Ritual şamanic introspectiv, nu recunoaştem că-năuntru locuieşte un vierme lăptos, Shai-Hulud, dintr-unul în altul, înainte de cafea, un regret permanent agăţat iconic de zidul alb, iarna tomnatică, zăpada a rămas o raritate în zona de câmpie, în clasele primare, pâinea, ceaiul şi aragazul, permafrostul, dimineţile ante-decembriste. Închideam ochii şi ne minţeam. Eram fericiţi.

Comisioane bancare, SLK-uri, sirop de dude, ego, sub carapacea de aur ne ascundem, sperând să ne găsească dumnezeu, cum zic în valea Oltului, unde colacii ies din cuptor sâmbăta şi duminica mergem la târg pe ţeava căruţei; timpul se opreşte şi oamenii consumă, se pocnesc, mint într-un mod autentic, gâştele de vânzare, ceaunul înnegrit, toate sunt la locul lor, nasturii, inimile din piept cusute de străinii cu care împart casa văruită, flegma e flegmă şi înjurătura e înjurătură. Câteva baticuri în depărtare trec podul şi vântul alungă ceaţa din luncă, doar în curtea bisericii, părintele Cozma face politică crucilor decolorate din lemn, o vacă cu ochii cât pumnii merge pe marginea drumului, bălăngănindu-şi abdomenul ca o navă spaţială în warp speed.

Nu-şi amintesc chipul meu, sunt o imagine perimată, subţiată de trecerea zilelor, sunt domnul Iepure şi fredonez pe aleea din spatele casei, atât de departe de locurile în care m-am născut. A nins peste trupul umed al pământului mofturos şi cald precum trupul unui ţap proaspăt împuşcat şi geamurile acoperite de carpete alb-roşii, becul cu dulie grosolană şi veche, mirosul de pânză de păianjen şi cărţi vechi sunt vena cavă superioară a geamlâcului.

În cel mai îndepărtat loc există un băieţel cu capul pe genunchi care plânge.

Nu mai sunt copii pe bătătură, sunt înrolaţi în metropolă; la masa cu scaune mici obişnuiam să rupem colacii scoşi din cuptor. Exista o linişte interioară, o siguranţă reală şi drumul nu avea atât de multe roţi.

Câteva pisici negre cu pete galbene, un cocoş agresiv şi salcâmii înalţi sub care se cânta şi se număra. E acelaşi miros, al copilăriei când povesteam la plită, beam apă rece din fântâna cu multe cruci de lemn, roase de vreme ca pielea lor zbârcită de zilele prin care au trecut tăcuţi ca un convoi organizat, prin cele mai adânci văi, deschizând drumuri sigure pentru noi.

Timpul, ca o pernă moale, sufocă glasurile care se pierd în depărtare, iar geamurile cu rame verzi, din lemn, cu poze lipite, de data asta, sunt ochii unui iepure bătrân, acoperit de tablă şi iederă.

1.

Gâdil cu pana guşa mentorului meu

Explic fizica textului

Pe o crenguţă de plastic

Sunetele sunt atât de mici încât

au devenit culori

Femeia pe care o iubesc

are o clonă în uter

Şi mama este la 2325 km depărtare

Închid ochii

Şi îmi imaginez

Un

Mentor

Cu bărbie dublă

Şi-l rog să nu modifice

macheta de ceară

Inima

Punctul

Albul ochiului de peşte

Sunt unul şi acelaşi lucru.

2.

La şoarecele beat bem în macheta de ceară; prietena mea e subţire, liniile traversează trupul ei alb şi ochii se lipesc de orbitele osoase, picioarele de sticlă ţin alcoolul la suprafaţă şi metalele rare din capilare, interiorul e de neatins, frica intracelulară, mama nu vrea să mă vadă, azi mă iubeşte, în Moncalieri, cu vată în fiecare ventricul, mama mă iubeşte la telefon, nu spune nimic, este vocea dinţilor, epiteliului, plămânilor, glandei pineale; murmurul Oltului când întunericul se lasă peste luncă ca o aripă de călăreţi mongoli, cu toate că Ginghis Han a fost şamanist şi a tolerat budismul, maniheismul, eu tot sper că prietena mea, subţire ca o limbă de ceas, se va întoarce la 12:00 pm.

3.

Cu adevărat nimeni nu se-ntoarce,

Macheta nu are nevoie de căldură, când îţi apropii obrazul

Pieptul se topeşte ca o machetă de ceară,

Sunetele au devenit mamifere mici care au scăpat de extincţie, aşa cum eu nu m-am putut feri de tine, deşi nu ne-au spus:

Conducătorii au ariergardă, iubirea e o iluzie în sticluţe manipulatoare,

Nu există corectitudine la propriu, păpuşari, nu există întâmplare, fiecare atom are propriul număr Z, nu există spaţiu intim, poem evantai, nu există definiţii, doar macheta de ceară.