Scriitura lui Noica e una care aparţine
prin tradiţie eseului filosofic interbelic la care se adaugă, fără îndoială, stilul inconfundabil al filosofului. Ea ascunde, printr-un exerciţiu al gândirii figurative, temele marilor discursuri metafizice (lecturi din Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Heidegger etc). Meditaţiile asupra modelului cultural european păstrează această linie simbolico-speculativă care începe cu elogiul universalismului culturii europene şi se încheie printr-o critică a nihilismelor ei din secolul XX. Două posibile repere ne propune Noica în interpretarea Europei culturii: unul ontologic, al raportului dintre Unu şi Multiplu, pe care l-am putea înţelege şi în termenii recesivităţii (în sensul lui Mircea Florian), altul gramatical-morfologic prin ontologizarea părţilor de vorbire, cu aşezare pe prepoziţia întru. Lucrarea cea mai importantă în configurarea culturii europene este De dignitate Europae (Modelul cultural european), publicată iniţial în limba germană. Formată din eseuri, cartea e o încercare de interpretare a modelului cultural european din perspectiva unui gânditor din Europa de Est, cu puţin înainte de căderea „Zidului Berlinului” şi a procesului unificării europene de astăzi. Ea se deschide cu o Scrisoare către un intelectual din Occident, Emil Cioran, de fapt o parabolă în care Noica se întreabă cu uimire cum este posibil ca acest Occident, care a dat lumii un model cultural, să se sperie şi să se lamenteze astăzi pentru că nu găseşte soluţii pentru crizele prin care trece. „De două generaţii, tineretul vostru, din care s-ar fi putut recruta, eventual, câteva genii, este aruncat de voi pe străzi şi isterizat. Voi n-aţi ştiut să scoateţi la lumină contrapartea de glorie a culturii noastre” (Modelul cultural european, Humanitas,1993, p. 8).

Nihilismele europene, care vin dintr-o saturaţie, dintr-un preaplin, sunt diferite, după Noica, de cele ale orientalilor, care izvorăsc din suferinţă şi, am putea adăuga, trimit întotdeauna la un sens. „Sensul” nihilismelor actuale este poate tocmai perspectiva lipsei de sens - o închidere care nu se mai deschide, pare a spune filosoful. De aceea trebuie luat totul de la capăt, de la trinitatea unităţii sintetice, de la libertăţile Unului-Multiplu, de la reconstrucţia solidarităţii dintre om şi cosmos, formal şi material, spirit şi corp, general şi individual, devenire şi fiinţă. C. Noica îşi afirmă, spre deosebire de Cioran, optimismul că Europa va găsi calea de a-şi depăşi propriile-i nihilisme. Principiului entropiei îi opune o termodinamică a spiritului bazată pe timpul prielnic - kairos, cel care a determinat cultura europeană şi momentele ei. Kairos contrazice timpul omogen, timpul uniform al naturii, el este timpul creaţiei, al sensului şi al culturii. „Într-un veac în care există atâţia specialişti ai morţii culturilor şi ai sfârşitului celei europene, ar fi poate mai potrivit să ne gândim la miraculoasa ei naştere” (op. cit., p. 187).

Putem înţelege poate mai bine aceste gânduri ale lui Noica revenind la raportul Unu-Multiplu pe care îl presupune „unitatea de sinteză” a culturii europene, prezentată în prima parte a lucrării. Cultura europeană este un sistem de valori autonome ce „ne va apărea ca operând cu structuri de ordinul unităţilor multiple ce se diversifică tot timpul, aşadar operând cu unităţi în expansiune, ceea ce va da stilul ei deschis pe planul investigaţiei raţionale, ca şi pe plan social, istoric sau chiar geografic” (op. cit., p. 58). Modelul se face şi reface mereu prin multiplul său diferenţiat şi în expansiune. Identitatea unului este indisolubil legată de raportarea la alteritatea multiplului. Diversitatea culturilor europene nu diminuează modelul. Culturile europene se diferenţiază, sunt relative la condiţiile social-istorice, dar nu sunt originar etnocentrice, dincolo de exesele imaginarului naţionalist al secolului XX. Şi filosoful îşi exprimă aici punctul de vedere anti-organicist. Culturile europene comunică şi comunică de la naşterea lor. Această comunicare a făcut posibilă însăşi apariţia modelului cultural european. Prin absolutizarea relativitaţii, nu puţini etnologi si sociologi, din dorinţa de a contracara tezele evoluţionismului cultural, ajung azi la o absolutizare a diferenţei colective, la o atomizare a diverselor configuraţii culturale. În acelaşi timp, analizând cultura europeană numai prin imitarea nucleului ei occidental (şi acela diferenţiat istoric), ne asumăm riscul unui identitarism neproductiv. Universalitatea unei culturi se judecă după relaţia acesteia cu genul uman, dar, cum ar spune Sartre, relaţia cu genul uman nu rezultă din faptul că omul aparţine speciei umane, ci din integrarea sa într-o colectivitate elementară. Nici universalismul abstract şi nici relativismul radical al culturilor nu ar putea explica relaţia dinamică dintre identitate şi alteritate în procesul devenirii valorilor europene. Mai mult, modelul cultural european este el însuşi, de un secol, cum aminteşte filosoful, în relaţie fecundă cu America, Asia sau Africa.

Nihilismele Europei sunt provocate de un anumit identitarism, de derapajele politice naţionaliste din istoria europeană a primei jumătăţi a secolului XX. Pe de altă parte, însă, în timp ce o Europă se pregătea de război, o alta se pregătea de înnoire chiar prin marginalii sosiţi în marile ei capitale (Dali, Picasso, Tzara, Brâncuşi, Cioran etc). Europa este reînnoită cultural în secolul XX de marginali. Ce căutau aceşti „provinciali” la Paris? Nu reţeta valorii, ci, mai curând, acel creuzet al libertăţii de creaţie, al universalizării, proprie spiritului european. Un exemplu recent este cel al romanului „Piatra răbdării” care a primit premiul Goncourt pe 2008. Autorul, afganul Atiq Rahimi schiţează, într-o manieră literară remarcabilă, din perspectiva modelului european de universalizare a valorilor, condiţia absurdă a femeii şi mitologia bărbatului războinic în imaginarul colectiv musulman.

Constantin Noica propune în era numeralului şi a simplei conjuncţii o ieşire din nihilisme. Întocmai lui Eliade, el caută resursele regenerării civilizaţiei actuale în arhetipurile ei uitate sau în culturile „minore”, cum le numea Blaga. Fidel gramaticii sale spirituale, filosoful crede că putem avea în viitor un kairos prielnic al prepoziţiei, iar prepoziţia întru (operatorul său ontologic din Devenirea întru fiinţă) este o asemenea deschidere. Poate fi prepoziţia întru cheia redefinirii în postmodernitate a modelului cultural european? În ce fel poate media operatorul întru deschiderea configuraţiilor naţionale ale culturii europene spre o dinamică simbolică a interculturalităţii? În sensul acestei interpretări, mai există o paradigmă cultural-occidentală sau, mai curând, intervale culturale europene?

Nici chiar modelul nu e numai „occidental”. Cum tot Noica o spune, e european pur şi simplu. Era occidental până în secolul XIX, cu prelungirile sale identitare în prima parte a secolului XX. Astăzi el nu mai vorbeşte o limbă sau două, ci mai multe, chiar toate limbile europene. Accentul cade, mai curând, pe multiplu. Multiplu e termenul secundar, recesiv, dar poate tocmai de aceea, invocându-l pe Mircea Florian, cel activ. Particula întru le cuprinde pe amândouă, într-un fel care nu exclude universalizarea prin unu. Nu e vorba de un transfer de spaţiu cultural, de schimbare a centrului, ci, mai curând, de un model cultural fluid, policentric (englez, german, francez, italian, spaniol etc. şi de ce nu, maghiar, polonez sau român?). Faptul că modelul se exprimă în multiplu înseamnă o lărgire permanentă a Occidentului, o lărgire care nu mai poate fi înţeleasă ca imitare, ci ca serii de metamorfoze prin implicarea tuturor configuraţiilor sale.

Întru surprinde deschiderea dintre identitate şi alteritate. Cunoaşterea alterităţii e condiţia regenerării identităţii culturale, ceea ce încearcă, de altfel, Europa culturală şi cu celelalte spaţii, poate nu încă pe deplin, în secolul XX. La nivelul spaţiului propriu, Europa are nevoie să se deschidă, însă, mai mult către sine. Devenirea întru universalul care se dăruie fără să se împartă, parafrazîndu-l pe Noica, este indispensabilă ideii devenirii identităţii întru alteritate, în sens socio-cultural. Din acest punct de vedere, filosoful român poate fi apropiat de Levinas: ideea de interculturalitate prin Alteritate ar presupune o reconfigurare ontologică a culturii europene printr-o transcendere etică a Aceluiaşi.

Cum se deschid culturile europene în condiţiile unui imaginar colectiv naţional? Miturile naţionale, alături de limbile naţionale, sunt fundamete simbolice pentru conservarea unei identităţi. Conservând prejudecta că numai cultura naţională (în sens organicist, naţionalist şi chiar izolaţionist) este sursă de opere, limităm prin autosuficienţă însăşi posibilitatea creaţiei. Devenirea întru a culturii europene, sau cultura europeană ca interculturalitate, are în vedere, printr-un plurilingvism care trebuie să-i devină propriu, o identitate fluidă, prin contaminări fecunde din celelalte configuraţii culturale (în sens de culturi europene naţionale, să spunem) şi, în ultimă instanţă, depăşirea unui globalism artificial, spre universalismul valorilor autonome. Întru nu exprimă o aşezare onto-teologică a unei configuraţii culturale faţă de abstracţia unui model, ci efectiv o relaţie de intercomunicare cu un model care se reface permanent prin multiplul său. În acelaşi timp, multiplul nu este fragmentul frivol al unui cinism postmodern lipsit de sens şi comunicare (am spune de „cuminecare”). Unei logici binare, Constantin Noica îi opune una a „terţului inclus” care nu exclude nici universalizarea culturală şi nici comunitatea istorică a unei culturi. Logica lui şi/şi este completată de dialogul asupra valorilor. Sensul oricărui dialog, se ştie, trebuie să pornească nu de la certitudinea că ai ceva să-l înveţi pe celălalt, ci pe convingerea că ai ceva de învăţat de la el. Or aici este indispensabilă cunoaşterea celuilalt. Unul dintre instrumentele fundamentale este limba în care Celălalt îşi comunică propriile valori. Cu alte cuvinte, e vorba de un fel de consens etic şi de un transfer estetic modelator, la rândul său, de expresii culturale noi.

Dacă acele configuraţii de margine ale Europei culturii ajung să se universalizeze în modernitate printr-un mediator cultural şi lingvistic occidental, şi mă refer aici în principal la limbile franceză şi germană pentru cultura română, astăzi acest mediator a slăbit în favoarea multilingvismului. Numai că multilingvismul, singur, este numai o condiţie. Interculturaliatea este indispensabilă deschiderii limbilor şi a configuraţiilor culturale unele spre altele. Nu poate exista numai o limbă de comunicare, simplificată până la nivelul nevoilor tehnice, cum e limba engleză, ci mai multe limbi pilot ale culturii europene, în funcţie de opţiunile colectivităţilor, la care se adaugă limbile vecinătăţilor apropiate.

Istoria noastră e încă, cel puţin în parte, o istorie a conflictelor şi a diabolizărilor colective. Desigur, contradicţia ne face productivi, ar spune Goethe. Dar orice contradicţie? Nihilismele Europei nu sunt şi efectul disjuncţiilor exclusive? Interculturalitatea poate fi în postmodernitate condiţia unui model european fluid, dar cum să reconciliezi două culturi relativ distincte (maghiară şi română), cu toate influenţele reciproce în Transilvania, dacă învăţarea istoriei, în fiecare ţară, este una de secol XIX, în care figurile tutelare devin idolii mulţimilor, în profitul partidelor naţionaliste?

Asumarea istoriei cu dramele ei este indispensabilă dialogului intercultural. Necesitatea existenţei unui spaţiu public european e mai veche. Ce îi opreşte pe europeni la o asemenea deschidere? Lipsa de interes în a ne cunoaşte şi recunoaşte ca parteneri egali, în problemele socio-culturale şi politice comune? Normativismul de la Bruxelles este încă departe de a crea condiţiile depăşirii prejudecăţilor etniciste acumulate de o anumită interpretare a istoriei în secolele XIX şi XX. Există aici o problemă de voinţă politică. Spaţiile naţionale europene nu comunică esenţial din punct de vedere al culturii, pentru că nu comunică suficient politic şi istoric.

Orice optimism cultural are, fără îndoială, o mare doză de utopie. Nu avem în vedere aici o nivelare a culturilor, ci de culturi născute dintr-o contrarietate productivă şi o „minima moralia” europeană a simbolurilor colective. Devenirea culturii europene astăzi e inevitabilă unei hibridări simbolice. Hibridarea nu înseamnă neapărat pierderea identităţii. Identitatea etno-lingvistică trebuie să devină mai fluidă. Poate că dialogul trebuie început prin plurilingvism, iar valorile redefinite prin interculturalitate, vectorul noii identităţi europene, poate chiar fundamentul unităţii politice a viitoarei Europe. Interculturalitatea nu este un rezultat, ci un proiect deschis al limbii şi imaginaţiei culturilor. Întru poate fi traseul antropologic al acestui proiect simbolic în care se regăsesc deopotrivă Identitatea şi Alteritatea într-un model cultural european al intervalului.