Cu Ion Mureşan ne aflăm în mijlocul „Bibliotecii de Nord”, cum ironic şi uşor acid numea Traian T. Coşovei direcţia neoexpresionistă, ardeleană, pentru permanenta raportare la fapte de cultură. Ion Mureşan a urmat studii de filozofie, la acestea s-au adăugat experienţele echinoxiste, astfel avem toată garnitura pentru o poezie cu substrat cultural, cu o critică puternică într-un limbaj ermetic, uneori magic. Ion Mureşan este expresia cea mai originală a unui echinoxism de tranziţie care a făcut legătura între generaţia ’70 şi generaţia ’80. Dar ca s-o ducă mai departe, Ion Mureşan a trebuit să trădeze poetica echinoxistă.

Poezia lui Ion Mureşan dă sentimentul unei cutii negre care parcă are ceva în interiorul ei, dar care nu se lasă decodată, nu se lasă deschisă; ar putea fi vorba şi de o rezistenţă pe care textul o opune interpretării. Această impresie poate să vină şi dintr-o supra-licitare a cărţii de pseudo-eseuri Cartea pierdută, prin prisma căreia s-a dezvoltat o falie de interpretări paralelă cu poezia. Într-adevăr, Cartea pierdută „fructifică” un anumit şablon de interpretare ademenitor, uneori alunecos.

Modelul husserlian. Modul în care Ion Mureşan se raportează la câteva dintre conceptele husserliene în Cartea pierdută este cel puţin intrigant. De la eidetic, concept care în accepţiunea lui Edmund Husserl trimite la reducţia transcendentală, adică o modalitate prin care eul poate atinge eidos-ul, spaţiul imaginaţiei pure, care „pune între paranteze” orice determinare empirică, Ion Mureşan face trecerea spre eidetism, noţiune care păstrează doar un tipar husserlian, nu şi conţinutul acesteia. Ceea ce face Ion Mureşan contrazice însăşi filozofia de la care pleacă. El caută o determinare de natură materială prin care să acceadă la acest tip de imaginaţie. Astfel apare trimiterea la eidetism, „boală” care se manifestă la copii şi care constă în proiecţii ale imaginaţiei acestora, care sunt percepute ca reale. Ion Mureşan se referă la „copilărie” ca la un spaţiu eidetic, al imaginaţiei pure, un fel de „paradis pierdut”, după cum singur îl caracterizează, singura perioadă când omul ar genera viziuni „adevărate”. Deduc de aici că ideea de la care pleacă Ion Mureşan se bazează, de fapt, pe o abatere de la modelul husserlian. În acest sens, trebuie privit primitivismul despre care s-a vorbit la Ion Mureşan şi arhi-cunoscutele diminutive, particularitate de natură postmodernistă.

Retorica discursului şi discursul ca retorică. Această perspectivă din Cartea pierdută poate oferi câteva jaloane eficiente în interpretare. Poezia lui Ion Mureşan are o retorică proprie. Unul dintre elementele acestei retorici constă într-o recurenţă a limbajului infantil. Este vorba despre o esenţializare, o sinteză a viziunii, o reducţie (ca să folosesc un termen al lui Husserl) care a luat forma acestei arte naive. Desigur, infantilismul stiliza(n)t nu poate fi confundat cu arta naivă, însă Ion Mureşan realizează această sinteză între ele. Infantilismul acordă crizei o justificare, o cale de a prelungi resorturile unei existenţe compromise. În acest fel putem înţelege baletul retoric al alcoolicului, din cartea Alcool, care se sublimează prin discursul inedit şi care dezvoltă şi o involuntară empatie a cititorului.

Coerenţa volumelor lui Ion Mureşan vine şi dintr-o dialectică dramatică a părţilor cu întregul. Se cunoaşte tendinţa lui Ion Mureşan spre teatralitate, atât extra-literară, cât şi literară. Aş spune că după fiecare poem al lui Ion Mureşan cade o cortină roşie. Altfel decât prin dialectica părţilor cu întregul nu s-ar putea explica prezenţa unui poem precum Facerea lumii: „Şi a fost seară./ Şi a fost dimineaţă./ Dar asta a fost demult./ Şi o singură dată”. Aceste „scăpări” intenţionate fac şi ele parte din mecanismul retoric, inducând ideea că poezia este „opera unor oameni neîndemânatici”. Discursul alcoolicului este involuntar expresiv, cumva asemănător cu cel din poezia poeţilor trubaduri. Alcoolicul, aşa cum apare la Ion Mureşan, este un îndrăgostit trecut prin experienţa modernităţii. Expresia lui oscilează între arta naivă şi o ingenuă expresivitate involuntară.

Volumul cartea Alcool reprezintă şi o inedită schimbare de macaz în poezia lui Ion Mureşan. De la ermetismul şi obscurantismul primelor două volume, se observă o uşoară înclinaţie spre gratuitate. O gratuitate specifică alcoolicului, ştrengărească, uneori vulgară: „Era într-o joi. Purtam atela/ Pe osul sufletului rupt./ Gândeam la tine, Arabella,/ Şi mă lăsam de gânduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ de care foarte mândru nu-s!)” (Poem ocazional). Iată, un Ion Mureşan improbabil, pe care nu-l regăsim în Cartea de iarnă sau Poemul care nu poate fi înţeles. Ion Mureşan găseşte o modalitatea de a răsfrânge starea eterică a alcoolicului asupra discursului: „Eu sunt Simulantul – am adăugat – eu cânt în altă carpetă,/ eu mor în alt război,/ eu măsor cât de aproape e omul de oasele lui” sau, în registru caragialesc: „el e Arpentorul, el e Simulantul, el e singurul care a dat parola greşită,/ el ştie că adevărul e falsul” (Cântecul Arpentorului). Continuând analogia cu I. L. Caragiale, se poate spune că un mai vechi prototip de băutor, dacă nu chiar primul din speţa sa, este cetăţeanul turmentat. Această prezenţă configurează în literatura noastră o perspectivă nouă a retoricii, care ar putea limpezi teoria mea, şi anume o retorică involuntară axată pe oximoron şi palinodie. Această retorică speculează anumite valenţe latente ale cititorului. Vorbesc despre declanşarea, prin această retorică, a unor factori empatici, persuasivi, asupra cititorului, recurenţi şi în poezia lui Ion Mureşan. Iată câteva mecanisme: diminutivele, tonul declamativ, eul „implicat” şi totuşi atât de nepăsător, repetiţiile, registrul când „jos”, fals, neîndemânatic, când „înalt”, atingând corzi lirice: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/ Dar mai ales dimineaţa când merg clătinându-se/ pe lângă ziduri/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stângaci./” (Poemul alcoolicilor).

Condiţia alcoolicului este foarte apropiată de cea a copilului, atât subiectivitatea, cât şi obiectivitatea au fost suspendate, delirul alcoolicului este asemănător cu delirul imagistic al copilului. Interiorizarea nu este altceva decât încercarea de a atinge proximităţile acestui spaţiu eidetic, aşa cum îl înţelege Ion Mureşan. Infantilismul de la nivelul discursului speculează această falie în care se încearcă o suprimare a oricăror interferenţe: „«Aici sub masă e casa noastră, zice sora mea, eu îmi aleg/ perniţa cu flori roşii, tu perniţa cu flori albastre,/ în colţul acesta îmi aranjez eu sobiţa şi farfuriile,/ lângă sobiţă pun păpuşile, ursuleţul şi rochiţele,/ tu îţi aranjezi în colţul tău grămada de lemne, securea,/ grajdul cu bivoli, furca şi fânul şi carul de la bunicul»” (Bătaia). Aparent naive, aceste poeme din cartea Alcool reprezintă scheletul volumului, specificitatea sa în comparaţie cu celelalte două volume.

Alcoolicul lui Ion Mureşan nu mai vede, ci doar crede că vede, nu mai este sigur de nimic, el suspendă orice explicaţie, orice problematizare, de dragul de a o suspenda, de dragul contradicţiei, de aceea el există într-un continuu proces de tranziţie; în cazul lui, obsesia a anulat voinţa, acest interval de tranziţie a devenit stare de fapt, condiţie în sine, combustie sui-generis: „Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui./ Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe./ Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar./ Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur./ Să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă./ El ar putea cânta, cu o voce subţirică, «Vine, vine primăvara!»” (Pahar). Şi aici, retorica este fără cusur.

Evoluţia poeziei lui Ion Mureşan descrie un traseu benajaminbuttonian. Dacă la debut toată critica a vorbit de o poezie în descendenţă rimbauldiană, despre retorica bărbătească, materialitatea, uneori grotescă, a viziunii, în cartea Alcool Ion Mureşan şi-a desăvârşit procedeele, a sublimat ideile într-o poezie cu un topos construit impecabil. În orăşelul utopic al lui Ion Mureşan „totu-i vis şi armonie”, se cântă „Vine, vine primăvara”, un univers dublat de proiectul nevăzut al „forţei negre din capul meu”, cum obsesiv numeşte Ion Mureşan iţele inefabile ale poeziei sale.