Copyright © Humanitas Fiction, 2016
Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu
Jim Fergus s-a născut în Chicago dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts şi ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult şi a trăit în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa şi Arizona. A fost antrenor de tenis profesionist în Colorado şi Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde şi-a început cariera de scriitor freelancer. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri. Prima lui carte, A Hunters Road (1992) este un jurnal de vânătoare. Primul său roman, One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, a apărut în 1998 şi a primit Fiction of the Year Award from the Mountains & Plains Booksellers Association (1999), devenind imediat bestseller. Traducerea franceză a fost distinsă cu Prix du meilleur premier roman étranger şi a fost pe lista bestsellerurilor din Franţa pentru 57 de săptămâni. În 1999 a publicat un volum de articole şi eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 a apărut al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Şase ani mai târziu publică romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 îi apare romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus şi devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de lAmour.
În primăvara anului 1916, Bogart Lambert, supranumit Bogey, părăseşte ferma familiei sale din America împreună cu Crazy Horse, calul său preferat, pentru a se înrola în Legiunea Străină şi a lupta împotriva nemţilor în Marele Război. Rănile fizice, dar şi cele sufleteşti, suferite în timpul războiului îl vor maturiza înainte de vreme pe Bogey, care va alege să plece la Paris, şi nu să se întoarcă la ferma părintească. În oraşul din les Années folles invadat de o boemă colorată, formată din poeţi şi pictori, o va întâlni pe Chrysis Jungbluth. Aceasta e o tânără pictoriţă care-şi face cu greu drum printre artiştii deja consacraţi ai Parisului, înfruntând o societate în care bărbaţii se bucură încă de toate privilegiile. Studentă la École des Beaux-arts, lipsită de prejudecăţi şi avidă de experienţe noi, Chrysis îşi petrece nopţile desenând în cafenelele şi bordelurile din Montparnasse. Întâlnirea cu Bogey dă însă naştere unei iubiri neaşteptate, trăită cu intensitate de amândoi.
Într-un stil fluid şi un ritm alert, Jim Fergus ne conduce într-o lume a gravitaţiei şi imponderabilităţii, o lume din carne şi sânge. Un roman absolut captivant. (Valerie Trierweiler, Paris Match)
O carte minunat croită, în marea tradiţie a romanului american. (Psychologies Magazine)
Tatăl lui Gabrielle, colonelul Charles Ismaël Jungbluth, era veteran al Războiului cel Mare, Commandeur de la Légion dHonneur, decorat cu Croix de Guerre pentru curaj în luptă în calitate de comandant al unităţii 217 infanterie. Era un bărbat cu înfăţişare distinsă, mic de statură, bine legat, cu trăsături puternic conturate şi o mustaţă mare, neagră şi stufoasă cu vârfurile răsucite dezinvolt în sus, ca într-un zâmbet bizar, fapt care nu schimba însă cu nimic ţinuta intimidantă a colonelului.
Cu toate acestea, colonelul Jungbluth avea şi o latură sensibilă; de la el moştenise Gabrielle talentul şi interesul pentru pictură, dat fiind că era un pictor amator înzestrat. Avea doar câţiva ani când colonelul îşi lua singurul copil la câmpie, în păduri sau pe munte ca să picteze en plein air, aşa cum îi plăcea lui.
În ciuda firii ei rebele şi a faptului că părintele său conducea gospodăria cu o autoritate mai degrabă cazonă, Gabrielle îşi adora tatăl, aşa cum şi el îşi adora fiica, aşa încât, cu timpul, au învăţat să accepte că aveau personalităţi complet diferite, şi, oricât ar fi fost de ciudat, complementare. Gabrielle fusese un copil poznaş, care moştenise frumuseţea de la ambii părinţi; mai luase, în bună măsură, tăria de caracter de la tatăl său, dar şi întreaga joie de vivre a mamei. Cu 13 ani mai tânără decât soţul ei, Marie-Reine Jungbluth era o femeie veselă şi cochetă, pe care o deranja uneori severitatea purtării colonelului, dar o accepta în principiu, ca pe o urmare naturală a statutului de femeie măritată. Cu fiica sa, lucrurile stăteau cu totul altfel. Plină de viaţă şi de energie, cu o fire rebelă şi îndărătnică, lui Gabrielle nu i-a fost teamă, nici măcar atunci când era mică, să-şi înfrunte tatăl, şi reuşea aproape întotdeauna să aducă un hohot de râs pe chipul aspru al colonelului. Se înţelegeau foarte bine când plecau în excursii ca să picteze.
Pe vremea aceea, familia Jungbluth locuia la marginea oraşului Épinal, în departamentul Vosges; acolo, alături de tatăl ei, care purta de fiecare dată o beretă elegant lăsată pe-o parte, atunci când pleca cu şevaletul, a deprins Gabrielle bucuria de a crea. Cu toate acestea, preocupările ei artistice erau legate, mai degrabă, de reprezentarea fiinţelor umane decât de peisajele preferate de tatăl său, ceea ce o apropia de celălalt părinte, mult mai sociabil de altfel.
Odată cu izbucnirea războiului, colonelul şi-a adus soţia şi fiica într-un apartament din Paris, pentru că zona în care locuiau se afla chiar pe linia de înaintare a trupelor germane. Când s-a terminat războiul, familia s-a mutat într-o casă de la ţară, în apropierea oraşului Rouen.
Ca toţi cei care se întorseseră de pe front, colonelul Jungbluth văzuse în jurul lui moartea şi ruina, cu brazdele întinse de iarbă cosită din regiunea plină de verdeaţă a nordului Franţei spulberate de tonajul ploilor de bombe, care otrăveau pământul şi-l transformau într-un pustiu carbonizat unde oamenii, plantele sau animalele nu mai puteau trăi. Când luptele au încetat, odată întors la soţie şi fiică, n-a mai vrut decât să se refugieze undeva la ţară şi să picteze din nou, ca şi când ar fi putut, prin micile sale reprezentări pastorale, să ajute în vreun fel la vindecarea pământului răscolit.
Gabrielle avea doar 11 ani la întoarcerea tatălui său, dar continuase să picteze şi să deseneze în timpul cât fusese el la război, pentru că, într-un fel, credea că astfel va fi în siguranţă. În mintea ei de copil, atâta vreme cât rămânea în lumea aparte a artei, care le aparţinea amândurora, şi avea lucrări noi să-i arate atunci când ar fi revenit, dragului ei papa nu i s-ar fi întâmplat nimic rău. Acum, când plecau din nou împreună, Gabriellle îşi ducea singură caietul de schiţe, iar atunci când colonelul îi privea desenele, aşa copilăreşti cum erau, îşi dădea seama că fata avea un talent înnăscut care îl depăşea cu mult pe al său.
Ca mulţi alţi veterani ce supravieţuiseră războiului, colonelul Jungbluth nu vorbea despre acele vremuri cumplite. Gabrielle însă era un copil curios, mereu dornic să afle adevărul şi să ştie despre toate lucrurile, aşa că punea necontenit întrebări. Când au reînceput să meargă să picteze, nu-i dădea pace deloc, cerându-i să-i spună poveşti din război, despre locurile în care fusese şi despre oamenii pe care îi întâlnise.
Şi ai omorât mulţi nemţi, papa? întreba ea.
Eşti prea mică pentru poveşti despre moarte, draga mea, răspundea colonelul, iar eu sunt prea bătrân şi am văzut mult prea multe, ca să le mai pot spune. Deşi ne-au fost duşmani, trebuie să-ţi aminteşti că avem vechi rădăcini în Germania, iar Alsacia, regiunea unde ne-am născut, a făcut parte, la răstimpuri, din ţara aceea. Şi mai trebuie să ţii minte că băieţii pe care germanii i-au trimis pe front erau nişte tineri la fel ca ai noştri, cu familii fraţi şi surori, mame, taţi şi bunici care îi aşteptau să se întoarcă acasă, având aceleaşi visuri şi speranţe pentru viitorul lor. De multe ori, aşa-numiţii soldaţi erau doar ceva mai mari decât copiii. În afară de faptul că-ţi faci datoria faţă de ţară, pot să-ţi garantez că nu e nici o onoare şi, mai ales, nici o plăcere să ucizi copii.
Păi atunci de ce mai purtăm războaie, papa? întrebă Gabrielle. Se întâmplă vreodată să iasă şi ceva bun în urma lor?
Colonelul cântări întrebarea ceva timp.
Războiul este, la origine, cea mai barbară acţiune omenească, răspunse el în cele din urmă, deşi uneori poate aduce eliberarea de sub tiranie. Şi tot războiul poate scoate la suprafaţă ce este mai bun ori mai rău în oameni. Uneori poţi să fii martorul unor fapte de o mare bunătate, înţelegere, putere de sacrificiu sau curaj. Iar câteodată poţi, în astfel de condiţii, să întâlneşti oameni extraordinari. Asta ar putea fi partea bună a războiului.
Atunci spune-mi o poveste despre o astfel de faptă ori un astfel de om, spuse Gabrielle.
Curiozitatea ta n-are leac, fata mea, zise colonelul. De ce vrei tu să retrăiesc o perioadă pe care eu vreau s-o uit?
Dar nu vrei să uiţi binele laolaltă cu răul, nu-i aşa, tată? a întrebat ea. Vreau să aud o poveste frumoasă despre un act de bunătate, despre înţelegere, sacrificiu şi curaj. Ori poate o poveste despre unul dintre oamenii extraordinari pe care i-ai întâlnit.
Colonelul râse atunci şi clătină din cap.
Bine, fata mea, o să-ţi fac pe plac, fiindcă-i adevărat că nu poţi fi un bun artist dacă nu eşti interesat de oameni şi viaţă. Lasă-mă să mă gândesc puţin, în timp ce pictăm, la o poveste de război potrivită pentru urechile unei fetiţe. Iar tu ar trebui să nu mai pui atâtea întrebări şi să fii atentă la desen.
Aşa că tatăl şi fiica au lucrat o vreme în tăcere, aşezaţi unul lângă altul pe malul Senei, ea desenând şi el pictând. A trecut astfel ceva timp, când s-a auzit doar cântecul păsărilor verii, murmurul râului, sunetul creioanelor colorate ale lui Gabrielle pe foaia de hârtie şi foşnetul moale al pensulei tatălui său peste pânză.
*
N-am să uit niciodată ziua aceea îngrozitoare, spuse colonelul într-un târziu. Era 17 aprilie 1917, cea de-a doua zi a dezastruoasei ofensive conduse de generalul Nivelle la Chemin de Dames, în primăvara acelui an. Germanii ne aşteptau, iar regimentul meu era blocat în tranşee săpate la repezeală pe dealurile din apropiere de Champagne, sub asediul dezlănţuit al tunurilor şi mitralierelor. Haosul stârnit de un atac puternic al artileriei este imposibil de imaginat sau de povestit
exploziile asurzitoare, aerul îmbibat de fum şi praf ori strigătele răniţilor şi ale celor aflaţi pe moarte. O parte din trupele noastre începuseră să nu mai respecte ordinele; soldaţii îşi abandonau armele şi fugeau peste dealuri, ca să-şi scape viaţa. Şi, înainte ca această campanie prost gândită să fie oprită, la sfârşitul celei de-a treia zile, au dezertat încă şi mai mulţi dintre ai noştri. Generalul Pétain avea să ordone apoi ca 400 dintre acei băieţi înspăimântaţi să fie executaţi fiindcă părăsiseră câmpul de luptă. În cele din urmă, au fost achitaţi de tribunalele militare, cu excepţia a 40 dintre ei; cu toate acestea, se vede că nu doar germanii ne-au ucis soldaţii, ci şi noi înşine. Vezi tu, fata mea, nebunia şi brutalitatea războiului stau în faptul că suntem în stare să ne executăm propriii copii doar pentru că le e frică să moară.
Ce îţi voi spune mai departe avea să intre în istorie drept La Bataille des Monts; n-am să-ţi mai dau amănunte despre măcelul din acea zi, pentru că, din miezul ororilor de atunci, am să desprind povestea bună de război pe care o cauţi. Cu toate acestea, cred că începi deja să înţelegi cât e de greu să desparţi binele de rău în orice povestire de război şi motivele pentru care nu vreau să vorbesc despre vremurile acelea.
Colonelul se opri apoi pentru o clipă, ca şi când s-ar fi gândit încă la varianta potrivită istorisirii.
În ziua aceea, continuă el, rafalele mitralierelor erau câteodată aşa de puternice, că nu îndrăzneam să scoatem capul din tranşee. La un moment dat, când era mai linişte, unul dintre oamenii mei a strigat: Ia uitaţi-vă la culmea dinspre est!, şi, când ne-am uitat, am văzut un bărbat călare, galopând peste dealuri în direcţia noastră. Obuzele explodau în jurul lui, pământul era răscolit de gloanţele mitralierelor, iar el mergea înainte, nevătămat. Nu era un călăreţ obişnuit sau, în orice caz, nu mai văzusem noi unul ca el până atunci. Gonea călare pe un cal sur, dar nu părea să fie vreun soldat din tabăra aliaţilor, căci nu purta uniforma militară şi nici nu avea şaua din dotarea armatei. Îl priveam în tăcere, cu mirare crescândă, pe măsură ce se apropia, reuşind să se strecoare cumva printre gloanţe şi obuze. Mai târziu, când am avut ocazia să vorbim între noi, ne-am dat seama că avuseserăm toţi aceeaşi senzaţie ciudată
că murisem deja în luptă şi fuseserăm mutaţi pe un alt front, într-un ţinut îndepărtat, în alt timp, pentru că, pe măsură ce călăreţul se apropia, era din ce în ce mai clar că nu era un soldat sau, cel puţin, nu era un soldat obişnuit.
Colonelul se opri un moment şi îşi aşeză pensula pe şevalet. Amintirile îl făcură să zâmbească.
Şi, evident, nu era francez
Păi atunci, ce era, papa? întrebă Gabrielle, nerăbdătoare. Cine era?
Un cowboy, răspunse colonelul. Un cowboy american descins din Vestul Sălbatic, exact ca un erou de film.