Se cunoaşte mai puţin faptul că Magda Cârneci a frecventat şi şi-a format primele repere poetice la cenaclul Amfiteatru, precedent Cenaclului de Luni, şi condus de Constanţa Buzea: „Ambianţa cenaclului Amfiteatru era mai degrabă marcată de stilul poeziei anilor ’70, un pic negativistă, metafizică, expresionistă, puţin mai abstractă. Şi era mai eclectic, adică acolo se citeau toate felurile, şi poezie, şi proză, pe când la Cenaclul de Luni s-a dat tonul încă de la început, adică cei trei, triumviratul [se referă Magda Cârneci la Ion Stratan, Florin Iaru şi Traian T. Coşovei, n. m.], să îi zic aşa, au cam căsăpit şi atunci cei care aveau alte poezii nu prea au mai venit. S-a şi format aşa, un stil, s-a creat un stil al generaţiei” (Interviu cu Magda Cârneci realizat de Daniel Puia-Dumitrescu în O istorie a Cenaclului de Luni, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, p. 237). Iată ce expresiv şi jucăuş leagă Magda Cârneci cele două momente care i-au marcat poezia. Dincolo de top-ul pe care îl face aceasta, incitant ce-i drept, aş remarca următorul lucru. Cenaclul de Luni s-a desfiinţat în 1983. Singurul volum publicat până la această bornă este Hipermateria. Lectura integralei poetice lasă impresia că volumul Hipermateria, debut care a propulsat-o pe Magda Cârneci în „patrimoniul” optzecist, are cumva o poziţie izolată de restul volumelor. După 1983, optzeciştii au trebuit să se reinventeze ca individualităţi. Hipermateria este un produs al atmosferei performative, antrenante, competiţionale (ca să folosesc un termen al lui Gheorghe Crăciun) din cadrul Cenaclului de Luni. Hipermateria, volum de o excepţională abilitate poetică, ar fi putut oricând transforma „poezia cvartetului” (Gheorghe Grigurcu) din Aer cu diamante în „poezia cvintetului”.

Poemele din Hipermateria apar azi ca având acel iz retro, „insular”, al poeticii lunediste. La recitire, poemele par legate cu un cordon ombilical de contextul literar al anului 1980, cu toate acestea, rămân imagini puternice, recuperabile, cum sunt următoarele versuri geodumitresciene: „această gură croită cu arma/ care vrea să trezească, strigându-se.// Şi totdeauna numai fragmente, ţăndări, chiştoace/ ale unei realităţi care întrece toate măsurile, femeia/ aceasta şi-a pierdut hainele şi-şi caută flămândă altele noi şi umblă să-şi iasă din piele/ şi e senzaţională” (O, generaţia mea). Alăturarea acestui poem de Howl al lui Allen Ginsberg probabil a mai fost făcută.

Poemele aglutinante, formate pe retorica repetiţiei şi a non-selecţiei, aş fi tentat să spun ŕ la Cărtărescu, însă cei doi debutează în acelaşi an, sunt predispuse a-şi pierde din „actualitate”: „DA, spuse strungarul în faţa strungului său/ croind o bucată exactă de realitate/ DA, spuseră dactilografele bătând la maşină fără greşeală/ textul scrisorii nesfârşite ale veacului/ DA, spuse mama surogatului său dându-i sânul să sugă şi/ da, răspunse vesel sugarul/ DA, spuseră gunoierii şi clopotarii, turnătorii de fontă/ şi femeile de serviciu/ DA, spuseră monumentul istoric şi piaţa publică din jurul lui/ DA, şi funcţionarii şi doctorii şi vînzătorii de ziare de seară/ DA, DA, şcolarii, femeile casnice, invalizii, orbii,/ campionii la tir şi popice şi îndrăgostiţii/ DA, DA, DA, camioanele, iarba, cîmpurile, sistemul solar,/ dumnezeu, conservele goale şi resturile de la masa de prânz” (Da). Programul „cotidianist” al realului, prin care totul are loc în poezie, cunoştea prin Magda Cârneci, Magdalena Ghica pe atunci, nuanţe distinctive de Mircea Cărtărescu sau Traian T. Coşovei, poeţi din aceeaşi „familie”. Fără apetenţa pentru livresc a primului (şi prin formaţia sa non-filologică) şi mai senzorială decât al doilea, Magda Cârneci arăta o disponibilitate stilistică pe care Ion Bogdan Lefter o numeşte în prefaţă demonstrativă, adică un eufemism pentru didactică.

Hipermateria a fost imediat catalogat drept manifest al generaţiei. Nu putem şti dacă asta a făcut mai mult bine decât rău, însă un lucru este cert, manifestele au tendinţa de a nu-şi părăsi o anumită confortabilitate contextuală. Hipermateria a devenit un model înainte de a-şi fi parcurs traseul organic şi astfel a anchilozat într-o inerţie estetică, rămân, însă, versuri ca acestea: „perfecţiunea e inutilă, musteşte de zeamă, ca/ un tânăr soldat lovit în măruntaie, sau ca/ o femeie care naşte tîrziu un mic monstru/ emanând un miros dulceag de paradis şi de hoit” (Materia exotic).

Odată cu O tăcere asurzitoare(1984) putem vorbi de „Această renaştere lentă/ [care] e chiar imaginea ta” (ia-ţi chipul înapoi). De aici încolo, poezia Magdei Cârneci se va adânci în contra direcţiei lunediste (ironia, parodia, artificiul, zorzoanele, intertextul instrumente oarecum „incomode” poetei, pe care oricum nu le „digerase” nici în Hipermateria). Prin acest volum se face legătura cu experienţa cenaclului Amfiteatru. Această materie haosmică a fost dospită, a hibernat de-a lungul Cenaclului de Luni şi erupe prin caracteristicile pe care chiar Magda Cârneci le invoca în paragraful pe care l-am citat: negativism, metafizică, abstracţionism şi expresionism. Volumul-poem este o contemporană panoramă a deşertăciunilor, în registru metaforizant. Confesivul, biograficul sau „micul lirism” nu-şi au locul aici, poeta vrea, de una singură, să ia locul lui Argus: „îmi trebuie mai multe auzuri,/ Îmi trebuie mai multă viziune, miriade de ochi, o mie de guri:/ aud, aud, nu înţeleg ce aud, dar aud,/ nu pot înţelege decît cuprinzând,/ înghiţind acest zgomot imens, această veche dezordine,/ dîndu-i chipul meu, ochii mei, gura mea,/ lăsându-mă înghiţită în cele din urmă de tine,/ vastă linişte, vastă iubire/ care te apleci dinaintea mea/ ca să ridici din praf/ o pană de pasăre” (Fugă pentru instrumente necunoscute).

Hoasmos (1992) conturează o sinteză a primelor două volume. Unghiul de pendulare al vizionarismului din acest volum este impresionant şi reprezintă cele mai bune creaţii ale Magdei Cârneci (mai ales primul ciclu). Un volum plin, egal, pulsând până în cele mai mici colţuri ale sale. Se întâlnesc aici neoexpresionismul Angelei Marinescu, coborând în timp până la modelul blagian, „Să cunoaştem cu ochii cu trupul să fim/ aripă vastă care între vînăt şi purpură/ se desface dimineaţa încet ca să fie văzută/ înalt peste capete” (Aripă uriaşă), imageria ceremonioasă a Anei Blandiana, „Te recunoşti fetiţă şi făt şi orbitoare lumină/ şi punct infinit concentrat şi explozie cosmică şi planetă/ şi făt şi fetiţă şi doamnă / apoi într-o pajişte înverzită, cu sfere colorate plutind/ printre curcubeie dulci şi multă lumină/ orbitoare lumină apropiindu-se, se apropie, se apropie” (Irisul albastru al infinitului), şi antidilismul Norei Iuga, „Bătrâna femeie povesteşte femeii mai tinere/ despre trecut: despre boli nemiloase şi operaţii/ se tânguie înfricoşată de pastile şi moare./ În camera săracă tînăra femeie o ascultă absentă (Poemul pereche, 2).

Magda Cârneci a încercat să-şi consolideze poezia cu texte cvasi-teoretice: „Ne trebuie o inteligenţă predispusă către integralitate şi holologic, trezită la adierea în lume a urgenţei unei altfel de «totalităţi», psiho-fizico-mental-spirituale, iar nu ideologice […] Poeţii se încăpăţânează să rămână, cu inconştienţă ori cu disperare neputincioasă, în esteticul mărunt şi fără suflu, în estetism pur, calofil ori sentimental, ori, dimpotrivă, grotesc şi sadic” (Vizionarismul poetic de azi în Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 62). Deşi a încercat, prin Poeme politice (2000), să înglobeze şi ideologicul, substanţa romantică a poeziei Magdei Cârneci a respins aceste tendinţe, vizibil contradictorii cu elementarismul său. Poemele din acest volum sunt banale şi nu depăşesc mediocritatea. Dacă ar fi să le găsim un punct tare, ar fi acela că anticipează tematic poezia haştagiştilor, reuniţi la Paralela 45, într-o antologie din 2017.

Când atinge relaxarea, poezia Magdei Cârneci arată vitalităţile primei vârste, cum se întâmplă în volumul Viaţă (2016): „Şi dintre coapsele însângerate/ să iasă brusc o femeie înaltă, frumoasă, gata să-şi desfacă picioarele/ ca să iasă altă femeie, şi mai desăvârşită”. Am citat din poemul care deschide volumul, Un fel de poetică – este într-adevăr un fel de poetică foarte la modă în rândul feministelor de azi.

Incontestabil una dintre cele mai bune poete contemporane, Magda Cârneci are un stil uşor recognoscibil: „Alege! Ia-ţi secolul în spinare şi umblă. Viaţa ta, oricum, împotriva ta însuţi, împotriva tuturor crimelor, erorilor, petelor albe, bancnotă la toate, viaţa ta are stil!” (Tinereţea în Hipermateria).