În Alături cu drumu, poezia Norei Iuga atinge o nouă dilatare a perspectivei, în sensul unei tot mai extinse receptivităţi, tatonându-şi propriile contururi cu nostalgia profunzimilor de odinioară şi cu entuziasmul sondat din experienţe imediate. Înclinaţia spre biograficul crud, tendinţă dezvoltată şi îmbogăţită de-a lungul timpului, produce şi în acest volum celule vitale pentru o poezie într-o continuă (re)scriere de sine.

Există în acest volum o uşoară intensificare a fracturilor între etapele poemului, atât ca profunzime, cât şi ca statistică. Cu toate acestea, obiectul este repede revelat; neexistând intenţii de ermetizare, de voalare a reprezentării, poezia produce o conexiune intimă, netrucată, prin care îşi apropie cititorul şi îl face să-şi menţină atenţia asupra „dialogului“. În ciuda deselor fragmentări, tricotajul realizat de Nora Iuga este, de multe ori, o gratuitate necesară, un joc al spunerii, care sedimentează energic imagini, lăsând impresia de şotron poetic.

Locvace, dar nu într-un sens declamativ, ci parcă scriind mereu cu teama de tăcere, Nora Iuga nu este o poetă a tăcerii, ci o poetă care, prin debitul discursului, îşi etalează cu eleganţă aristocratică blazonul, dar şi cu fină ironie: „altădată scriam/ că starea mi s-a rupt de obiect/ există oameni nenorociţi care-şi smulg simţurile/ cu penseta şi le scot din creier pândesc scrumierele/ de când nu mai îmi cumpăr ţigări fumez mucuri/ nu ştiu care ar putea fi cel mai.../ treci mai departe mi-e frică de unele cuvinte/ şi totuşi toată poliloghia asta e un risc/ nu-mi pasă parcă-l văd cum o aruncă din mână/ după primele zece pagini un traseu fără marcaj/ e periculos şi fără perspective“ (nu mai îmi cumpăr ţigări).

De remarcat cât de puţină aderenţă a avut poezia Norei Iuga pentru dramatic de-a lungul timpului, iar Alături cu drumu confirmă acest lucru. Visceralul sau grotescul nu au o dimensiune dramatică la Nora Iuga, acest aspect individualizând şi mai mult poezia. O bizară imagine în acest sens o oferă poemul da capo învierea pare neverosimilă, un poem în care ideatica, voit încâlcită, conduce o imagine, ce ar fi trebuit să fie dramatică, spre o finalitate cu mai multe sensuri, mai multe variante, iar dramaticul fiind prelucrat, devine imperceptibil. Putem vedea în acest proces şi o modalitate de protecţie, un cocon de idei şi cuvinte care protejează efemerida de un exterior sufocant: „moftul e o gură de aer în camera de gazare/ o poftă nejustificată mă dau în vânt după nejustificări/ în stratul de ozon dospesc actele gratuite viaţa de pildă“.

Alături cu drumu este şi un document al aducerii-aminte. Se îmbină aici secvenţe rememorate ale unui timp uneori livresc, alteori biografic, alteori chiar oniric, cu secvenţe desprinse parcă din notele diaristice, de zi cu zi, ale poetei (hibridizarea genurilor fiind o constantă a scriiturii Norei Iuga): „bărbaţii ăştia sunt irezistibili pentru nebune ca mine/ ce romantic ziceam eşti tu iubitul meu şi platonic/ ce bine semeni cu kierkegaard când îţi dai seama că eşti gâscă/ şi începi să gâgâi/ vulgară e închipuirea ta nenorocito/ dar negrul în alb preface visul meu/ linge limbile pacificului când pielea cerbului se înalţă/ omul de pământ devine omul de aer/ ţi-am mai spus asta noaptea la 12/ sub copacii Cibinului gonea o salvareî (vulgară e închipuirea ta).

Reclama la un moment dat Lucian Raicu (Printre contemporani, Cartea Românească, 1980, p. 155), într-o cronică despre volumul Norei Iuga, Scrisori neexpediate (1978), „autopublicitatea cu destinaţie competitivăî, preferând în locul „vitalităţii prea întreprinzătoare“ „confesiunea saturată de un omenesc al simplităţii“. Pentru o epocă în care critica valorifica sau ordona poezia prin prisma componentelor tardo-romantice şi a criteriilor fals-estetice, aceasta remarcă avea un anumit impact. Astăzi, când poetul a devenit un negociator (niciodată asumat) al propriei producţii poetice, remarcile lui Lucian Raicu individualizează şi mai mult personalitatea Norei Iuga şi conturează imaginea extravagantei poete.

Componenta picantă, parcă de roman comercial, este bine atribuită, având aparent scopul de a introduce scurte intermezzouri de respiro între secvenţele mai încărcate de tensiune ale volumului: „mâine se duce la atelier amestecă vopselele/ şi se gândeşte la monada aia prea strâmtă pentru mine trupul lui/ mă respinge/ sunt un transplant incompatibil dar e bun e îngrozitor/ să nu poţi învinui/ ce pierzi şi nici pe tine nici pe dumnezeu să nu poţi învinui nimic/ într-o lume a morţilor ne trimiteam scrisori sunt bine ora 16:30/ mă duc la vernisajul lui doris ora 17:30 beau un vin/ ora 18:30 dionysos şi apollo îşi împletesc pletele seara/ dincolo de parapet/ tentaţia e maximă când urcă febra în caraibe“ (ne trimiteam scrisori).

Secvenţele metapoetice, nu multe încât să îngreuneze lectura, nici puţine încât poeta să piardă şansa de a-şi etala experienţa poetică, păstrează parfumul neomodernist al anilor şaptezeci: „în scrânciobul poeziei nu se petrece niciodată/ se toarce doar sub mângâierea unei mâini fără mână“ (a profitat de ocazie).

De departe se remarcă în acest volum câteva poeme excelente, dându-i consistenţă şi direcţie: ce caută aici corpul ăsta?, e cineva sau poate mi se pare, vulgară e închipuirea ta, acolo sub carapace, în întuneric acelaşi geamăt, în cafeneaua franceză, desenează taci fumează. Melancolică fără morgă, ironică fără să facă din acest lucru un scop, lucidă atât cât să nu se depărteze de fibra onirică, neinteresată de latura meşteşugărească a poeziei, mizând pe directeţea rostirii şi pe notaţia imediată ­­ acestea ar fi câteva aspecte esenţiale ale poetei.

Fascinantă această ipostază a Norei Iuga, o maratonistă a poeziei de calitate, care scrie o poezie a timpului ei, neuitând aspectele care o individualizează, fiind şi mereu în căutare de altele noi.