În decursul multelor, prea multelor mele conferinţe, am constatat că se preferă ceea ce este personal generalului, ceea ce este concret abstractului. Prin urmare, voi începe prin a mă referi la modesta mea orbire personală. Modestă, în primul rând pentru că e vorba de lipsă totală de vedere la un ochi şi parţială la celălalt. Pot încă desluşi unele culori, pot încă desluşi verdele şi albastrul. Există o culoare care nu mi-a fost infidelă, culoarea galben. Mi-aduc aminte că în copilărie (dacă sora mea este aici îşi va aminti şi ea) zăboveam în faţa unor cuşti din grădina zoologică din Palermo *, mai precis cuşca tigrului şi cea a leopardului. Zăboveam în faţa aurului şi negrului tigrului; chiar şi acum, galbenul continuă să mă însoţească. Am scris un poem intitulat „Aurul tigrilor” în care mă refer la această prietenie.

Vreau să trec la un fapt care este îndeobşte ignorat şi care nu ştiu dacă se poate generaliza. Lumea îşi imaginează că orbul este închis într-o lume neagră. Există un vers al lui Shakespeare care ar îndreptăţi această părere: Looking on darkness which the blind do see „privind întunericul pe care-l văd orbii”. Dacă înţelegem prin întuneric culoarea negru, versul lui Shakespeare e neadevărat.

Una dintre culorile cărora orbii (sau, în orice caz, orbul care sunt eu) le duc dorul este negrul; alta, roşul. „Le rouge et le noir” sunt culorile care ne lipsesc. Eu, care aveam obiceiul să dorm pe întuneric beznă, am fost deranjat multă vreme pentru că trebuia să dorm în lumea aceasta de ceaţă, de ceaţă verzuie sau albăstrie şi vag luminoasă care este lumea orbilor. Aş fi vrut să mă reazem de întuneric, să mă sprijin de întuneric. Văd roşul ca un maro neclar. Lumea orbului nu este noaptea, cum îşi imaginează oamenii. În orice caz, vorbesc în numele meu şi în numele tatălui şi al bunicii, care au murit orbi; orbi, zâmbitori şi curajoşi, cum sper să mor şi eu. Multe lucruri se moştenesc (orbirea, de pildă), dar nu se moşteneşte curajul. Ştiu că au fost curajoşi.

Visul este o reprezentaţie. Ideea a fost reluată de Adison, la începutul secolului al XVIII-lea, într-un articol excelent publicat în revista The Spectator.

Orbul trăieşte într-o lume destul de incomodă, o lume nedefinită, din care răzbate câte o culoare: pentru mine, încă galbenul, încă albastrul (numai că albastrul poate fi verde), încă verdele (numai că verdele poate fi albastru). Albul a dispărut sau se confundă cu cenuşiul. Cât despre roşu, a dispărut cu desăvârşire, dar nădăjduiesc că într-o bună zi (urmez un tratament), mă voi însănătoşi şi voi putea vedea această culoare minunată, această culoare ce străluceşte în poezie şi care poartă atâtea nume frumoase în multe limbi. Să ne gândim la scharlach, în germană, la scarlet, în engleză, escarlata în spaniolă, écarlate, în franceză. Cuvinte ce par demne de această culoare minunată. În schimb, amarillo „galben” sună fără forţă în spaniolă; în engleză este yellow, care seamănă mult cu amarillo, cred că în spaniola veche era amariello.

Eu trăiesc în această lume de culori şi vreau să vă spun, înainte de toate că, dacă am vorbit de modesta mea orbire personală, am făcut-o pentru că nu este acea orbire absolută la care se gândeşte lumea; şi, în al doilea rând, pentru că e vorba de mine. Cazul meu nu-i în mod special dramatic. Dramatic este cazul celor care îşi pierd brusc vederea: e o străfulgerare, o eclipsă, dar în cazul meu acest lent crepuscul ( această lentă pierdere a vederii) a început de când am deschis ochii. S-a extins din 1899, fără momente dramatice, un lent crepuscul care a durat mai bine de jumătate de veac.

Pentru scopurile acestei conferinţe trebuie să caut un moment patetic. Să spunem, acela în care am ştiut că-mi pierdusem vederea, vederea de cititor şi de scriitor. De ce să nu stabilesc data, demnă de a fi ţinută minte: anul 1955. Nu mă refer la marile ploi din septembrie; mă refer la o împrejurare personală.

Am primit în viaţă multe onoruri nemeritate, dar este unul care m-a bucurat ca nimic altceva: conducerea Bibliotecii Naţionale. Din raţiuni mai degrabă politice decât literare, am fost numit de guvernul Revoluţiei Eliberatoare.

M-am văzut numit director al Bibliotecii şi m-am întors în clădirea aceea de pe strada México, din cartierul Montserrat, în Sur, despre care păstram atâtea amintiri. Niciodată nu visasem posibilitatea de a fi directorul Bibliotecii. Eu aveam amintiri de altă natură. Mă duceam cu tata, seara. Tata, care era profesor de psihologie, cerea câte o carte de Bergson sau de William James, autorii lui preferaţi, sau de Gustav Spiller. Eu, prea timid ca să cer o carte, căutam vreun volum din Enciclopaedia Britannica sau din enciclopediile germane de la Brockhaus sau Meyer. Luam un volum la întâmplare, îl scoteam din rafturile laterale, şi citeam.

Îmi aduc aminte de o seară în care m-am simţit răsplătit pentru că am citit trei articole: despre druizi, despre druzi şi despre Dryden, un regal al literelor dr. În alte seri am fost mai puţin norocos. În plus, ştiam că în clădirea aceea se afla Groussac; l-aş fi putut cunoaşte personal, dar eu eram pe atunci, pot s-o mărturisesc, foarte timid: aproape la fel de timid ca acum. Credeam pe vremea aceea că timiditatea e foarte importantă, iar acum ştiu că este unul din neajunsurile pe care trebuie să încerci să le suporţi, şi că realmente a fi foarte timid nu este important, ca atâtea alte lucruri cărora li se acordă o importanţă exagerată.

Mi-a sosit numirea la sfârşitul anului 1955; mi-am preluat funcţia, am întrebat câte volume sunt, mi s-a spus că un milion. Am verificat mai târziu că erau nouă sute de mii, o cifră mai mult decât suficientă. ( Poate că nouă sute de mii pare mai mult decât un milion: nouă sute de mii; în schimb, un milion se termină imediat. )

Încetul cu încetul am înţeles strania ironie a faptelor. Eu îmi imaginasem întotdeauna Paradisul în genul unei biblioteci. Alţii se gândesc la o grădină, alţii se pot gândi la un palat. Eu mă aflam acolo. Eram, într-un anume fel, centrul celor nouă sute de mii de volume în diferite limbi. Am constatat că abia puteam descifra coperţile şi cotoarele. Am scris atunci „Poemul darurilor”, care începe aşa: „Reproş ori lacrimi nimeni să nu poată / A socoti divina-i măiestrie, / Când El, cu o superbă ironie, / Mi-a dat şi cărţi şi noapte deodată”.** Aceste două daruri care se contrazic: numeroasele cărţi şi noaptea, neputinţa de a le citi.

Mi l-am imaginat drept autor al poemului pe Groussac, fiindcă Groussac a fost de asemenea directorul Bibliotecii şi a fost de asemenea orb. Groussac a fost mai curajos decât mine; a tăcut. Dar m-am gândit că, de bună seamă, erau clipe în care vieţile noastre coincideau, căci amândoi orbiserăm şi amândoi iubeam cărţile. El onorase literatura cu cărţi mult mai presus de ale mele. Dar, la urma urmelor, amândoi eram oameni de litere şi străbăteam Biblioteca aceea cu cărţi interzise nouă. Aproape am putea spune, pentru ochii noştri întunecaţi, cu cărţi albe, cu cărţi fără litere. Am scris despre ironia lui Dumnezeu şi la sfârşit
m-am întrebat care din noi doi scrisese poemul acela cu un eu plural şi o singură umbră?

Nu ştiam pe atunci că a mai fost şi alt director al Bibliotecii, José Mármol, care a fost şi el orb. Apare aici numărul trei, care spune totul. Doi este o simplă coincidenţă; trei, o confirmare. O confirmare de ordin ternar, o confirmare divină sau teologică. Mármol a fost director al Bibliotecii când aceasta se afla pe strada Venezuela.

Acum se obişnuieşte să se vorbească de rău despre Mármol sau să nu se vorbească despre el. Dar trebuie să amintim că, atunci când spunem „vremea lui Rosas”, nu ne gândim la admirabila carte a lui Ramos Mejía , Rosas şi vremea lui; ne gândim la vremea lui Rosas descrisă în acel roman încântător de bârfitor, Amalia, de Jorge Mármol. A lăsa moştenire unei ţări imaginea unei epoci nu este lipsit de glorie; bine ar fi să fi putut avea şi eu parte de ceva asemănător. Adevărul e că întotdeauna când spunem „vremea lui Rosas” ne gândim la acei mazorqueros *** descrişi de Mármol, la cercurile din Palermo, ne gândim la conversaţiile unuia dintre miniştrii tiranului şi ale lui Soler.

Iată, deci, trei persoane cărora le-a fost hărăzit acelaşi destin. Şi bucuria întoarcerii în cartierul Montserrat, în Sur. Pentru toţi locuitorii din Buenos Aires, el Sur este, în chip tainic, centrul secret al oraşului. Nu celălalt centru, puţin ostentativ, pe care îl arătăm turiştilor (pe vremea aceea nu exista această reclamă care se numeşte Cartierul San Telmo). Cartierul Sur; astfel că am simţit că mă întorceam în modestul centru secret din Buenos Aires.

Dacă mă gândesc la Buenos Aires, mă gândesc la oraşul pe care l-am cunoscut în copilărie : cu case scunde, patio, antreuri, bazine cu câte o broască ţestoasă, ferestre cu gratii, şi acel Buenos Aires era odinioară tot oraşul. Acum nu se mai păstrează decât în Sur, astfel încât am simţit că mă întorceam în cartierul străbunilor mei. Când am constatat că se aflau acolo cărţile, că trebuia să-mi întreb prietenii cum se numeau, mi-am amintit de o frază de Rudolf Steiner din lucrarea sa despre antroposofie ( acesta a fost numele pe care l-a dat teosofiei). A spus că atunci când ceva se sfârşeşte, trebuie să ne gândim că ceva începe. Sfatul este salutar, dar e greu de pus în practică, căci ştim ce pierdem, nu ce vom câştiga. Avem o imagine foarte precisă, o imagine uneori dureroasă a ceea ce am pierdut, dar nu ştim ce îi poate ţine locul, sau ce îi poate urma.

Am luat o hotărâre. Mi-am spus: dat fiind că am pierdut îndrăgita lume a aparenţelor, trebuie să creez altceva: trebuie să creez viitorul, ceea ce urmează lumii vizibile pe care, de fapt, am pierdut-o. Mi-am amintit de nişte cărţi de acasă. Eu eram profesor de literatură engleză la noi la Universitate. Ce puteam face pentru a-i învăţa pe studenţi această literatură aproape infinită, această literatură ce, neîndoios, depăşeşte sorocul vieţii unui om sau al unor generaţii? Ce puteam face în patru luni argentiniene cu sărbători naţionale şi greve?

Am făcut ce-am putut pentru a le cultiva dragostea pentru această literatură, şi am evitat, în măsura posibilului, să dau date şi nume. Au venit să mă vadă nişte studente care dăduseră examen şi-l trecuseră. (Toate studentele treceau la mine, am căutat întotdeauna să nu trântesc pe nimeni; în zece ani am amânat doar trei studenţi care au insistat să se prezinte mai târziu.) Le-am spus fetelor (să fi fost nouă sau zece): „Am o idee: acum că aţi trecut şi eu mi-am făcut datoria de profesor, n-ar fi interesant să ne apucăm de studierea unei limbi şi a unei literaturi pe care abia le cunoaştem?” M-au întrebat care erau limba aceea şi literatura aceea. „Ei bine, fireşte că limba engleză şi literatura engleză. Vom începe să le studiem, acum că ne-am eliberat de frivolitatea examenelor; să începem de la origini.”

Mi-amintesc că aveam acasă două cărţi pe care le-am putut găsi fiindcă le pusesem pe raftul cel mai înalt, crezând că nu voi avea niciodată nevoie de ele. Erau cartea lui Sweet, Anglo-Saxon Reader şi Cronica anglosaxonă. Amândouă aveau glosar. Şi ne-am întâlnit într-o dimineaţă la Biblioteca Naţională.

Mi-am zis: am pierdut lumea care poate fi văzută, dar acum voi câştiga alta, lumea strămoşilor mei de departe, triburile acelea, oamenii aceia care au trecut vâslind furtunoasele mări ale nordului şi, plecând din Danemarca, din Germania şi din Ţările de Jos, au cucerit Anglia, care a fost numită astfel de către ei, căci Engaland „pământul angliilor” înainte se chema „pământul britanilor”, care erau celţi.

Era o sâmbătă dimineaţa, ne-am adunat în biroul lui Groussac, şi am început să citim. Am descoperit ceva care ne-a bucurat şi ne-a şi mâhnit, dar care ne-a umplut totodată de o anume vanitate. A fost faptul că saxonii, ca şi scandinavii, foloseau două litere runice pentru a nota cele două sunete th, cel din thing şi cel din the. Aceasta conferea paginii un aer misterios. Am pus să fie desenate pe o tablă mare.

Ei bine: am descoperit o limbă care ni s-a părut diferită de engleză, asemănătoare cu germana. S-a întâmplat ceea ce se întâmplă întotdeauna când se studiază o limbă. Fiecare cuvânt iese în evidenţă ca şi cum ar fi gravat, ca şi cum ar fi un talisman. De aceea versurile într-o limbă străină au un prestigiu pe care nu-l au în limba lor, pentru că fiecare cuvânt se aude, se vede; ne gândim la frumuseţea, la forţa, sau pur şi simplu la ciudăţenia lor. În dimineaţa aceea am avut noroc. Am descoperit fraza „Iuliu Cezar a fost primul dintre romani care a pornit în căutarea Angliei”. Faptul că am dat de romani într-un text din nord ne-a emoţionat. Amintiţi-vă că nu ştiam nimic despre această limbă, că o citeam cu lupa, şi fiecare cuvânt era un fel de talisman pe care-l regăseam. Am întâlnit două cuvinte. Aceste două cuvinte ne-au făcut să ne simţim aproape ameţiţi; e adevărat că eu eram bătrân şi ele erau tinere (se pare că sunt perioade propice pentru beţie). Eu mă gândeam: „mă întorc la limba pe care o vorbeau strămoşii mei acum cincizeci de generaţii; mă întorc la această limbă, o regăsesc. Nu este prima oară că o folosesc; când eu aveam alte nume, am vorbit această limbă”. Aceste două cuvinte au fost numele Londrei: Lundenburh, Londresburgo, şi numele Romei, care ne-a emoţionat şi mai mult, gândindu-ne la lumina Romei care se revărsase asupra acestor insule boreale pierdute, Romeburh, Romaburgo. Cred că am ieşit în stradă strigând Lundenburh, Romeburh…

Aşa a început studiul anglo-saxonei, la care m-a dus lipsa de vedere. Şi acum am memoria plină de versuri elegiace, epice, anglo-saxone.

Înlocuisem lumea care poate fi văzută prin lumea care poate fi auzită a limbii anglo-saxone. Mai târziu am trecut la această altă lume, mai bogată şi ulterioară, a literaturii scandinave: am trecut la povestirile numite edda şi saga. Am scris apoi Literaturi germanice vechi, am scris multe poeme pe aceste teme, şi mai ales m-am desfătat cu aceste literaturi. Iar acum pregătesc o carte despre literatura scandinavă.

N-am îngăduit orbirii să mă descurajeze. Pe deasupra, editorul meu mi-a dat o veste excelentă: mi-a spus că, dacă îi încredinţam treizeci de poeme în răstimp de un an, putea publica o carte. Treizeci de poeme înseamnă disciplină de fier, mai ales când trebuie să dictezi fiecare rând; însă, totodată, şi destulă libertate, căci e imposibil ca într-un an să nu ţi se ivească treizeci de ocazii propice poeziei. Orbirea nu a fost pentru mine o nenorocire totală, nu trebuie privită într-un chip patetic. Trebuie privită ca un mod de viaţă: este unul din stilurile de viaţă ale oamenilor.

Faptul de a fi orb îşi are avantajele sale. Eu datorez umbrei unele daruri: îi datorez anglo-saxona, modesta mea cunoaştere a limbii islandeze, plăcerea multor rânduri, multor versuri, multor poeme, şi bucuria de a fi scris încă o carte, intitulată, cu o anume nesinceritate, cu o anume fanfaronadă, Elogiu umbrei.

Vreau să vorbesc acum de alte cazuri, de cazuri ilustre. Vom începe cu acest foarte evident exemplu de prietenie, de poezie, de orbire, cu cel care a fost considerat cel mai mare dintre poeţi: Homer. (Mai ştim alt poet grec orb, Tamiris, a cărui operă s-a pierdut, şi îl ştim în principal dintr-o referinţă a lui Milton, alt orb faimos. Tamiris a fost învins într-o întrecere de către muze, care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.)

Există o ipoteză foarte curioasă, care nu cred să fie consemnată istoriceşte, dar care este plăcută din punct de vedere intelectual, a lui Oscar Wilde. În genere, scriitorii se străduiesc ca spusele lor să pară profunde; Wilde era un om profund care încerca să pară frivol. Totuşi, voia să ni-l închipuim ca pe un cozeur, voia să ne gândim la el cum se gândea Platon la poezie, „acest ceva gingaş, înaripat şi sacru”. Ei bine, acest ceva gingaş, înaripat şi sacru care a fost Oscar Wilde a spus că Antichitatea şi-l reprezentase pe Homer ca pe un poet orb, şi că a făcut-o în mod deliberat.

Nu ştim dacă Homer a existat. Faptul că şapte cetăţi îşi dispută numele lui este de ajuns să ne facă să ne îndoim că ar fi trăit cu adevărat. Poate că n-a existat un Homer, ci mulţi greci pe care îi ascundem sub numele de Homer. Tradiţia ne arată unanim un poet orb; cu toate acestea, poezia lui Homer este vizuală, adesea într-un chip splendid vizuală; aşa cum a fost, în mai mică măsură, fireşte, poezia lui Oscar Wilde.

Wilde şi-a dat seama că poezia lui era prea vizuală şi a vrut să scape de acest defect: a vrut să facă poezie care să fie şi auzită, să fie muzicală, să spunem ca poezia lui Tennyson sau a lui Verlaine, pe care el îi îndrăgea şi îi admira atât de mult. Wilde şi-a spus: „Grecii au susţinut că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie văzută, trebuie să fie auzită”. De aici acel de la musique avant toute chose al lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Putem crede că Homer n-a existat, dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este muzică mai presus de toate , că poezia este liră mai presus de toate, şi că la un poet caracterul vizual poate exista sau poate lipsi. Eu cunosc mari poeţi vizuali şi mari poeţi care nu sunt vizuali: poeţi intelectuali, mentali, nu avem de ce să menţionăm nume.

Să trecem la exemplul lui Milton. Orbirea lui Milton a fost voluntară. A ştiut de la bun început că avea să fie un mare poet. Aşa li s-a întâmplat şi altor poeţi. Coleridge şi De Quincy, înainte de a fi scris un singur rând, ştiau că destinul lor avea să fie literar; eu la fel, dacă mi-e îngăduit să mă citez. Întotdeauna am simţit că destinul meu era, înainte de orice, un destin literar; cu alte cuvinte, că mi se vor întâmpla multe lucruri rele şi unele bune. Dar am ştiut mereu că toate acestea, în decursul timpului, se vor preface în cuvinte, mai ales lucrurile rele, deoarece fericirea nu are nevoie să fie transformată: fericirea este un scop în sine.

Să revenim la Milton. Şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Spune Milton că a pierdut-o nesilit de nimeni, apărând libertatea; vorbeşte de această nobilă misiune şi nu se plânge că a orbit: îşi zice că şi-a sacrificat vederea de bunăvoie şi-şi aminteşte de prima sa dorinţă, aceea de a fi poet. S-a descoperit la Universitatea din Cambridge un manuscris care cuprinde multe teme pe care Milton şi le propusese, în tinereţe, pentru a compune un mare poem.

„Vreau să las ceva generaţiilor viitoare pe care acestea să nu-l dea uitării cu uşurinţă”, declară el. Notase zece sau cincisprezece teme, printre care una pe care a scris-o neştiind că o făcea în chip profetic. Este tema care se referă la Samson. Pe atunci nu ştia că destinul lui avea să fie oarecum asemănător cu cel al lui Samson, şi că Samson, aşa cum l-a profetizat pe Cristos în Vechiul Testament, l-a profetizat şi pe el cu mai multă precizie. Îndată ce şi-a dat seama că a orbit, a scris două opere cu caracter istoric: Istoria Moscovei şi Istoria Angliei, rămase neterminate. Şi apoi lungul poem Paradisul pierdut. A căutat o temă ce i-ar putea interesa pe toţi oamenii, nu numai pe englezi. Această temă a fost Adam, părintele nostru comun.

Îşi petrecea bună parte din timp singur, compunea versuri şi memoria i se învigorase. Putea memora patruzeci sau cincizeci de endecasilabi albi şi apoi îi dicta celor care veneau să-l vadă. Aşa a compus poemul. Şi-a amintit şi s-a gândit la destinul lui Samson, atât de asemănător cu al său, pentru că Cromwell murise şi sosise ceasul Restauraţiei. Milton a fost prigonit şi a putut fi condamnat la moarte fiindcă justificase executarea regelui. Dar Carol al II-lea - fiul lui Carol I „Cel Executat” - , când i-au adus lista condamnaţilor la moarte, a luat pana şi a spus, nu fără nobleţe: „E ceva în mâna mea dreaptă care refuză să semneze o condamnare la moarte”. Milton a fost salvat şi, odată cu el, mulţi alţii.

Atunci a scris Samson Agonistes. A vrut să compună o tragedie greacă. Acţiunea se petrece într-o zi, ultima zi a lui Samson, iar Milton s-a gândit cât de asemănătoare le erau destinele, căci el, ca şi Samson, fusese omul puternic, învins până la urmă. Era orb. Şi a scris versurile acestea care întotdeauna, după Landor, se punctuează greşit, şi care realmente ar trebui să fie aşa: Eyeless, in Gaza, at de mill, with the slaves „Orb, în Gaza (Gaza este o cetate filistiniană, o cetate duşmană), învârtind la roată, cu sclavii”. Ca şi cum nenorocirile s-ar fi abătut asupra lui Samson

Milton are un sonet în care vorbeşte despre orbirea lui. Există un rând care se vede că este scris de un orb. Când trebuie să descrie lumea, spune: In this dark world and wide „În această lume întunecată şi necuprinsă”, care este chiar lumea orbilor când sunt singuri, pentru că merg căutând sprijin cu mâinile întinse. Avem aici exemplul (mult mai important decât al meu) unui om care îşi învinge orbirea şi îşi înfăptuieşte opera: Paradisul pierdut, Paradisul regăsit, Samson Agonistes, cele mai bune sonete pe care le-a scris, parte din Istoria Angliei, de la origini la cucerirea normandă. Toate acestea le realizează fiind orb şi nevoit să le dicteze unor oameni care veneau la el întâmplător.

Aristocraticul Prescott a fost ajutat de soţia lui. Un accident din vremea studenţiei la Harvard l-a făcut să-şi piardă un ochi iar celălalt să-i rămână aproape lipsit de vedere. A hotărât să-şi dedice viaţa literaturii. A studiat, a învăţat literaturile din Anglia, Franţa, Italia, Spania. Spania imperială l-a făcut să-şi descopere lumea, cea care se potrivea cu rigida respingere din parte-i a zilelor republicane. Din erudit a devenit scriitor, iar soţiei, care îi citea, i-a dictat istoriile cuceririi Mexicului şi Peruului, ale domniei Regilor Catolici şi a lui Filip al II-lea. A fost o muncă fericită, aproape impecabilă, care i-a luat mai bine de douăzeci de ani.

Există două exemple mai aproape de noi. Pe unul l-am menţionat mai înainte, cel al lui Groussac. Groussac a fost pe nedrept uitat. Lumea îl vede acum ca pe un francez intrus la noi în ţară. Se spune că opera lui istorică este caducă, şi că în prezent se dispune de o documentaţie mai bună. Se uită însă că Groussac, ca orice scriitor, a alcătuit două opere: una, tema pe care şi-a propus-o, cealaltă, maniera în care a tratat-o. Pe lângă faptul că ne-a lăsat opera sa istorică şi critică, Groussac a reînnoit proza spaniolă. Alfonso Reyes, cel mai bun prozator în limba spaniolă din toate timpurile, mi-a spus: „Groussac
m-a învăţat cum trebuie scris în spaniolă”. Groussac şi-a învins orbirea şi a lăsat unele dintre cele mai bune pagini în proză care
s-au scris în ţara noastră. Întotdeauna îmi face plăcere să-l evoc.

Să ne amintim alt exemplu, mai faimos decât cel al lui Groussac: cel al lui James Joyce, care a scris, de asemenea, o operă dublă. Avem aceste două vaste şi, de ce să
n-o spunem, ilizibile romane Ulise şi Finnegans Wake. Dar acestea constituie jumătate din opera lui ( care cuprinde frumoase poeme şi admirabilul Portret al artistului în tinereţe ). Cealaltă jumătate şi poate cea mai recuperabilă – cum se spune acum -, este faptul că a folosit aproape infinita limbă engleză. Această limbă care, din punct de vedere statistic, le întrece pe toate celelalte, şi care oferă atâtea posibilităţi scriitorului, mai ales prin verbele foarte concrete, nu i-a fost însă de-ajuns. Joyce, irlandezul, şi-a amintit că Dublinul fusese întemeiat de către vikingii danezi. A studiat norvegiana, i-a scris o scrisoare în norvegiană lui Ibsen, iar apoi a studiat greaca, latina… A cunoscut toate limbile şi a scris într-un idiom inventat de el, un idiom care cu greu poate fi înţeles, dar care se distinge printr-o muzică stranie. Joyce a adus o muzicalitate nouă englezei. Şi a spus cu curaj ( şi în chip amăgitor) că „ din toate câte mi s-au întâmplat cred că cel mai puţin important e faptul de a fi orbit”. Şi-a lăsat o parte din vasta operă compusă în întuneric: cizelând frazele în memorie, lucrând uneori la o singură frază o zi întreagă, şi apoi scriind-o şi corectând-o. Totul în toiul orbirii sau al perioadelor de orbire. În mod analog, neputinţa lui Boileau, a lui Swift, Kant, Ruskin şi George Moore a fost un melancolic instrument pentru buna executare a operei lor: acelaşi lucru se cuvine să afirmăm despre perversiune, ai cărei beneficiari, acum, se îngrijesc ca nimeni să nu le ignore numele. Democrit din Abdera şi-a scos ochii într-o grădină pentru ca spectacolul realităţii din afară să nu-l distragă; Origene s-a castrat.

Am enumerat suficiente exemple; unele atât de ilustre că mi-e şi ruşine că am vorbit de cazul meu personal; o fac doar pentru că lumea aşteaptă veşnic confidenţe şi eu
n-am de ce să i le refuz pe ale mele. Deşi, bineînţeles, pare absurd să-mi pun numele alături de cele pe care am avut prilejul să le amintesc. Am spus că orbirea este un mod de viaţă, un mod de viaţă care nu-i cu desăvârşire nefericit. Să ne amintim de acele versuri ale marelui poet spaniol, fray Luis de León:

Edgar Allan Poe ştia pe dinafară această strofă.

Pentru mine, a trăi fără ură este uşor, căci niciodată n-am simţit ură. Dar a trăi fără iubire cred că este imposibil, din fericire imposibil pentru fiecare dintre noi. Totuşi, la început spune „vreau viu să fiu cu mine / gustând doar de la cer ce e să-mi vie”; dacă acceptăm că binele din cer poate fi umbra, atunci cine trăieşte mai mult cu sine însuşi? Cine se poate cerceta mai adânc? Cine se poate cunoaşte mai bine pe sine?Şi, potrivit aforismului socratic, cine se poate cunoaşte mai bine decât un orb?

Scriitorul trăieşte, munca de creaţie a poetului nu se desfăşoară după un orar anume. Nimeni nu este poet de la opt la doisprezece şi de la două la şase. Cine este poet este în permanenţă, şi se vede asaltat de poezie neîncetat. Tot aşa precum un pictor, presupun, simte că formele şi culorile îl asediază. Sau precum un muzician simte că strania lume a sunetelor – lumea cea mai uimitoare a artei – îl caută veşnic, că sunt melodii şi disonanţe care îl caută. Pentru munca artistului, orbirea nu este în întregime o nenorocire: poate fi un instrument. Fray Luis de León i-a dedicat una dintre cele mai frumoase ode lui Francisco Salinas, un muzician orb.

Un scriitor, sau oricare om, se cuvine să se gândească la faptul că tot ce i se întâmplă este un instrument; toate lucrurile i-au fost date pentru un scop, şi aceasta trebuie să se manifeste şi mai intens în cazul unui artist. Tot ce i se întâmplă, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca lut, ca material pentru arta lui; trebuie deci să-l folosească. Din pricina asta am vorbit într-un poem de hrana eroilor antici: ruşinea, nefericirea, discordia. Acestea ne-au fost date pentru a le transforma, pentru a face din mizera circumstanţă a vieţii noastre lucruri veşnice sau care aspiră să fie astfel.

Dacă orbul se gândeşte în acest fel, este salvat. Orbirea este un dar. V-am plictisit deja cu darurile pe care mi le-a dat: mi-a dat anglo-saxona, mi-a dat parţial scandinava, mi-a dat cunoaşterea unei literaturi medievale pe care eu aş fi ignorat-o, mi-a dat alcătuirea mai multor cărţi, bune sau proaste, dar care justifică momentul în care au fost scrise. În plus, orbul se simte înconjurat de dragostea tuturor. Lumea nutreşte întotdeauna bunăvoinţă pentru un orb.

Vreau să termin cu un vers din Goethe. Germana mea este deficitară, dar cred că pot reda fără prea multe greşeli aceste cuvinte: Alles Nahe werde fern „tot ce-i aproape se îndepărtează”. Goethe le-a scris referindu-se la crepusculul după-amiezii. Tot ce-i aproape se îndepărtează, e adevărat. La asfinţit, lucrurile cele mai apropiate se îndepărtează de ochii noştri, aşa precum lumea vizibilă s-a îndepărtat de ochii mei, poate pentru totdeauna.

Poate că Goethe s-a referit nu doar la crepuscul, ci la viaţă. Încetul cu încetul, toate lucrurile ne părăsesc. Bătrâneţea trebuie să fie suprema singurătate, numai dacă suprema singurătate nu este moartea. „Tot ce-i aproape se îndepărtează” se referă şi la lentul proces al orbirii, despre care am vrut să vă vorbesc în această seară, şi am vrut să vă arăt că nu este o nenorocire absolută. Că ea trebuie să fie un instrument între multe altele, atât de stranii, pe care destinul sau hazardul ni le rezervă.