Noica. Ni-l amintim uºor obosit, dar împãcat cu vârsta, mai puþin cu vremurile. Mi-aº fi dorit sã fi trãit mãcar cu trei ani mai mult. Perestroika începuse ºi avea o speranþã. N-a fost sã fie. Dincolo de dispute ºi clarificãri intelectuale, nu ºtim dacã ar fi rezistat atacurilor din publicaþiile timpului. ªtim cã o vreme s-a aºternut tãcerea peste paºii lui. Naþionalist, etnicist, autotohnist, Noica nu mai era considerat european. Dupã prãbuºirea dictaturii trebuia sã renunþãm la modelul cultural interbelic, pãstrat cu mare grijã de o mânã de intelectuali care supravieþuiserã închisorilor comuniste. Mã întreb, dacã nu ar fi fost filosoful de la Pãltiniº ºi alte câteva legende vii ale culturii române, cine ne-ar fi ajutat sã traversãm deºertul roºu vreme de patruzeci ºi cinci de ani?

Deºi sunt atâtea voci care contestã existenþa unei filosofii româneºti, cu Noica s-a desãvârºit identitatea noastrã filosoficã în Europa. Poate cã din perpectiva unui anume model de gândire, ce þine ºi de ceea ce îndeobºte se numeºte political correctness, e un capitol parþial încheiat, dar consemnat de istoria filosofiei ºi, mai cu seamã, de cultura românã. ªi nu e puþin. Mai mult, ca orice semn în Cartea lumii, îºi are rostul ºi deschiderea lui. În fond, nu acest lucru conteazã? Sã te ajute sã traversezi deºertul? Aºa „vom ºti cum sã rãspundem celor care ne spun atât de des cã Platon sau vreun alt mare autor din trecut este depãºit; vom fi capabili sã înþelegem, chiar dacã întreaga criticã a lui Platon este corectã, cã Platon poate fi totuºi o companie mai bunã decât criticii sãi” (Hanah Arendt, Între trecut ºi viitor, Ed. Antet, Bucureºti, p. 234). Noica e de departe o companie mai plãcutã decât criticii sãi nefilosofi.

Cele douãzeci ºi ºapte de categorii ale realului sunt câºtigurile sigure ale filosofiei, ne spune el. Câþi dintre nefilosofii critici le cunosc? Cele mai generale idei ale spiritului nu reprezintã numai expresia istoricã a gândirii filosofice, aºa cum îndeobºte se înþelege, ci exerciþiul însuºi al gândirii. Platon, Aristotel, Kant sunt reperele celor trei grupe fundamentale de categorii, dar ºi modelele oricãrei gândiri care-ºi respectã destinul. Pentru cã despre acest destin contemporan al categoriilor lui Platon, Aristotel ºi Kant e vorba. „Cultura europeanã a venit sã arate, în chip neaºteptat, cã existã cu adevãrat o solidaritate ascunsã a categoriilor tradiþionale. Ele sfârºesc prin a se acoperi cu sistemul  ºtiinþelor, desfãºurat limpede abia în secolul XX. În ordinea, chiar în care apar ele, tablourile vin sã caracterizeze modalitatea fizicã, cea chimicã, cea elementar organicã, cea superior organicã ºi omul” (Constantin Noica, Cele douãzeci ºi ºapte de trepte ale realului, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti, 1969, p.6).

Cartea lui Noica despre categorii e ca un poem muzical, în care începutul coincide, într-un fel, cu sfârºitul. „Din momentul când s-a desprins în cuget primul gând care sã reflecte lumea, anume gândul fiinþei, el trebuia sã se prãvãleascã aºa, din contradicþie în contradicþie, pânã la necesitatea finalã” (Op. cit., p. 111). Aceastã scarã a lumii care urcã ºi coboarã, în acelaºi timp, nu e o scarã a ierarhiilor cereºti, ci scara fiinþei care se regãseºte în fiecare categorie ºi se aºeazã pe fiecare treaptã a ei. Ultima, ºtiinþa, e bãtrâneþea, dar ºi tinereþea ei, unde se odihneºte spre a coborî. Jefuitã de concepte ºi probleme, filosofia pãrea sã zacã uitatã în vreun muzeu sau în vreo bibliotecã a tãcerii. ªtiinþa ºtia de acum ºi desfãcea totul. Ultima ei descoperire – unda. Noica e fascinat. ªi nu întâmplãtor. Ea e salvarea. „Este ea fiinþã? Este stare? Este unitate? Pluralitate? Sau unda aceasta, distribuindu-se fãrã sã se împartã, ca ºi numitul spirit, este lumina începuturilor, ce se dãruie tuturor, ºi celor buni ºi celor rãi, lumina despre care a vorbit pe neºtiute toatã înþelepciunea strãveche a lumii?” (Op. cit., p.114). Unda vine sã uneascã „ºtiinþific” toate categoriile filosofiei. De la anorganic la gândire totul e undã. Prin undã, materia seamãnã din ce în ce mai mult cu spiritul. Ceea ce era implicit în fiecare categorie, ca ºi cum partea reflecta întregul, este acum explicit prin undã. „E ceea ce se distribuie fãrã sã se împartã; e concentraþia expansiunii; este fiinþa în devenire; este Unu ºi Multiplu laolaltã; este fel de-a fi ºi de-a nu fi, genezã ºi extincþiune, transmisiune de altceva care nu e decât transmisiune de sine; e vehicul cu drum cu tot.” (Op. cit., p.117). ªi totuºi, unda nu pare sã aibã ultimul cuvânt.Unda nu e un produs al filosofiei, ci al ºtiinþei. Oricât de filosoficã i-ar pãrea lui Noica acestã categorie de sintezã a realitãþii, ea rãmâne o categorie a ºtiinþelor. Ceea ce ºtie, însã, aceastã „categorie”, poate mai mult decât toate celelalte la un loc, cu excepþia fiinþei (intuiþia primã!), este cã singurã nu poate trece dincolo de ea. Poate cã filosofia „serioasã” care se încheiase, într-un fel, cu Hegel, fãcând loc ºtiinþei „serioase”, trebuia sã devinã, cum o dorea Nietzsche, o „ºtiinþã voioasã”. La rândul ei, devenind seriozitatea însãºi, ºtiinþa a pierdut naivitatea începutului, mirarea filosoficã. E timpul, oare, s-o recapete?

Dincolo de „unda” ºtiinþei, existã una a filosofiei care nu mai trimite la structura lumii, ci la sensul ei. Douãzeci ºi ºapte de trepte ale realului au fost suficiente pentru a o determina pe cea de-a douãzeci ºi opta. S-a crezut cã ultima e capãtul ºtiinþei serioase ºi se dovedeºte cã de la ºtiinþa serioasã ºi pânã la filosofia veselã nu e decât un pas. De ce, ajungând la profunzimile realitãþii, ºtiinþa care epurase, în sensul bachelardian al termenului, imaginile prime, are nevoie acum de intuiþiile prime? Pentru a se justifica în faþa omului? Sau pentru cã unda dovedeºte cã ºtiinþa modernã existã ca-ntr-un deschis tocmai pentru cã existã aceste intuiþii prime, indiferent cã sunt douãzeci ºi ºapte sau mai multe? De mai bine de trei secole, ºtiinþa se strãduia sã ne dovedeascã în ce fel este realitatea, nu cum ne-o imaginam cã este. Lucrurile s-au schimbat? „În aceastã splendidã precipitare în care am intrat, ºtiinþele ºi neºtiinþele noastre s-au mutat din realul naturii, cu zeii ei cu tot. Omul se mutã ºi el din ea. Unde? Filosofia este aºadar cu putinþã” (Op. cit.). ªi  cu ea ºi gândul lui Constantin Noica.