Să recapitulăm, Stimate Dumitru Radu Popescu, „macro-structura” romanului Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea Apostol: corpusului romanesc, Domnia Ta îi adiţionezi o „Prefaţă” şi o „Postfaţă”. „Prefaţa”... să zicem că ar corela la timpul real al Istoriei (şi al Istoriei autohtone) timpul ficţionar în care se zice că ar fi trăit cel ce se credea reîntruparea unui vag-prezumtiv „al treisprezecelea Apostol” al lui Iisus. Cu prezenţa „Postfeţei”, se întâmplă un lucru mai curios – ce pune autorul în situaţia „delicată” – ca prin contribuţiile „documentare” ce le aduce corpusului ficţionar, să se lase impresia că ea – ficţiunea – nu ar fi izbutit să înglobeze în imaginarul ei epic chiar tot ce ar fi întregit-o. Numai că întregul corp epic în care se consumă factologia romanului nu aparţine, în imaginarul Domniei Tale, chiar Domniei Tale – ci personajului principal: profesorul de sport, nu lipsit de oarecare erudiţie, Mircea Zero Kopros care îşi consemnează evenimentele vieţii „din mers”. Deci „Postfaţa” – ca şi „Prefaţa” – profitând de jocurile constructiv-destructurante ale postmodernismului şi de imaginarul „jocurilor de oglinzi” scripturale ale textualismului – sunt o „Prefaţă” şi o „Postfaţă” a autorului la cartea personajului său – şi fac parte structural din imaginarul corpusului romanesc integral. Cu semnul de întrebare ritos, al faţetelor posibil echivalente, de ego şi alter-ego – dintre autor şi personaj. Căci şi unul şi altul procedează, în declanşarea mecanismului lor vizionar-creativ, prin aceeaşi derogare (deci punere „în fals”) – de la comparatismul re-semnificator al nivelelor de existare ontologic-paralele: realitate profană şi semnificare mito-simbologică. În toată opera Domniei Tale, Dumitru Radu Popescu, fie proză – fie teatru – în trama „realistă”: buruienoasă, aparent incoerentă, cu rupturi, dezarticulări evenimenţiale – şi de multe ori imitând un galimatias – sunt inserate „hermetic” semne simbologice a căror reţea bine intricată, deşi mai puţin vizibilă, conduce la o supra-temă mitografică. Aşa stând lucrurile, realitatea aceea buruienoasă, şi părând ea însăşi uneori fantastă prin hiper-realismul degradării/depravării lumii imediate – îşi resemnifică esenţa ontologic-neerodabilă în mitul ce-i corespunde – iar acesta se oglindeşte şi se regăseşte într-o profanitate socială şi istorică ce pare, (mai ales moral), dezarticulată. „Falsul” la care recurgeţi de data aceasta – şi Domnia Ta – şi, în directă consecinţă, şi profesorul Mircea Zero K. – este apelul la un personaj „mitologic” lipsit totuşi de o mitologie proprie. Altfel zis, cu biografie mitică notabilă cu zero: Al treisprezecelea Apostol al lui Hristos. Ce se întâmplă în situaţia aceasta? Personajul profan e nevoit să se dedubleze, să-şi auto-mitizeze propria profanitate. (Aşa cum făcusei şi Domnia Ta, imaginându-l). Auto-recuperându-se ca pe un mit, Mircea Zero K. ia locul celui de al treisprezecelea Apostol şi întronează mitologia Imaginarului uman. De aceea, el şi declară, cu tot cinismul, autoîncântarea proprie: „...nimic nu mă putea seduce şi bucura mai mult, decât falsul”. El dispare, pentru el, de la nivelul bazic al lumii profane, se retrage în interiorul imaginarului: al Oglinzii fals-mitologice, devine actant interior al lumii imaginate. Şi aici, intră în scena romanescă elementul adjuvant din „Postfaţa” Domniei Tale – cu secvenţa lui despre „Religia urâtului”: „El se simte un om liber, neexploatat de către alţii, dar exploatat de către sine însuşi!”. El capătă consistenţa imaginii virtuale! (Se înţelege că tot ce devine valabil pentru Mircea Zero K. devine valabil şi pentru mitul „în facere” al celui de al 13-lea Apostol!) „M.Z.K. spune că M.Z.K. nu are o viziune unică asupra sa (sau a altora?): e ca şi cum, n-ar fi o singură persoană, ci cel puţin două, una din ele locuind cumva, într-o oglindă”. Ochii din oglinda retrovizoare a imaginarului devin, prin ontologizarea mitografică a „falsului” – vii – şi „văd” tot ce se află în afara oglinzii. E ca şi cum personajul din oglindă ar deveni autonom şi ar putea renunţa la modelul său din realitate. (Ceea ce, dacă facem apel la anumite principii de fundament ale energeticului generalizat, din punctul de vedere al fizicii cuantice şi subcuantice a acestuia, chiar aşa se şi întâmplă: o „informaţie” odată oglindită într-o undă energetică, rămâne împrizonierată consistent, ca o realitate nouă, scufundată în acea energie, chiar şi atunci când unda s-a depărtat de duplicatul ei princeps!) Deci personajul descoperă metamorfoza falsului în, sau ca – viaţă. De aci încep complicaţiile – căci odată cu auto-mitizarea „onanistică” a Vieţii – se descoperă că existenţa – chiar conştientă – în imaginarul-oglindă e în acelaşi timp şi viaţă şi moarte. Suntem în stadiul în care, prin plierea în sine a modelului viu – care îşi este simultan şi genom, şi făt, dispare demarcaţia dintre viaţă şi imaginaţie şi nu se mai ştie legile cui operează. Rezultatul este – repet ce am mai spus şi în altă „epistolă” – că hibridarea realiei cu falsul său duce la o lume cu statut de... „moroi”. Nici vie, nici moartă, adică şi una, şi alta, în acelaşi timp – cele două stări fiind reversibile în cadrul unui Timp fals. Şi ajunşi la această concluzie, devine iminent să ne întrebăm: Când este – şi când nu este „imaginarul” (Viaţa din Oglindă, a Vieţii însăşi) – un fals? Răspunsul ni-l oferă însăşi premiza aleasă spre a construi, în virtutea ei, un exemplu de existenţă închinat, nici mai mult, nici mai puţin, decât unui „spaţiu vital” al... moroilor! Premiza de la care porneşte construcţia acestui roman este – cu demonstrativă evidenţă – Vidul (alias vidarea) spaţiului mitologic al „Creaţiei” (divine şi umane). Temă şi teză totodată – abil submersă – şi destul de greu de descifrat în meandrele biografice ale personajului – în viaţa căruia tocmai demarcaţia dintre realitate şi iluzie e fugoasă şi nesigură pe parcursul scriiturii. În orice caz, tema-teză a acestui roman – care mie îmi apare acum clară, îmi descoperă încă o dată faptul „literar” că Domnia Ta, Dumitru Radu Popescu, foloseşti cu „brio” (adică, strălucire) toate mijloacele literare ale „descentrării” şi disoluţiilor identitare ale postmodernismului, în intuiţia – misterios intuită – a dejucării acestui „postmodernism”, sistem de gândire valabil doar ca inclus într-un sistem existenţial superior re-centralizator.

Ontologic, la primul nivel al scriiturii – care e nivelul lumii profane a Istoriei contemporane a României, tema moroilor e o temă aproape generalizată, servită de actanţii politici ai momentului în mod autoeuforizat, narcisiac până la caricatură, servită de „beţia” demagogică a moralei sau naţionalismului exacerbat. O culminaţie fusese – arătasem în acel alt episod al acestei prelungite „epistole”, proiectarea şi realizarea proiectului deputatului Sâmboan: Cimitirul eroilor neamului şi al trădătorilor lor. Proiect pentru realizarea căruia morţii fuseseră scoşi din morminte, rejudecaţi politic şi nou-redistribuiţi categoriilor „morale” – iar cei bănuiţi că ar fi rămas „moroi” fuseseră arşi la răscruci. Procurorului Gorgos – care voia şi el să încerce rejudecarea trecutului recent (al Europei) – prin crearea unor scenarii de teatru-document şi punerea lor în scenă, M.Z.K. îi va replica, de pe aceeaşi constantă poziţie a scepticismului său hiper-cinic: „Ce-a făcut revoluţia franceză decât să-şi căsăpească duşmanii şi... prietenii?” cu adaosul, în cartea sa proaspăt memorialistică: „încercai un surâs amar, atent să nu râd cumva şi să pierd din vedere tragedia Francescăi (soţia adulterină ucisă prin căsăpire de către un criminal necunoscut – n.n.)”. «Nici Christos nu i-a făcut pe oameni mai buni, deşi el este primul care a vorbit despre... omul nou/.../Nici teroarea religiei – inchiziţia, ţaţo! – nici teroarea politică/.../ n-au făcut omul mai bun cu o... câtime” plusai, fără să nuanţez, doar, doar oi vedea pe obrăjorii lui Gorgos o spaimă maximă, în faţa acestui adevăr, nu a mea.../în general, suntem fragili, zise. Cu toţii, preciză, nefăcând o deosebire între cei căsăpiţi, bună oară, şi căsăpitori. Aşa că mi se pare uşor nepotrivită ideea lui Sâmboan de a pune la picioarele unui erou... monumentul călăului său... Căci, mă întreb, ce se întâmplă atunci când... eroul este călăul altui ins sau călăul este şi el... ucis mişeleşte».

Istoria – ca trecut relativ recent – dar şi mai puţin recent – pare să se întoarcă obsesional, în chip ea însăşi, de... moroi! – fără putinţa de a evalua axiologic morala actanţilor ei. Lipsa reperelor valorice binestabilite duce la destrămarea – ontologic vorbind – a principiului identitar. Sindromul omului pare să devină dizolvarea reperelor lui identitare. Mircea Zero pare a se regăsi pe sine în ochiul neerodabil care priveşte din oglindă. Dar nu realizează că ochiul de acolo nu mai este al lui – ci al unui personaj fictiv, căruia i s-a substituit: „Al 13-lea Apostol al lui Iisus”. Dacă mitologia acestuia era la cota „zero”, identitatea profesorului de sport devine şi ea, aşa precum e şi el denominat: Zero.

Şi aici văd eu, stimate Dumitru Radu Popescu – „punctul arhimedic” al tezei de fundament a acestui roman – care e, într-un anumit fel, („punctul” arhimedic) unul... polemic. Mă explic îndată: Romanul face parte, punând problema falsului şi a non-falsului lumii/axiologiei imaginare, dintr-o repetată reluare în mai multe din romanele Domniei Tale a temei ontologice a Textului, înţeles ca nivel de continuitate umană a punerii în „corp” (e vorba acum de limbajul secund) a „Logosului” divin. Teza e atestată chiar în Biblie – în capitolul Genezei – când Dumnezeu îi spune omului că El a creat Lumea cu toate vieţuitoarele Ei – iar el, Omul – ultima Sa creaţie – va trebui să le dea nume. Deci să producă text. „Numele” nu sunt creaţii arbitrare, ci „destrupări”, printr-un „Logos secund”, a esenţelor întrupabile din Logosul primar sau divin. Deci transferă Omului continuarea Creaţiei Sale, pe o curbă descendentă a „destrupării” şi „reîntrupării” în alt nivel creativ, a esenţelor identitare. Transferă Omului sarcina maieutică a Cunoaşterii. Dacă într-un roman precum Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Butti, de ex., scribul valah Andrei Cârţu întrupează entelehia „creaţionistă” a textuării Cunoaşterii umane – textuare care întrupează totodată şi Memoria Vieţii şi Istoriei, – dacă în Falca lui Cain, „Spectacolul” lui Octavian Petală, susţinut şi de eroina romanului, numita Zizi Tren, poreclită şi Omleta, e o provocare eschatologică grăbită şi prematură, ce nu finalizează Cunoaşterea – în Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea Apostol, Cunoaşterea se prefigurează ca text eschatologic prin sculptura cinetică a sculptoriţei Anuţa Romcereal – care imaginează ochii scoşi ai tuturor vieţuitoarelor, strânşi într-o căldăruşă din care acestea, disperate, încearcă să-i regăsească şi să-i pună la loc – dar nu mai izbutesc decât să le încurce paternitatea – iar animalele-victimă încep să privească prin ochii animalelor-fiară. Deci finalizarea Cunoaşterii transcende Cunoaşterea într-un finiş al confuziei identitare generalizate la scara întregii naturi. Sculptura cinetică a Anuţei se însoţeşte cu motivul identic al „căldăruşii cu ochi scoşi” pregătiţi pentru „gulaşul” d-nei Kallo-Mitu – al cărei nume ne trimite la Kalli – zeiţa „înspăimântătoare hărăzită a guverna ultima „epocă” a ciclului mundan: epoca „de fier” sau „Kalli-yuga”. („Mitu” – la fel ca şi în „Falca lui Cain” numele lui Beizadea Mitică – e denominarea uzată a lui „Dumitru”, însemnând la începuturi purtătorul de Mitră, adică de „coroană”). „Punctul arhimedic” al acestui roman e, aşadar, polemic – în sfera amplu acordată în aria romanescă a Domniei Tale, temei actului imaginar şi textuant al Omului – întrucât nu mai slujeşte ideea biblică a „moşirii” principiului identitar – ci pe aceea a imaginarului „himeric” al „falsului” identitar pe care îl instalează vidarea de sacru a mitografiei.

Decodarea personajului substituit prezumtivei figuri mitice al celui de-al 13-lea Apostol nu se opreşte însă aici. Până aici, decodarea lui romanescă se opreşte la nivelul degradării non-identitare a profanităţii socio-istorice. Căci... „uneori, M.Z.K. pare că are, chiar mai mulţi ochi. Oricum, ochii săi văd cu adevărat atunci când fac parte din ceea ce trebuie văzut”. Prin aceşti mai mulţi ochi – care sunt integraţi fenomenităţii autoreflectate – care fenomenitate nu mai este „el” – polul subiectiv – ci lumea obiectivă autoreflectată, din care face şi el parte, personajul îşi schimbă statutul: el poate cunoaşte Lumea din lăuntrul ei – deci depăşeşte staza „himerică” pernicioasă adevărului, a ochiului rămas ca un „mort viu” în Oglindă şi devine „Ochii dinlăuntrul tuturor lucrurilor” – deci ochii Creaţiei (umane) legitime, menite să întrupe Cogniţia. Asertarea Domniei Tale din Postfaţă n-ar fi valabilă dacă n-ar putea fi şi dovedită. Pasajul doveditor e un pasaj care translează între primul nivel semnificator al personajului dedublat (nivel situat, repet, în profanitatea absolutizată, a Istoriei) – şi cel de-al doilea nivel – cel devenit legitimat ontologic. Acest pasaj e cel în care M.Z.K. îşi „aminteşte” cum s-a autoimaginat cândva ca „Al 13-lea Apostol”, în momentul următor crucificării lui Iisus. Cum în timpul eclipsei de soare l-a desprins pe Fiul Domnului din cuie şi L-a dat jos, – potrivindu-se apoi pe sine pe cruce şi murind în locul lui Iisus, ca să salveze, pentru Omenire, ideea „Învierii”. Primul palier lecturant al acestui pasaj se leagă de nivelul profanic al Istoriei – şi serveşte, în acelaşi consens de până acum teza transferului/confuziei identitare. Asumarea tragismului absolut al unui imaginar care intervine cu forţă de destin neofit în plenul realităţii, dizolvând frontiera dintre real şi imaginar – rezonează, ca o holistică reverberare, cu confuzia identitară provocată de un imaginar reconvertit activ – deşi asumarea tragică nu absolvă „păcatul” furtului unui destin ce nu-i aparţine. Dar iată, intervine al doilea palier lecturant: personajul contemporan nouă îşi „aminteşte” – deşi foarte „concret”, că el „s-a imaginat” doar, al 13-lea Apostol. Deci e vorba de textul unei închipuiri – o închipuire care nu mai putea rămâne, de data aceasta, singular auto-mitificantă, întrucât în ecuaţia „necunoscutei” mitice (al 13-lea Apostol) intră, acum, şi o componentă mito-sacrală reală: crucificarea lui Iisus. Prin aceasta, textul imaginar se înalţă la cota de text artistic – şi nu de himeră, a celui intrat în regimul libertăţii intangibile din „arealul” Oglinzii. Iar schimbul personajelor de pe Cruce se cere acum, în noua accepţie, citit metaforic: auto-închipuitul „Al 13-lea Apostol” se „urcă” pe Cruce – pentru că el – ca autor (imaginar) textuant e continuatorul, în ordinea faptei istorice reale, iluminării ei semnificatoare. Iar Iisus rămâne jos, pentru că el reprezintă factologia istorică petrecută aievea. Prin această dedublată lecturare, pasajul extrage, ca să zicem aşa, „arheul” imaginarului din zodia „falsului” şi-i dă consistenţa continuităţii ontice – chiar dacă pe un vector prevăzut încă din „faşa” Lumii: vectorul legitim-eschatologic. Cel de-al treilea palier resemnificator al Imaginarului uman, înălţat, prin acest roman, la altitudinea de mit reîntemeietor, ni-l oferă finalul „cărţii” interioare a romanului in integrum: („povestea” scrisă de personaj simultan cu propria derulare biografică). Acest final
ni-l arată pe M.Z.K. urmărit furibund de o mulţime crescândă, ieşită parcă la modul oniric din pământ – ce ar vrea să îl linşeze (presupunându-l autorul dublului asasinat al cuplului adulterin). Străbătând dus-întors întregul „spaţiu aglutinat” al zonelor în care se petrecuse în totalitatea ei acţiunea romanescă (acest dus-întors alergat e, la rândul lui, simbolic ca „bilanţ spaţial” intrat în eschatologică accelerare) – personajul ajunge la „tufa cu strugurei” pe care o desenase cândva pe un carneţel. Aparent, la o tufă reală. În realitate, la cea imaginară – devenită „reală” – întrucât din spatele tufei apare un „câine cu faţă de om” – aşa cum îşi imaginase, când făcuse desenul, că în spatele tufei vizibile se află un câine, rămas invizibil – şi în spatele câinelui, un om – de asemeni, invizibil. Alături de tufă, un ţăran semăna ceva. Întrebat ce anume seamănă, ţăranul îi răspunde ceea ce le răspunsese şi lui Dumnezeu-Iisus şi Sf. Petru, altădată, în Povestea Poveştilor cea scrisă de Ion Creangă: – „Ia nişte...”. De data aceasta, intrarea în imaginar nu se mai obţine ca zămislire de imaginar – ci ca intrare într-un imaginar dinainte creat după natură. E o intrare în memoria vieţii – ce reiterează Timpul ca un prezent continuu. E adevărat că personajul nu mai poate ieşi din spaţiul Memoriei, unde el îşi reface condiţia de viaţă şi moarte simultan trăite şi nu mai are ieşire la factologia pământeană. Dar înregistrând conştient „arealul” Memoriei, devine Conştiinţa Memoriei umane: capătă un statut eonic – de entitate ce va stăpâni un Depozit/Document al Memoriei Timpului...