Dar imaginând în acest fel noaptea poemului înseamnă, de fapt, a-i propune lui Mallarmé o singură dilemă între mărturia neputinţei adevărate şi păcăleala scrisului, infidelă faţă de sursa sa nocturnă. Înseamnă a face din scriitor un martor şi a aduce dificultatea scriiturii sale la autenticitatea unei experienţe de neputinţă şi de tenebre. În ceea ce-l priveşte, Mallarmé a separat clar scriitura de mărturie. A scris poemul în proză Igitur pentru a se vindeca şi a putea redeveni un om de litere pur şi simplu
1 . E poate prea mult spus că l-a scris, deoarece l-a lăsat neterminat şi nu l-a dat spre publicare vreodată. E timpul să încetăm să-l citim pe Mallarmé prin intermediul mărturiilor de vise şi de eşecuri ai celor douăzeci şi cinci de ani ai săi ori prin proiectul aneantizat al Cărţii. Este vremea să-l eliberăm de ceea ce s-a îngrijit atâta să se libereze. Mallarmé nu este gânditorul tăcut şi nocturn al poemului prea pur pentru a fi fost vreodată scris. El nu e artistul care trăieşte în turnul de fildeş al estetului, în lipsă de esenţe rare şi de cuvinte nemaiauzite. Prietenul său, Huysmans, se poate complace în meşteşugul ieftin cu care decorează interiorul eroului său, Des Esseintes. Paginile lui de estet sunt destul de fade, comparate cu o pagină uimitoare pe care Mallarmé o consacră descrierii de obiecte de mobilier, rochii sau festivităţi frivole în folosul cititoarelor Ultimei mode2 . La transcrierea marii drame a absolutului, Mallarmé a preferat în mod evident privirea atentă pentru a remarca splendoarea unui obiect decorativ, a unei foşniri de rochii sau a unui spectacol de târg. Şi-a luat ca sarcină alimentară să descrie Expoziţiile universale ca jocuri de pantomimă şi artificii sau ca visul de a inova melodrama populară. A fost cititorul lui Zola, rând pe rând uimit de puterea romancierului, oponent redus la poetica naturalistă, admirativ în faţa curajului civic al apărătorului lui Dreyfus. A fost contemporanul unei republici ce-şi sărbătorea centenarul şi-şi căuta formele unui cult civic, înlocuind fastul religiilor şi al regilor. A auzit şi a căutat să înţeleagă zgomotul bombelor anarhiste. A fost un participant entuziast al concertelor lui Lamoureux sau Colonne, destinate, între altele, să lărgească educaţia maselor şi să promoveze un popor muzician, fiind, în egală măsură, şi un martor atent al revoluţiei wagneriene şi al felului în care o idee a comunităţii se lega de ideea muzicii sau a teatrului.
În sensul asocierii terestre, al raporturilor pe care epoca sa le presupunea între politică, economie, artă şi religie, Mallarmé a fost un martor şi un analist a cărui luciditate nu găseşte niciunde, printre profesioniştii gândirii, corespondent potrivit. Dacă scriitura lui Mallarmé este dificilă, acest fapt se datorează unei poetici exigente care pretinde o conştiinţă acută a complexităţii unui moment istoric şi a manierei în care crizele de versuri se legau de criza ideală şi de criza socială. Nu a scris neatent decât raportul social şi măsura sa momentană, pe care să o comprimăm sau să o eliberăm, pentru a conduce, ca ficţiune, aşa cum arată artele frumoase
3 . Dacă Mallarmé condensează o propoziţie într-un singur cuvânt sau, invers, multiplică propoziţiile incidente care se agaţă de o idee, dând unei imagini analogii diverse, se întâmplă aşa pentru că poemul şi el trebuie să se ghemuiască sau să se alungească pentru a-şi juca rolul care îi revine în această complexitate a timpului. De aici încolo, e posibil să înţelegem deplasările, abrevierile sau ocolişurile pe care Mallarmé a crezut că e necesar să le transpună în uzul comun al limbii, să atace, în general, simpla dificultate a operei sale.
Spuma versului
În ce constă ininteligibilitatea invocată şi inteligenţa poemului mallarméan? Să pornim de la un poem acuzat de obscuritate. În 1897, în Ce e arta?, Tolstoi citează sonetul următor în chip de poezie decadentă, de neînţeles:
Sub norii-apăsători tăcut e
Stânci de bazalturi şi de lavă
Aceloraşi ecouri slavă
De trâmbiţă fără virtute
Funest ce naufragiu (nu te
Preface, spumă, ştii, otravă)
Supremă între o epavă
Catargul gol îl frânge sute
Sau poate-n lipsă cu mânie
De-naltă pierdere să fie
Adâncul tot în van stârnit
Cu albul pletelor o trenă
Avar ciudos va fi-nghiţit
Un trunchi zănatic de sirenă
4 .
Cele paisprezece octosilabe formează o frază unică, fără punctuaţie, în afara celei care, între paranteze, izolează cuvântul spumă. De unde să apuci acest obiect alunecos, asemenea sirenei care îl împlineşte şi pare să îl pecetluiască? Împotriva unei inteligenţe imediate a versurilor etalate în faţa privirii, Mallarmé a pus, de fapt, un singur zid de apărare: nu peretele gros de cuvinte ermetice, ci, din contră, linia suplă a frazei care se ascunde. Muzica şi literele desemnează legea acestei linii mobile care uneşte figurile apărute brusc la intersecţiile poemului: arabescul ce le leagă face salturi vertiginoase într-o spaimă admisă
5 . Ornamentul ţine la distanţă iluzia că poemul constă în a descrie, pentru a le putea recunoaşte, o persoană sau o istorie, un obiect sau un sentiment. El separă dispunerea rândurilor poemului de cea care caracterizează jurnalul: foaia însăşi care-şi primeşte picătura de cerneală, se vrea reportaj strict de fapte reale, aşa cum fiecare poate să le constate şi să le comunice altora în felul în care am face să treacă din mână în mână o bancnotă cu valoare constantă. Ornamentaţia răpeşte poemul din acest circuit, dar cu o condiţie clară. Misterul pe care îl instituie nu e valul care dizolvă întreaga semnificaţie a poemului. Linia mallarméamă nu e deloc val, poemul nu e nici traducerea unei stări sufleteşti nedefinite, nici vreun joc polisemantic. Arabescul deţine rolul şi logica sa proprii. Şi ceea ce se substituie la Mallarmé în istorisire se cheamă ipoteză. Totul are loc, pe scurt, în ipoteză: această indicaţie dată cititorului Loviturii zeilor are importanţă a fortiori în cazul acestui sonet, care sună ca un rezumat.
Citirea poemului înseamnă nu reconstituirea istoriei, ci a virtualităţii istoriei, prin alegerea între diverse ipoteze pe care ni le propune.
Ce este acest joc de ipoteze? Rărirea limbajului poetic redus la ritmul său esenţial ne oferă nu doar cheile enigmei, ci articulările sintactice ale problemei. Fraza unică se răsuceşte într-adevăr pe un dublu pivot sintactic: singurele virgule care izolează cuvântul spumă de structura sau poate-n lipsă pun în balanţă doi termeni ai unei alternative. Pivot al inteligibilităţii conservate a poemului, doar spuma ştie ce anume ascunde. Prima ipoteză: ea este martorul unei drame majore, urma unui naufragiu sepulcral care a înghiţit o navă până la ultima suprema ultimă epavă, catargul. Sau, mai degrabă, o a doua ipoteză, agitaţia sa nu atestă decât zbuciumul unei fiinţe marine de ficţiune, o sirenă. Dar această opoziţie a unei mari drame şi a pantomimei lejere este dublată de o altă alternativă, în ceea ce priveşte raportul între eveniment şi încetinirea lui. O primă ipoteză: marea dramă s-a petrecut pe nesimţite, a rămas tu, ca un strigăt al său goarna sa fără a tulbura indiferenţa locului unde a ajuns: loc al norilor negri ca bazaltul şi al ecourilor sclave, loc impropriu prin natura lui la vizibilitatea şi la sunetul dramei. A doua ipoteză: marea dramă spectaculară (căderea înaltă) este la antipodul a ceea ce lumea înconjurătoare (abisul de valuri) aştepta şi ceea ce i-a fost refuzat. Ca în nenumărate poveşti, fiinţa fabuloasă în cazul acesta, sirena nu a lăsat amatorului de aventuri decât o urmă ironică a apariţiei sale efemere şi înşelătoare: acest păr alb de zână devine linia albă a spumei.
1 Într-o scrisoare adresată lui Cazalis, la 3 martie 1871, în Correspondence, Editura Gallimard, 1959, t. I, p. 342.
2 Publicaţie în opt numere, editată de Mallarmé, în paginile căreia scrie sub diverse nume, cu preponderenţă feminine.
3 Sauvegarde, în Śuvres complčtes, Editura Gallimard, coll. «Bibl. de la Pléiade», 1945, reed. 1992, p. 420.
4 O.C., p. 76. Preiau traducerea lui Ioan Matei din volumul Stéphane Mallarmé, Poeme, Editura Eminescu, 1991, p. 161-162.