Azi dimineaţă, prietena mea Adriana m-a trezit plângând în hohote, pentru a-mi povesti înfricoşată visul – adică dimensiunea libertăţii absolute, cum îl parafrazează ea, uneori, pe Mircea Eliade. Ochii ei albaştri, uşor înceţoşaţi, ascunşi parcă sub părul blond, lăcrimau continuu. Revelaţia dăruită de transcendenţă – despre care o avertizasem ieri – o copleşise mai devreme decât prevăzusem, printr-un vis alb, inefabil, de natură să mă zguduie şi să mă pună pe gânduri…

– Eram undeva într-o pădure asemănătoare celei de deasupra oraşului, a început ea să-şi amintească emoţionată. Cred că mă rătăcisem. Umblam bezmetică printre trunchiurile bătrâne ale arborilor, printre ierburi şi frunze moarte, într-o mare de verde şi de linişte. În toată pădurea nu cânta nicio pasăre, nu se auzea niciun zgomot, nu se mişca nicio frunză, nu trosnea o cracă. Fuioare subţiri de ceaţă stăteau agăţate prin vârfurile copacilor. Parcă mă pierdusem într-un labirint, cu sute de poteci întrezărite prin arbori, dar niciuna nu mă scotea la liman. Aproape că ajunsesem în pragul disperării. Încotro să mă îndrept? Alergam ca o zăludă, de colo-colo, de la un copac la altul, şi niciunde nu descopeream vreo ieşire. Mă simţeam captivă într-un codru uriaş, nemărginit…

La un moment dat am pătruns extenuată într-un luminiş, unde am zărit o bisericuţă din lemn, destul de veche, cu bârnele şi şindrila înnegrite, mâncate de ploi. Părea un lăcaş pustiu, părăsit, înconjurat de bălării crescute în dezordine. M-am apropiat temătoare, şi-atunci am observat că pe tăpşanul din faţa bisericuţei se întâlneau o sumedenie de poteci ivite din pădure, pe care nu le mai văzusem până atunci, orbecăind printre ele. Trebuie să-ţi mai spun că totul se petrecea după ce rămăsesem cu desăvârşire singură, după ce-mi muriseră părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii. Nu mai aveam pe nimeni, absolut pe nimeni, nici măcar pe tine, şi nu mai înţelegeam ce rost mai prezenta propria-mi existenţă, prelungită dincolo de tot ceea ce puteam pierde…

Debusolată, zăpăcită, am simţit o chemare lăuntrică, de-a dreptul irezistibilă. Paşii mă duceau fără voie spre intrarea în bisericuţă, şi-mi contemplam mersul înfricoşată, fără să mă pot împotrivi. Când am intrat, am remarcat imediat că înăuntru se întretăiau pe podea fascicule mari de lumină, direcţionate oblic după ce traversaseră ferestrele. Pardoseala din lemn era complet albă, acoperită cu puzderie de cristale minuscule, care străluceau ca zăpezile sub lumina lunii. Totul scânteia mirific, părea o lume de basm, dar pudra albă, strălucitoare, aşternută pe podea era un strat subţire de sare, sarea unor lacrimi depuse de sute de ani, lacrimile tuturor celor rătăciţi prin hăţişurile pădurii, care, în final, descoperiseră, ca şi mine, bisericuţa. Nimeni nu măturase, vreodată, podeaua.

Am îngenuncheat, undeva în mijloc, şi-am început să plâng, privind dezorientată pereţii şi altarul. Niciunde n-am zărit baremi o singură icoană, baremi un singur semn sau simbol al divinităţii. „Doamne Dumnezeule, plângeam şi strigam, oare unde eşti, oare de ce m-ai părăsit?” Şi-am tot plâns în neştire, în timp ce lacrimile îmi curgeau direct pe podea şi se transformau instantaneu în sare, îngroşând stratul depus anterior, de alţi rătăciţi ai sorţii…

– Ţi-ai trăit tinereţea?, am auzit o şoaptă blândă, caldă, venită parcă din străfundurile altarului din lemn.

– Da, Doamne, mi-am trăit-o…, am răspuns hohotind. Dar nu mi-a folosit la nimic. M-am rătăcit în jungla propriilor mele păcate.

– Măcar ai aflat adevărul?

– Încă nu…

– Înseamnă că ţi l-ai dorit prea puţin! Mai caută… Este pe undeva pe aproape.

Am ieşit împleticindu-mă din bisericuţă, cu tălpile albe de sare, şi-am reintrat în desişurile pădurii. De data asta, paşii mei au descoperit imediat o potecă desenată clar, pe care am urmat-o fără să şovăi, zile şi nopţi. A fost un drum solitar, într-o tăcere înfiorătoare, şi l-am parcurs târându-mă vlăguită, străbătând alte păduri şi văi, câmpuri toride arse de soare, neîntâlnind pe nimeni în calea mea.

Îmi amintesc că la urmă am ajuns undeva la marginea pământului, pe un ultim ţărm, sau pe malul mării. Auzeam distinct vuietul valurilor şi ţipătul pescăruşilor. Erau sute şi mii de păsări albe, săgetând albastrul rece al cerului. Chiar acolo, pe ţărmul mării, se înălţa o biserică albă, cioplită dintr-un uriaş bloc de sare, în pridvorul căreia se oprea drumul meu. Biserica scânteia orbitor în soare şi aproape că n-o puteai contempla cu ochiul liber. Am pătruns înăuntru, în răceala ei ca de gheaţă, şi m-am prăbuşit vlăguită în faţa altarului. Acesta era vegheat de-o singură icoană, viu colorată şi de mari dimensiuni: Fecioara cu Pruncul! Era înlăcrimată, şi mă privea cu capul uşor înclinat pe-un umăr.

– De când te aştept… mi-a şoptit întristată. Cât de mult ţi-a trebuit să ajungi până aici. Dar totuşi ai ajuns. Înseamnă că n-ai trăit degeaba. De-acum încolo, bunul Dumnezeu are să te aibă în pază. Păcatele tale, puţine, multe, îţi sunt iertate.

Atunci am început să hohotesc sfâşietor şi m-am trezit.

– Pune mâna aici, m-a îndemnat ea şi mi-a cuprins palma, apăsându-mi-o puternic pe sânul stâng.

Inima îi tresălta dureros şi pieptul i se ridica şi cobora ritmic, sub pulsul unei respiraţii accelerate. Tot trupul îi era scăldat de sudori reci, ca de gheaţă.

Adriana a plâns toată ziua, fără ca mângâierile mele să-i fie de vreun folos, să-i aducă vreo alinare. Era un plâns ca la sfârşitul tinereţii, când bilanţul te copleşeşte. Ce avea să urmeze? Ne-am petrecut seara îmbrăţişaţi, ascultând parcă la nesfârşit Ave Maria de Bach-Gounod. Urma să ne căsătorim.