Juan Valera (1824-1905) a fost un scriitor, diplomat şi om politic spaniol, de origine aristocratică. Se considera poet şi, la fel ca Miguel de Cervantes, a regretat lipsa de succes a poeziilor sale. Pe lângă poezie, a scris teatru şi critică literară, nuvele, povestiri şi romane, fiind apreciat mai ales pentru cele din urmă. Cele mai cunoscute romane ale sale sunt Pepita Jiménez şi Năravul din fire. Pentru Juan Valera, romanul înseamnă în primul rând artă şi scopul său este crearea frumuseţii. Romanul trebuie să reflecte viaţa, dar într-un mod stilizat. În general a criticat curentele literare ale epocii sale, ca romantismul, realismul sau naturalismul, deşi opera sa păstrează numeroase elemente din aceste curente. Preţuia opera poetului nicaraguan Rubén Darío (supranumit „părintele modernismului”), însă nici modernist nu poate fi considerat. De aceea, criticii afirmă că Juan Valera este un scriitor greu de clasificat.

În trei perioade diferite şi foarte îndepărtate din viaţa mea, rătăcind prin câteva ţări din Europa şi America, sau locuind în capitale, l-am întâlnit pe vicontele de Goivo-Formoso, diplomat portughez, cu care am înfiripat o prietenie afectuoasă şi statornică. În timpul discuţiilor noastre, când ne aflam în acelaşi oraş şi apoi în scrisori, când eram în locuri diferite, ne contraziceam adesea, susţinând părerile cele mai potrivnice, iar aceasta, departe de a desface legătura de prietenie ce ne unea, o strângea şi mai mult, întrucât aveam mereu ce să ne spunem, iar conversaţiile şi disputele ni se păreau înflăcărate şi plăcute.

Eu cred din toată inima în liberul arbitru, astfel că îl asiguram că orice fiinţă umană, fie prin natură, fie prin harul pe care Dumnezeu i-l hărăzeşte dacă îl merită, poate să învingă cele mai perverse înclinaţii, să-şi înfrâneze caracterul cel mai perfid şi să nu cadă în greşeală sau în păcat. Vicontele, dimpotrivă, explica totul prin determinism; mă încredinţa că orice persoană e aşa cum a făcut-o Dumnezeu sau dracul şi că în sufletul ei nu există nici o putere în stare să-i modifice caracterul, iar acţiunile din timpul vieţii îi sunt fără excepţie efectul logic şi inevitabil al acelui caracter.

Exemplele, după părerea mea, nu dovedesc nimic. Din nici un caz particular nu pot rezulta reguli generale. De aceea cred eu că este falsă sau vană orice morală care reiese dintr-un roman, dintr-o povestire sau dintr-o istorisire.

Prietenul meu voia s-o conchidă din viaţa unei anumite doamne pe care am cunoscut-o amândoi şi cu care am avut legături destul de intime, iar el dorea să-şi demonstreze ideea şi în acelaşi timp să ilustreze adevărul trascendent al proverbului care spune: „Năravul din fire n-are lecuire”.

Eu nu vreau să demonstrez nimic şi cu atât mai puţin să mă las convins, dar viaţa, caracterul şi feluritele peripeţii, fapte şi pasiuni ale persoanei alese de prietenul meu drept mostră sunt atât de ciudate şi de unice, încât îmi inspiră dorinţa de a le relata aici, povestindu-le de parcă aş spune o poveste.

Am să văd dacă le istorisesc, iar dacă izbutesc, să nu îndoctrinez şi nici să nu educ, ci doar să-mi distrez cititorii câteva momente sau să le trezesc interesul.

Cu mulţi ani în urmă, eu şi vicontele, amândoi tineri pe vremea aceea, locuiam în frumosul oraş Rio de Janeiro, capitala Braziliei, de care eram fermecaţi şi pe care îl consideram un paradis, în ciuda unor neplăceri, lipsuri şi chiar prisosuri.

Febra galbenă, stabilită de curând în regiunile acelea, se înverşuna împotriva străinilor. Las baratas, căci aşa numesc oamenii din partea locului nişte gândaci scârboşi cu aripi, ne umpleau de silă, mai ales înaintea ploii, căci pomenitele lighioane îşi caută adăpost în odăi, le invadează, încheagă aerul, alcătuind nori groşi, se aşază pe mobile, pe mâini şi pe feţe, emanând un miros dulceag şi cam greţos.

Mai erau şi alte lucruri neplăcute, cu toate că n-am să vorbesc despre ele, ca să nu fiu exagerat de minuţios. Dar, în schimb, câtă splendoare şi câtă măreţie! Bosforul Traciei, surâzătorul golf al Neapolelui şi întinderea nemaivăzută a fluviului Tago în faţa Lisabonei, sunt meschine, urâte şi sărace, în comparaţie cu marele golf de la Rio presărat cu insule mănoase veşnic verzi şi înflorite, ai cărui copaci se apleacă şi ajung până în mare, scăldându-şi ramurile stufoase în valurile albastre.

Livezile de portocali şi de lămâi, încărcaţi de fructe şi de flori în acelaşi timp, îmbălsămează văzduhul. Păsările multicolore, fluturii şi libelulele strălucitoare împodobesc şi înveselesc atmosfera diafană. Noaptea, cerul pare mai adânc ca în Europa, nu negru, ci albastru, şi e plin de stele mai luminoase şi mai mari decât cele care se văd în emisfera noastră.

[…]

Distracţia noastră câmpenească era să ne ducem călare la Tejuca, pe răcoare, la căderea serii. Ne petreceam noaptea într-un han de pe drum, unde era întotdeauna lume bine dispusă care juca mereu cărţi şi lua cina târziu. Se şi dansa când erau femei. Locul acela era adorabil. Apa rece şi cristalină adusă de un pârâiaş care se prăvălea de la câţiva metri, alcătuind o cascadă spumoasă şi răsunătoare. Pretutindeni vedeai copaci verzi; palmieri, cocotieri, mango şi enorme tufe de bambus.

[…]

Cu toate acestea, nu vă închipuiţi că expediţiile la Tejuca erau cea mai mare încântare pe care Rio o avea pentru noi. Era alta şi mai mare, casa doamnei de Figueredo, strălucitorul centru al high life-ului din Rio de Janeiro.

Doamna de Figueredo pesemne că avea pe atunci între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani: era una dintre femeile cele mai frumoase, elegante şi amabile pe care le-am cunoccut. Soţul ei, foarte bătrân, era poate capitalistul cel mai bogat din toată Brazilia. Îndrăgostit de nevasta lui, îi plăcea ca ea să fie cochetă şi nu se zgârcea câtuşi de puţin, îi dădea cu dărnicie toţi banii necesari.

Locuinţa lor părea un hotel spaţios, mobilat cu îngrijire şi cu lux, în mijlocul unei minunate grădini, destul de întinse ca să poată fi numită parc.

În afara perioadelor când erau spectacole de teatru, doamna de Figueredo primea în fiecare seară. Primea şi când erau spectacole, dar nu întotdeauna. Seratele îi erau foarte însufleţite şi durau până la unu noaptea. S-ar putea spune că începeau la şapte, întrucât doamna avea mereu musafiri la masă şi îi ospăta cu toate delicatesele culinare pe care le poate inventa şi condimenta un bucătar bun, fără frâu şi fără limită la cheltuială. Dar ceea ce făcea farmecul acelei case era însăşi doamna de Figueredo, care pe lângă eleganţă, discreţie şi frumuseţe avea un caracter foarte sincer şi vesel. Din locul unde se arăta ea, tristeţea fugea numaidecât. În jurul şi în prezenţa ei nu erau decât discuţii liniştite sau joviale, râsete şi glume inocente, fără răutate şi fără să rănească aproapele. În mod normal, aşadar, primul cadou ce i se putea face unui străin, proaspăt sosit la Río, era să fie prezentat unei doamne atât de ospitaliere şi de amuzante.