Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Victor Dalmau a petrecut câteva luni în lagărul de concentrare de la Argelčs-sur-Mer fără să ştie că şi Roser fusese acolo. Nu avea veşti de la Aitor, dar bănuia că reuşise să le scoată pe mama sa şi pe Roser din Spania. Între timp, în lagăr se mai aflau doar câteva zeci de mii de soldaţi republicani supuşi foamei, mizeriei, loviturilor şi umilinţelor neîntrerupte ale gardienilor. Condiţiile tot inumane erau, dar cel puţin trecuse perioada cea mai grea a iernii. Prizonierii făceau tot posibilul să nu o ia razna: mitinguri revoluţionare împărţite pe partide politice, ca în timpul războiului; cântau, citeau tot ce le pica în mână, îi învăţau să scrie pe cei care nu ştiau, scoteau un soi de ziar – o foaie scrisă de mână care circula de la unul la altul –, încercau să-şi păstreze demnitatea tunzându-se şi despăduchindu-se reciproc, îmbăindu-se şi spălându-şi rufele în apa rece a mării. Au împărţit lagărul în străzi cu nume poetice, au inventat în nisip şi noroi chiar şi o imitaţie de pieţe şi bulevarde, ramblas, ca la Barcelona, au înfiinat un fel de orchestră iluzorie, fără instrumente, de muzică populară şi clasică, au imaginat restaurante invizibile cu bucătari care descriau cu lux de amănunte feluri pe care ceilalţi le savurau cu ochii închişi. Din materialele de construcţie agonisite au ridicat şoproane, barăci şi colibe. Urmăreau cu sufletul la gură veştile lumii care era în pragul altui război şi căutau posibilitatea de a pleca liberi. Puţini, cei mai calificaţi, erau angajaţi în lagăr sau în industrie, însă cei mai mulţi fuseseră plugari, pădurari, păstori sau pescari, deci nu erau de folos în Franţa. Suportau presiunea constantă a autorităţilor care doreau să-i repatrieze, iar uneori erau păcăliţi şi duşi la graniţa spaniolă.

Victor rămăsese alături de un mic grup de medici şi infirmieri pentru că pe plaja asta infernală el avea o misiune, era în slujba bolnavilor, răniţilor şi demenţilor. Legenda că repornise inima unui băiat mort în Gara de Nord i-o luase înainte, ceea ce a făcut ca pacienţii să se încreadă orbeşte în el, deşi le repeta că pentru afecţiuni grave trebuiau să apeleze la medicii adevăraţi. Nu a fost afectat de plictiseală şi depresie, flageluri care bântuiau, dimpotrivă, găsea în muncă o exaltare care semăna cu fericirea. Era la fel de slab şi prăpădit ca toţi ceilalţi, dar nu simţea foamea şi nu doar o dată cedase porţia de peşte uscat altuia mai flămând. Îi ieşise vorba că se hrănea cu nisip. Muncea din zori până la asfinţit şi tot mai avea timp să cânte la chitară. O făcuse atât de rar în anii Războiului Civil, dar îşi amintea cântecele romantice învăţate de la mama lui ca să-şi învingă timiditatea şi le ştia, fireşte, pe cele revoluţionare, reluate în cor. Chitara fusese a unui tânăr andaluz care o purtase cu el în război, apoi în exil şi în acest lagăr, până la sfârşitul lui februarie, când îl doborâse o pneumonie. I-o lăsase lui Victor, care îl îngrijise până în ultima clipă. Era cam singurul instrument adevărat de acolo, restul erau făcături care imitau cât de cât sunetele.

Au fost lunile în care aglomeraţia din lagăr a mai scăzut. Bătrânii şi bolnavii mureau şi erau îngropaţi în cimitirul din apropiere. Cei mai norocoşi găseau găzduire sau primeau vize pentru Mexic şi America de Sud. Mulţi soldaţi s-au înscris în Legiunea Străină, în ciuda disciplinei brutale şi a faimei că adăpostea criminali, căci orice era preferabil lagărului. Alţii au fost angajaţi de Compania de Muncitori Străini, creată pentru a înlocui forţa de muncă franceză mobilizată în vederea războiului care avea să vină. Iar alţii aveau să plece mai târziu în Uniunea Sovietică să lupte în Armata Roşie, sau să intre în rezistenţa franceză. Mii dintre ei vor muri în lagărele de exterminare naziste sau în gulagurile lui Stalin.

Într-o zi de aprilie, când frigul nemilos al iernii lăsase loc unei primăveri ce vestea deja căldura verii, Victor a fost chemat în biroul comandantului lagărului: avea o vizită. Era Aitor Ibarra, cu pălărie de pai şi pantofi albi. Căruia i-a luat aproape un minut să-l recunoască pe Victor în sperietoarea zdrenţăroasă care intrase. S-au îmbrăţişat emoţionaţi, cu ochii umezi.

— Nici nu ştii ce greu mi-a fost să dau de tine, frate! Nu eşti pe nici o listă, am crezut că ai murit.

— Eşti pe aproape. Dar tu ce faci îmbrăcat ca un papiţoi?

— Pardon, ca un om de afaceri. Îţi povestesc eu.

— Mai întâi spune-mi de mama şi de Roser.

Aitor i-a povestit cum dispăruse Carme. O căutase, făcuse cercetări fără să afle nimic concret, decât că la Barcelona nu se întorsese, iar casa Dalmau fusese rechiziţionată. Alţii locuiau acum acolo. În schimb, despre Roser avea veşti bune: i-a relatat pe scurt plecarea din Barcelona, trecerea Pirineilor pe jos şi cum au fost apoi despărţiţi în Franţa. Când o vreme n-a mai ştiut nimic de ea.

— Eu am şters-o de cum s-a ivit ocazia, nu înţeleg de ce nu faci şi tu la fel.

— Aici e nevoie de mine.

— Cu mentalitatea asta, camarade, o s-o încurci.

— Corect. Ce să-i faci? Dar spune-mi ce-i cu Roser!

— Am dat de ea abia după ce mi-am amintit numele prietenei tale, infirmiera aia. Că uitasem, cu atâtea evenimente. Roser a fost şi ea aici, în lagăr, a ieşit datorită lui Elisabeth Eidenbenz. Stă la o familie care a primit-o la Perpignan, e croitoreasă şi dă lecţii de pian. A născut un băiat sănătos, are o lună şi e frumuşel foc.

Cât despre Aitor, se descurcase ca de obicei, făcând afaceri. Pe timp de război procura lucrurile cele mai apreciate, de la ţigări şi zahăr la pantofi şi morfină, pe care le schimba pe altelele, într-un troc infinit, dar mereu cu un profit. Făcuse rost şi de adevărate comori, precum pistolul german şi briceagul american, care o impresionaseră pe Roser. De acestea nu s-ar fi despărţit niciodată, turba şi acum când îşi aducea aminte cum fusese deposedat de ele. Reuşise să intre în contact cu nişte veri de departe, emigraţi în Venezuela în urmă cu nişte ani, care aveau să-l găzduiască şi să-i facă rost de lucru în ţara asta. Cu abilitatea sa înnăscută, strânsese banii pentru bilet şi viză.

— Plec peste o săptămână, Victor. Trebuie plecat cât mai repede din Europa, vine peste noi încă un război mondial, mai rău decât primul. Cum ajung în Venezuela, fac demersurile ca să poţi emigra şi îţi trimit biletul.

— Nu pot să-i las pe Roser şi pe copil!

— Îi scot şi pe ei, fireşte, măi, omule!

După vizita lui Aitor, câteva zile n-a fost în stare să scoată un cuvânt. Avea din nou senzaţia că era prins, încremenit într-un limb, fără să-şi poată controla soarta. S-a plimbat cu orele pe plajă, măsurând şi cântărind răspunderea pe care o avea faţă de bolnavii din lagăr şi a decis că venise clipa să dea prioritate răspunderii pe care o avea faţă de Roser, de copilul ei şi de propria viaţă. Pe 1 aprilie, Franco – acum avea titulatura de El Caudillo pe care o purta din decembrie 1936 – declarase sfârşitul războiului, care durase nouă sute optzeci şi opt de zile. Franţa şi Marea Britanie îi recunoscuseră guvernul. Patria era pierdută, nu mai era speranţă de întoarcere. S-a scăldat în mare, s-a frecat cu nisip în loc de săpun, a rugat un coleg să-l tundă, s-a bărbierit cum a putut şi a cerut bilet de ieşire pentru a aduce de la un spital local cutia cu medicamente, cum făcea săptămânal. La început mersese însoţit de un gardian, dar după nişte luni îl lăsaseră singur. A plecat fără probleme şi nu s-a mai întors. Aitor îi dăduse ceva bani, pe care i-a folosit pe prima masă normală din ianuarie, pe un costum gri, două cămăşi şi o pălărie, toate folosite, dar în stare bună. Un camionagiu l-a luat în cabină şi astfel a ajuns la Perpignan, la biroul Crucii Roşii, unde a întrebat de prietena lui.

Eidenbenz l-a primit în maternitatea improvizată, cu un copil în braţe şi atât de ocupată că nici nu şi-a mai amintit de începutul de idilă dintre ei. Victor nu uitase, dar văzând-o cu ochii ei limpezi şi uniforma albă, la fel de senină ca de obicei, i s-a părut perfectă şi şi-a zis că fusese un idiot imaginându-şi că s-ar fi putut uita la cineva ca el; avea vocaţie de misionară, nu de iubită. Până la urmă, Elisabeth l-a recunoscut, a pasat copilul altei femei şi l-a îmbrăţişat cu o bucurie sinceră:

— Cât te-ai schimbat, Victor! Cred că ai suferit mult, prietene.

— Mai puţin decât alţii. Una peste alta, am avut noroc. Dar tu eşti neschimbată.

— Crezi?

— Cum faci să fii mereu impecabilă, calmă şi zâmbitoare? Aşa te-am cunoscut în toiul războiului, aşa eşti şi acum, de parcă urgiile vremurilor nici nu te-au atins.

— Urgiile vremurilor mă obligă să fiu puternică şi să trag tare. Tu ai venit să mă vezi pentru Roser, aşa-i?

— Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut pentru ea, Elisabeth.

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Va trebui să aşteptăm până la ora opt, atunci termină ea orele de pian. Nu locuieşte aici, stă la nişte prieteni quakeri, care mă ajută să fac rost de cele necesare pentru maternitate.

Elisabeth i le-a prezentat pe mamele care trăiau acolo, i-a arătat instalaţiile casei, după care s-au aşezat la ceai cu biscuiţi şi s-au pus la curent cu ce făcuse fiecare de când nu se mai văzuseră la Teruel. La ora opt, Elisabeth l-a urcat în maşină, mai atentă la conversaţie decât la condus. Victor şi-a zis că ar fi chiar ironic ca, după ce scăpase din război şi din lagărul de concentrare, să moară strivit ca un gândac în maşina improbabilei sale iubite.

Au ajuns în douăzeci de minute şi le-a deschis chiar Roser. Recunoscându-l pe Victor, a scos un ţipăt şi şi-a acoperit obrazul cu mâinile, în timp ce el o strângea la piept. Şi-o amintea slabă, îngustă în şolduri, cu pieptul plat, sprâncenele groase şi trăsături puternice, genul de femeie lipsită de vanitate care mai târziu avea să devină uscată şi bărbătoasă. Ultima oară o văzuse la finele lui decembrie, avea un pântec proeminent şi ten acneic. Maternitatea o îndulcise, o rotunjise, alăpta şi avea sânii mari, tenul curat şi părul strălucitor. Întâlnirea lor a fost atât de emoţionantă, că până şi Elisabeth, obişnuită să vadă scene sfâşietoare, s-a înduioşat. Despre nepotul său, în schimb, nu prea avea ce spune; la o lună, toi sugarii seamănă cu Winston Churchill: era gras şi chel. O privire mai atentă l-a făcut totuşi să descopere trăsăturile familiei Dalmau, de exemplu, ochii negri ca măslinele.

— Cum îl cheamă?

— Deocamdată îi zicem „băieţelul“, îl aştept pe Guillem ca să-i alegem un nume şi să-l înscriem în Registrul Civil.

Era momentul să-i dea vestea cea rea, dar nici acum nu a avut curaj.

— De ce nu îi pui numele Guillem?

— Pentru că Guillem m-a prevenit: nici un fiu să nu se numească aşa; nu îi place numele lui. Am stabilit că dacă va fi băiat să-l botezăm Marcel, iar dacă va fi fată, Carme, în cinstea părinţilor voştri.

— Păi, atunci e stabilit.

— Îl aştept pe Guillem.

Familia de quakeri, mamă, tată şi doi copii, i-au invitat să rămână la cină, care s-a dovedit plăcută, deşi erau englezi. Vorbeau bine spaniola, căci în anii războiului trăiseră în Spania, ajutând organizaţiile care se ocupau de copii, iar de la Retragere încoace lucrau cu refugiaţii. Şi asta aveau să facă şi mai departe; vorba lui Elisabeth, mereu e câte un război pe undeva.

— Vă suntem extrem de recunoscători, a spus Victor. Dacă nu eraţi dumneavoastră, copilul n-ar fi trăit în lagărul de la Argelčs-sur-Mer, şi cred că nici Roser. Sperăm să nu mai abuzăm mult de ospitalitatea voastră.

— Lăsaţi mulţumirile, domnule, Roser şi copilul fac de-acum parte din familie, nu e nici o grabă.

Atunci Victor le-a spus de prietenul lor Aitor Ibarra şi de planul de a emigra în Venezuela. Părea să fie singura soluţie viabilă.

— Dacă vreţi să emigraţi, puteţi pleca în Chile, a sugerat Elisabezth. Am citit în ziar că un vapor va duce spanioli în Chile.

— Chile? Unde e asta? a întrebat Roser.

— Cred că undeva la capătul lumii, a zis Victor.

A doua zi Elisabeth i-a trimis lui Victor ştirea tăiată din ziar: din însărcinarea guvernului său, poetul chilian Pablo Neruda amenaja o navă numită Winnipeg cu scopul de a duce exilaţi în ţara sa. Elisabeth i-a dat bani să plece la Paris şi să-şi încerce norocul căutându-l pe poetul acela.

Cu ajutorul unei hărţi, Victor a ajuns pe Avenue de la Motte-Picquet nr. 12, în zona Invalides, unde se înălţa clădirea elegantă a Legaţiei Chiliene. La uşă se formase o coadă controlată de un portar nesuferit. Ostili erau şi funcţionarii din interior, care nici măcar nu i-au răspuns la salut. I s-a părut semn rău, la fel ca atmosfera de primăvară apăsătoare şi tensionată din acel oraş. Hitler înfuleca lacom bucăţi din teritoriul european, norii negri ai războiului întunecau deja cerul. Cei de la coadă vorbeau cu toţii spaniola şi ţineau în mână aceeaşi tăietură din ziar. Când i-a venit rândul, i s-a indicat să urce scara, care la primele etaje era din marmură şi bronz, după care se îngusta sărăcăcios până la un fel de mansardă. Ascensor nu exista, Victor l-a ajutat să urce pe un spaniol şi mai şchiop decât el, căruia îi lipsea un picior şi se agăţa de balustradă.

— E adevărat că nu primesc decât comunişti? l-a întrebat Victor.

— Aşa se spune. Tu ce eşti?

— Republican, atât.

— Mai bine nu încurca lucrurile: zici că eşti comunist şi gata.

Într-o cămăruţă în care se aflau doar o masă şi trei scaune a fost primit de Pablo Neruda. Era un bărbat încă tânăr, cu ochi inchizitori şi pleoape de arab, cu umeri solizi, uşor gârbovit; părea mai masiv şi mai gras decât era în realitate, a constatat Victor când poetul s-a ridicat la sfârşitul întrevederii. Care întrevedere n-a ţinut nici zece minute şi i-a lăsat impresia că venise degeaba. I-a pus întrebări standard – vârstă, stare civilă, experienţă de muncă.

— Am auzit că alegeţi numai comunişti…, a îndrăznit el, mirat că nu îl întrebase de afilierea politică.

— Aţi auzit prost. Asta e pentru cote: comunişti, socialişti, anarhişti şi liberali. Am stabilit asta împreună cu Serviciul de Evacuare a Refugiaţilor Spanioli. Dar esenţial e caracterul omului şi cât de util poate fi în Chile. Studiez sute de solicitări şi-am să vă anunţ de cum voi lua o decizie.

— Dacă răspunsul va fi pozitiv, domnule Neruda, vă rog să ţineţi seama că nu plec singur, ci cu o prietenă şi copilul ei de câteva luni.

— O prietenă, spuneţi?

— Roser Bruguera, e iubita fratelui meu.

— Atunci să vină la mine fratele şi să facă cerere.

— Credem că fratele meu a murit în bătălia de pe Ebru, domnule.

— Îmi pare rău. Dar înţelegeţi că prioritate au familiile, nu?

— Înţeleg. Dacă-mi permiteţi, în trei zile revin să vă văd.

— În trei zile n-o să am un răspuns, prietene.

— Eu însă da. Multe mulţumiri.

A luat trenul spre Perpignan, a ajuns obosit rupt, noaptea târziu. A tras la un hotel cu purici şi fără duş, iar a doua zi s-a înfiinţat la atelierul de croitorie unde lucra Roser. Au ieşit afară să vorbească, Victor a dus-o într-o pieţişoară, s-au aşezat pe singura bancă şi i-a povestit experienţa de la Legaţia Chiliană, sărind peste amănunte precum funcţionarii posaci şi slabele speranţe pe care i le dăduse Neruda.

— Dacă te acceptă, trebuie să pleci, Victor, nu te gândi la mine.

— Uite, Roser, e ceva ce trebuia să-ţi spun de câteva luni bune, dar de câte ori încerc, o gheară de fier mă sufocă şi tac. Cât mi-aş dori să nu fiu eu cel care…

— Guillem? E despre Guillem?

Victor a înviinţat din cap, neîndrăznind s-o privească. A strâns-o la piept şi a lăsat-o să plângă în hohote, ca o fetiţă, zguduindu-se toată, cu obrazul lipit de haina lui luată la mâna a doua, până a răguşit şi i-au secat lacrimile. Lui i s-a părut că Roser se descărca în acest plâns multă vreme stăpânit, că vestea cea groaznică nu era de fapt o surpriză, că o bănuia de mult, căci doar asta putea explica tăcerea lui Guillem. Sigur, într-un război oamenii mai dispar, cuplurile se despart, familiile se destramă, însă poate că instinctul îi spusese că Guillem murise. Nu a cerut dovezi, dar el i-a arătat portofelul ars al fratelui său în care se afla poza ei şi de care nu se despărţea niciodată.

— Vezi de ce nu te pot lăsa, Roser? Trebuie să vii cu mine în Chile, dacă ne primesc. O să fie război şi în Franţa. Trebuie să avem grijă de copil.

— Şi mama ta?

— Nimeni nu a mai văzut-o de când ai plecat din Barcelona. S-a pierdut în vârtej şi dacă ar fi în viaţă ar da ea de mine sau de tine. Dacă apare vreodată, vedem noi cum facem. Deocamdată tu şi copilul tău sunt pe primul plan.

— Am înţeles… Ce trebuie să facem?

— Iartă-mă, Roser, dar va trebui să te măriţi cu mine.

L-a privit cu o expresie atât de înfricoşată, încât Victor nu şi-a putut stăpâni un zâmbet, total nepotrivit clipei solemne. I-a repetat cele spuse de Neruda despre familiile care aveau prioritate.

— Iar tu nici măcar cumnată nu-mi eşti, Roser.

— M-am măritat cu Guillem fără acte şi fără binecuvântarea unui preot…

— Mă tem că asta nu contează în cazul de faţă. Pe scurt, eşti văduvă fără să fii de fapt. Dacă putem, ne căsătorim chiar azi şi înscriem copilul ca pe al nostru. Eu voi fi tatăl; îţi promit c-am să-l iubesc ca pe fiul meu.

— Dar noi nu suntem îndrăgostiţi…

— Dar respectul şi iubirea nu îţi sunt de ajuns, femeie? În vremurile astea e mai mult decât suficient. N-am să-ţi impun niciodată o relaţie pe care nu o doreşti.

— Adică n-ai să te culci cu mine?

— Exact, Roser, nu sunt un porc.

Astfel, pe banca aceea din piaţă, au luat ei hotărârea care-avea să le marcheze restul vieţii, a lor şi a copilului. În fuga lor înnebunită, mulţi oameni rupţi de casa lor ajunseseră în Franţa fără acte de identitate, alţii le pierduseră pe drum sau în lagărele de concentrare, dar ei le aveau. Quakerii le-au fost martori la căsătorie – o scurtă ceremonie la primărie. Victor îşi lustruise pantofii cei noi şi îşi pusese o cravată împrumutată; Roser, cu ochii umflaţi de plâns, dar calmă, purta rochia ei cea mai bună şi o pălărie primăvăratică. După ceremonie, au înregistrat copilul: Marcel Dalmau Bruguera. Numele pe care i l-ar fi dat tatăl său dacă ar fi fost în viaţă. În mica maternitate a lui Elisabeth Eidenbenz s-au strâns în jurul unei cine care a culminat cu un tort cu cremă Chantilly, pe care mirii l-au tăiat şi l-au împărţit tuturor.

Cum îi spusese lui Pablo Neruda, după exact trei zile Victor se afla la Legaţia Chiliană din Paris şi îi punea pe birou certificatul de căsătorie şi pe cel de naştere al copilului. Neruda şi-a ridicat pleoapele grele şi a examinat hârtiile preţ de câteva clipe, intrigat.

— Văd că ai imaginaţie de poet, tinere. Bun venit în Chile, a adăugat, lipind timbrul pe cerere. Şi spui că soţia e pianistă?

— Da, domnule. Şi croitoreasă.

— Croitorese avem destule în Chile, dar de pianiste avem nevoie. Să fiţi vineri devreme pe cheiul Trompeloup din Bordeaux. Veţi pleca seara, cu Winnipeg.

— Nu avem bani pentru bilet, domnule…

— Nimeni nu are. Vom vedea. Şi nici gând să plătiţi pentru viza chiliană, pe care o pretind anumiţi consuli; e o ticăloşie să ceri aşa ceva de la nişte refugiaţi. Vom rezolva şi asta la Bordeaux.

Ziua de 4 august 1939 la Bordeaux avea să rămână mereu în amintirea lui Victor Dalmau, a lui Roser Bruguera şi a celor două mii şi ceva de spanioli care plecau spre ţara aceea lunguiaţă din America de Sud, agăţată de munţi ca să nu cadă în mare şi despre care nu ştiau nimic. Neruda avea s-o descrie ca pe „o lungă petală de mare, vin şi zăpadă, tivită de o panglică de spumă albă şi neagră“, dar nici asta nu i-ar fi lămurit mai bine pe expatriaţi. Pe hartă, Chile părea ceva îngust şi depărtat. Piaţa din Bordeaux era un furnicar, mulţimea sporea întruna, toropită de căldura verii, sub un cer foarte albastru. Oamenii ajungeau cu trenul, în camioane şi în maşini ticsite, cei mai mulţi direct din lagăre, flămânzi, slabi, fără să se fi putut spăla. Dat fiindcă bărbaţii fuseseră luni de zile despărţiţi de neveste şi copii, reîntâlnirea era un adevărat delir de dramatism şi emoţie. Se aplecau peste geamurile trenului, se strigau, se recunoşteau, se îmbrăţişau plângând. Un tată care credea că fiul îi murise pe Ebru, doi fraţi care nu mai ştiau nimic unul despre altul încă de pe vremea frontului de la Madrid, un bătrân soldat care nu mai spera să-şi vadă vreodată soţia şi fiii… Şi totul într-o ordine perfectă, pornită dintr-un instinct firesc de disciplină care făcea ca jandarmeria franceză să fie de prisos.

Pablo Neruda, în alb complet, însoţit de soţia sa, Delia del Carril, şi ea în rochie albă şi cu o pălărie cu boruri mari, superviza operaţiunile de identificare, igienă publică şi selecţie ca un semizeu, secondat de consuli, secretari şi prieteni aşezaţi la nişte mese lungi. Autorizaţia definitivă primea semnătura sa cu cerneală verde şi un timbru al Serviciului de Evacuare a Refugiaţilor Spanioli. Neruda a rezolvat problema vizelor cu o viză colectivă. Spaniolii înaintau în grupuri, li se făcea o poză care se developa rapid, cineva decupa chipurile şi le lipea pe autorizaţie. Voluntarii împărţeau mâncare şi articole de igienă. Cei trei sute de copii au primit câte un trusou complet, Elisabeth Eidenbenz a fost cea care s-a îngrijit de asta.

Era ziua plecării, dar poetul încă nu avea toţi banii pentru plata vaporului: guvernul chilian refuzase, neputând justifica suma în ochii opiniei publice ostile şi divizate. Iar atunci, pe neaşteptate, pe chei şi-a făcut apariţia un mic grup dispus să plătească jumătate din costul fiecărui bilet. Roser i-a văzut de departe, i-a pus lui Victor copilul în braţe şi a fugit spre ei. Îi recunoscuse pe cei doi quakeri care o găzduiseră.Veneau în numele comunităţii lor să-şi facă datoria pe care şi-o asumaseră încă din secolul al XVII-lea: să slujească oamenii şi să aducă pacea. Roser le-a repetat cuvintele auzite de la Elisabeth: „Sunteţi mereu acolo unde e mai multă nevoie de voi“.

Victor, Roser şi copilul au urcat pasarela printre primii. Era un vechi cargobot de vreo cinci mii de tone care adusese marfă din Africa şi transportase trupe în timpul Primului Război Mondial. Destinat traseelor scurte şi unui echipaj de douăzeci de marinari, fusese modificat să transporte peste două mii de suflete timp de o lună. Astfel, apăruseră şiruri triple de priciuri, o bucătărie, o sală de mese şi o infirmerie cu trei medici. Odată urcaţi la bord, li s-au repartizat dormitoarele: bărbaţii la prova, femeile şi copiii la pupa.

Câteva ore a durat îmbarcarea norocoşilor pasageri; pe chei au rămas sute de refugiaţi pentru care n-a mai fost loc. Pe înserat, când mareea era înaltă, Winnipeg a ridicat ancora. Pe punte unii plângeau tăcuţi, alţii intonau în catalană, cu mâna la piept, cântecul emigrantului: „Dolça Cataluńa /pŕtria del meu cor / quan de tu s’allunya / d’enyorança es mor“. Presimţeau poate că n-aveau să-şi revadă meleagurile natale. Pe chei, Pablo Neruda şi-a fluturat batista până când nava nu s-a mai văzut. Şi pentru el acea zi avea să rămână de neuitat, iar după mulţi ani avea să scrie aceste cuvinte: „Criticii n-au decât să-mi facă praf toată poezia. Dar acest poem de care-mi aduc astăzi aminte nu-l va putea şterge nimeni“.