Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

– Unu! Doi! Trei! Patru!

Cei de la The Separations erau minunaţi. Aveau un sound pe care-l numeau Hillybilly Soul Banjo şi tobă, grup de fete care cântau armonic, ghitară de oţel la care se cânta din greu, cu pedală şi pană. Contrabas, la care se cânta cu degetul mare şi alte degete, şi un pian penticostal; fiecare acord, o chemare la Judecata de Apoi. La ăsta cânta Shep.

Îşi spuneau The Separations fiindcă Holly, Polly şi Molly erau copii abandonaţi în Nişa pentru Bebeluşi. Grupul se lansase ca The Orphans, dar suna prea trist.

În orice caz, Perdita ţinea la sensul cuvintelor şi HollyPollyMolly nu puteau fi orfane, fiindcă orfanii sunt copii ai căror părinţi au murit. Fetele erau copii găsiţi – dar cine îşi doreşte un grup de fete intitulat Copiii găsiţi?

Apoi Holly citise la şcoală ceva despre cele şase grade de separare şi, dat fiind că erau cu toatele fane ale muzicii soul retro pe vinil, cum ar fi The Three Degrees… şi că fuseseră separate de părinţii lor, era clar.

Cele trei fete, HollyMollyPolly, erau triplete chinezoaice.

Nimeni nu aflase cine le-a părăsit în Nişa pentru Bebeluşi din Guangzhu. Fuseseră adoptate de misionari englezi. Tatăl lor era un preot din High Wycombe, care ajunsese într-o biserică baptistă din New Bohemia, în urma unei misiuni în China. Avea propriile sale idei despre Sfârşitul lumii, cu care Shep nu era de acord, dar – Apocalipsă sau Armageddon – cei doi erau prieteni.

HollyPollyMolly erau cu un an mai mari ca Perdita. Toţi copiii se jucaseră împreună din pruncie, iar la început Shep a luat-o pe Perdita cu el la biserică.

Holly era bâlbâită. Shep fusese cel care remarcase că atunci când cânta nu se bâlbâia – şi, ca să o ajute să se simtă mai puţin aiurea, le pusese pe toate fetiţele să interpreteze acele vechi melodii soul în timp ce el cânta la pian.

Pe vremea aia era mai optimist – în aceşti ultimi zece ani îşi cam pierduse optimismul. Lumea devenea mai întunecată, nu mai luminoasă. Cei săraci erau şi mai săraci, bogaţii, şi mai bogaţi. Oamenii se omorau unii pe alţii în numele lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu era acela care voia ca adepţii săi să se poarte ca nişte avataruri cu bandulieră ce puneau în practică un jihad stil World of Warcraft?

Dacă ăsta e sfârşitul lumii, atunci să explodăm pe vecie şi să terminăm odată povestea.

Bănuia că ideea cu timpul era că avea să se termine – dacă ar fi continuat la nesfârşit, atunci n-ar mai fi fost timp, nu-i aşa?

Ce să crezi? În ce să mai crezi?

Însă Perdita era un soi de crez în sine. El credea în ea.

HollyPollyMolly tocmai îşi desfăceau una alteia fermoarul, rămânând în ţinuta de scenă specifică grupurilor de fete, cu decolteu în V şi fără mâneci. Perdita îşi peria pantofii roz de antilopă cu o periuţă de dinţi.

– Deci crezi că ar trebui să mă-ntâlnesc cu fratele tău? a zis Holly. M-a invitat în oraş.

– Clo? Are de două ori vârsta ta!

– Îmi plac bărbaţii mai în vârstă.

– Nu cred c-ar trebui să te vezi cu un tip care, la treizeci şi de ani, încă mai stă cu părinţii, a zis Polly.

– Dar nu stă cu părinţii – conduce o afacere.

– A spus el asta?

Perdita s-a strâmbat în oglindă la Holly, care îşi retuşa rujul.

– Ei bine, eu cred că e drăguţ.

– Ba nu e drăguţ.

– E frate-tău. De unde ai putea şti tu?

– Votează cu republicanii şi nu e-n stare să-şi ia examenele de contabilitate.

– Pot să fac eu socotelile pentru amândoi. Eşti pur şi simplu rea.

– E stresată. Vine iubitul ei.

– NU E iubitul meu!

Fetele şi-au unit creştetele într-un şir şi au cântat:

– Şi dacă vrei să ştii dacă ea îl iubeşte tare – sărutul ei o spune.

– Nu faceţi mişto de el, OK? E timid.

– El e timid, sau tu?

– E o demenţă. E doar un băiat. Eu sunt doar o fată. E atât de normal că e ciudat. E ca şi cum ai mânca un ou fiert – ţi se întâmplă vreodată să mănânci un ou fiert şi să te uiţi în jos la farfurie şi să te gândeşti, pahar de ou, ou, lingură, pâine prăjită, sare şi, undeva în fundal, nevăzută, un soi de găină care a ouat chestia asta, şi să te gândeşti, e ciudat?

HollyPollyMolly se uitau nedumerite la ea. Perdita a dedus că treaba cu oul nu li se întâmplase niciodată.

Mai încercă o dată.

– Nu explic eu bine… e vorba doar că… oriunde te uiţi… toate filmele, cărţile, emisiunile TV, cântecele. Înţelegi? Ştii care-i schema. Un băiat cunoaşte o fată – Romeo şi Julieta. O fată cunoaşte un băiat – Marele Gatsby. O fată cunoaşte o gorilă – King Kong. O fată cunoaşte un lup – Scufiţa roşie. O fată cunoaşte un pedofil – Lolita – nu e bine. Un băiat îşi cunoaşte mama – Regele Oedip – nu e bine. Un băiat cunoaşte o fată cu probleme – Frumoasa din pădurea adormită, Rapunzel. O fată cunoaşte un băiat cu probleme trupeşti – Prinţul broscoi.

S-a oprit. HollyMollyPolly continuau să se holbeze la ea. Ou sau neou, vorbea în dodii.

– Hai să rămânem la cântat, a zis.

Zel a scos MGB Roadster-ul roşu ca tartanul din curte. Iubea roţile cu spiţe din sârmă şi centru cromat şi volanul mare, de lemn. Scaunele erau din piele roasă şi lăsată.

Un detaliu drăguţ al maşinilor clasice era că radiourile aveau un buton retro. Melodii preselectate din orice deceniu doreai: 50, 60, 70, 80. Apăsai şi dinspre grila pătrată stil fagure de pe bord se auzea trecutul.

„I’m not in love so don’t forget it. . .”

Zel a pornit la drum; şosele late, drumuri înguste, drumuri de pământ, drumuri secundare, drumuri ce ieşeau din oraş. Drumuri pe care şi le imagina. Drumuri care spera că sunt adevărate. Mai venise aici, lăsându-şi motocicleta în faţa barului şi stând înăuntru, chiar lângă uşă. Ea cânta vinerea la bar.

Toată lumea se înghesuia. El nu. Nu se putea uita la ea decât prin decupajele caleidoscopice dintre oameni.

Săptămâna trecută, ea îi ceruse să danseze cu ea, iar el îşi scuturase capul, apoi tot corpul, ca un câine prins în ploaie.

Ea nu ştia unde stă el. Nu avea telefonul sau contul lui de Facebook. Uneori, el nu venea la bar săptămâni întregi. După care apărea iar şi rămânea undeva în spate, atât de curat, atât de drept, atât de nemişcat, de parcă ar fi fost făcut din metal lustruit.

Şi el nu ştia niciodată ce să spună. Ea voia să-i sărute gâtul şovăitor.

Însă îl invitase la petrecere şi el spusese „Da”.

Iar acum el se afla la poartă, cu părul dat pe spate şi mirosind frumos, în blugi Levi’s curaţi şi o cămaşă albă atât de obsesiv lipsită de orice cută, încât părea că a fost călcată cu Botox.

Perdita i-a auzit maşina. L-a văzut dincolo de gard.

A făcut un pas în spate. Inima îi bătea nebuneşte. De ce mă simt aşa? Şi ce e ceea ce simt? Cum poate ceva, atât de personal şi de intim, ca o taină între mine şi sufletul meu, să fie aceeaşi taină personală şi intimă a tuturor?

Nu e nimic nou, ciudat sau minunat în ceea ce simt eu.

Mă simt ca o fiinţă renăscută, ciudată şi minunată.

Iar acum stăteau de-o parte şi de alta a tăbliţei pe care scria bun venit, uitându-se unul la altul.

Iar ea îşi dori ca tot ce trebuia să se întâmple să se fi întâmplat deja. Ca timpul să intervină şi să-i elibereze. Ca povestea lor să poată începe.

Iar el îşi dori să o poată atinge şi ca totul să treacă prin el şi ca ea să îl cunoască şi povestea lor să poată începe.

Ea a zis:

– Bună.

El a spus:

– Ţi-am adus florile astea.

Clo terminase cu steguleţele şi fanioanele. Stătea cu mânecile suflecate şi bea o Cola dietetică, împreună cu HollyMollyPolly. Erau atât de drăguţe. Şi aveau doar jumătate din vârsta lui. Ce-ţi trebuie una de treizeci şi şase, când poţi avea două de optsprezece? Şi el avea trei. Ce-mi place.

Perdita şi Zel au venit la el cu o farfurie cu raci şi sardine.

– Hei! Tu eşti, eram sigur că eşti tu! a zis Clo.

– Îl cunoşti? i-a zis Perdita lui Zel. Zel îşi dorea să nu se întâmple asta, dar se întâmpla.

– Îl cunoaşte pe şeful meu.

Holly şi-a scos iPadul.

– Sunteţi drăguţi să nu mai vorbiţi despre serviciu? Am găsit testul ăsta. Inventat de nu ştiu ce psiholog bătrân, poate deja mort, pe nume Arthur Aron. Se numeşte Generarea Experimentală de Intimitate Interpersonală.

– Hâm?

– E despre cum te îndrăgosteşti fără nici cel mai mic efort. Tu şi partenerul vă puneţi unul altuia un set de întrebări şi pe urmă vă căsătoriţi.

– Suntem surori – nu ne putem căsători.

– ROFL.

– Şi, oricum, de cine ar trebui să ne îndrăgostim?

– Vă puteţi îndrăgosti de mine, a zis Clo. Accept.

– Da, dar noi acceptăm?

Polly în roz. Molly în culoarea jadului. Aplecându-se spre el, vesele şi frumoase. Le aveau pe toate. Holly în mov, lidera, cu părul negru şi des până în talie. Bătuse ritmul în masă.

– Haideţi, oameni buni! Treizeci şi şase de întrebări. Hai să începem – dacă simte cineva că i-a căzut cu tronc Clo, ridică mâna şi ne oprim. Perdita – zi, te bagi?

Zel o privi pe Perdita pieziş. Ea nu se uită deloc la el.

– Bine, prima întrebare: „Cine ar fi invitatul tău la cină preferat, din toată viaţa ta, la orice oră?”

POLLY: Martin Luther King.

MOLLY: Janis Joplin.

HOLLY: Dumnezeu.

MOLLY: Nu poţi să zici DUMNEZEU!

HOLLY: De ce nu pot să zic Dumnezeu?

POLLY: El nu mănâncă, aşa că ce rost are să-l inviţi la cină?

HOLLY: Unde scrie în Biblie că Dumnezeu nu mănâncă?

MOLLY: Şi de ce-ar vrea să mănânce? E Dumnezeu.

HOLLY: Dacă aş fi Dumnezeu, aş mânca întruna, fiindcă nu m-aş îngrăşa niciodată.

POLLY: Putem SĂ NU MAI VORBIM despre Dumnezeu?

HOLLY: OK, OK! Perdita, cine e musafirul tău?

PERDITA: Miranda.

MOLLY: Care Miranda?

PERDITA: E un personaj. Locuieşte în Shakespeare.

HOLLY: Nu poate fi un personaj inventat.

PERDITA: De ce nu? Vedetele sunt tot personaje inventate. Simplul fapt că trăiesc nu le face reale.

CLO: Discuţia asta mă depăşeşte.

PERDITA: În orice caz, ea l-a ales pe DUMNEZEU, pentru numele lui Dumnezeu.

CLO: Să nu vă audă tata că luaţi numele Domnului în deşert.

PERDITA: Tata nu mai crede în Dumnezeu. Nu ţi-a spus?

CLO: POFTIM?!?!?

HOLLY: Jucăm un JOC! Hai să mai încercăm o întrebare. „Când ai cântat ultima oară?” Asta e uşoară. „Când ai plâns ultima oară?” Asta-i prea intimă.

CLO: Sigur că e intimă! Cum să te îndrăgosteşti dacă nu e ceva intim?

HOLLY: Nu ştii? Nu pot să cred că nu ştii atâta lucru! Nimeni NU SE ÎNDRĂGOSTEŞTE – dragostea e un amestec fierbinte de sex şi disperare, sex fiindcă ai nevoie neapărat, disperare fiindcă te simţi singur. DE CINE te îndrăgosteşti nici nu prea contează.

CLO: Poţi să faci sex cu oricine…

HOLLY: Auzi la el!

CLO: Dar dragostea e altfel – tata a iubit-o pe mama aşa cum iubeşte luna pământul.

PERDITA: Aşa zice mereu.

HOLLY: Nu fac decât să vă vorbesc despre ultimele descoperiri despre dragoste. Dar n-au habar de nimic, aşa-i? Cine ştie de fapt ceva despre dragoste?

Clo înhăţă iPadul.

– „Completaţi fraza: Aş vrea să am pe cineva cu care să împart un…”

HOLLY: Un câine. Deşi ar trebui să fie cu care SĂ ÎMPĂRTĂŞESC un câine. Aş vrea să am un câine: un Labradoodle?

CLO: Un câine? Ce zici de un joint? O întâlnire reuşită, lumini blânde…

MOLLY: Deja ne împrumutăm hainele una alteia, aşa că mi-ar plăcea să întâlnesc pe cineva CU CARE să nu trebuiască să-mi împart şi chiloţii.

CLO: Apocalipsa acum! Nu vreau să mă gândesc la chiloţii tăi – OK, vreau, dar nu în faţa surorii mele.

PERDITA: Eşti vulgar.

CLO: Zel mă înţelege, nu-i aşa, Zel? Că doar n-a venit pân-aici pentru Mââân-care şi Viiin.

PERDITA: Eşti fratele meu? Să-mi spună cineva că e o greşeală. A venit fiindcă l-am invitat eu.

CLO: Cum? L-ai invitat la mâncare şi vin? Vai, te rog să MĂ SCUZI. Zel, Zel! Poţi să completezi fraza asta? „Aş vrea să am pe cineva cu care să împărtăşesc o…” Vezi ce spui… sunt doamne de faţă.

– Carte. Pentru mine, ar fi o carte.

PERDITA: Şi pentru mine. Carte.

HollyPollyMolly au început să chicotească mai să se sufoce şi s-au întors cu spatele – cât de discret o pot face nişte triplete îmbrăcate în rozmovjad – ca să-i ofere Perditei puţin spaţiu.

ZEL: Ce carte?

PERDITA: Citesc o carte pe care mi-a dat-o tata, scrisă de un tip din secolul nouăşpe, pe nume Thoreau.

– Walden? Citeşti Walden?

– Da! O ştii?

– Tata m-a bătut mereu la cap s-o citesc – ceea ce a fost de-a dreptul stupid, având în vedere că nici măcar nu vorbeam cu el.

– E despre cum să munceşti exact atât cât îţi trebuie ca să ai destui bani pentru a trăi simplu, ca să poţi duce o viaţă care să aibă un sens.

– Da. A încercat şi tata asta – acum mult timp, când avea, nu ştiu, cam vârsta noastră. Trăia într-o rulotă, mergea la festivaluri, nu avea nimic.

– Încă mai face asta?

– Nu. E bogat.

Au râs, un pic jenaţi, iar Zel a spus:

– Eu nu sunt bogat. Muncesc la un garaj. Dar îţi pot repara maşina.

– Ce carte mi-ai da – dac-ai vrea să-mi dai o carte? a zis Perdita.

Zel şi-a deschis palmele şi le-a cercetat.

– Eu citesc chestii destul de puţin cunoscute – adică, Walden nu e cine ştie ce cunoscut –, nu l-am citit din cauza tatei, scuze – aşa că acum citesc autobiografia lui Benjamin Franklin. Tipul de pe bancnota de o sută de dolari? Vreau să zic, cheltuim banii şi nu ştim nimic despre oamenii de pe bancnote. Benjamin Franklin a zis că, dacă ai de ales între libertate şi siguranţă, e bine să alegi libertatea.

– Bănuiesc că pe vremea aia nu exista terorism global.

– Asta e doar o gogoriţă făcută să ne sperie.

– Nu sunt de acord. Sunt ucişi oameni.

– Da, aşa e, dar e vorba de un tip cu o bombă în rucsac – cât de des se întâmplă asta, şi câtor oameni? Dar să nu ai de lucru, să nu ai casă, să nu ai sistem de asigurări medicale, să nu ai speranţă – asta e viaţa de zi cu zi a milioane, miliarde de oameni. Pentru mine, ăsta e pericolul. Şi încălzirea globală e pericolul. Şi războiul, seceta şi foametea…

– OK… deci avem nevoie de siguranţă. Un viitor sigur.

– Nu! Avem nevoie să ne eliberăm de controlul corporaţiilor care guvernează lumea în beneficiul câtorva persoane şi o distruge pentru noi, ceilalţi.

Perdita i-a privit gura în timp ce vorbea. Îi plăcea ce spune. Dar la fel de bine ar fi putut spune Yogi Bear Mănâncă Sandvişuri cu Unt de Arahide. A ridicat mâna, pentru că mâna ei, singură, avea de gând să-i atingă buzele. Însă, pe la jumătatea mişcării, creierul ei a băgat de seamă şi, în loc de asta, ea şi-a dat părul din ochi, către spate.

A zis, încercând să-şi ia un ton provocator şi detaşat:

– Deci, dacă nu-ţi pasă de siguranţă –, atunci de ce te temi?

– Eu? (Zel a oftat şi s-a uitat la palmele lui.) Bănuiesc că mă tem că nu sunt ca alţi oameni. Nu, nu-i adevărat. Nu mi-e teamă că nu sunt ca alţi oameni. Mi-e teamă că n-am să găsesc pe nimeni care să nu aibă o problemă că eu nu sunt ca alţi oameni. Nu am ambiţii legate de bani sau putere. Vreau să găsesc un mod adevărat de a trăi.

Ea s-a uitat la genele lui, lungi şi negre. El s-a uitat la pielea ei, albă şi pistruiată. El avea ochi cenuşii ca de pisică. Ochii ei erau căprui şi părul şaten îi cădea în ochi. Ea era ca un gros-plan prea îndepărtat să poată fi atins; ochii ei atât de serioşi şi de frumoşi, privindu-l. Se aplecau amândoi în faţă, unul oglinda altuia.

CLO: Ultima întrebare. ULTIMA ÎNTREBARE. Hei, toată lumea! Soră! Tu prima! „Dacă aş putea călători în viitor, aş vrea să fiu cu…”