În copilărie, în Ungaria, cel mai mult îmi plăcea mirosul care se răspândea din apartamente în jurul orei unu, când se punea masa. Aroma dulce de legume înăbuşite în untură, lecsó, ardei umpluţi, cartofi gratinaţi. Erau mese cu mâncare ieftină, săţioasă, constând dintr-un singur fel, după care puteai să nu mai mănânci nimic până la sfârşitul zilei. Se serveau cu pâine proaspătă, albă, care fermenta uşor în stomac. Îmi amintesc, ca şi Proust, aceste mirosuri de pe străzile cartierului XIV, unde locuiau familii cu care tatăl meu era prieten. Foarte bine mi-amintesc prânzurile de la familia Répa, care locuia pe Újvidék Tér. De fiecare dată soţia domnului Répa pregătea în cinstea venirii noastre o oală uriaşă cu mâncare. Pe masă mirosea deja a pâine proaspătă, iar apa gazoasă şuiera în sticla de sifon, stăpânul casei, îmbrăcat într-un trening de sărbătoare şi încălţat în papuci, deschidea ceremonios nişte vin ieftin, în timp ce dinspre bucătărie se auzeau tot felul de bolboroseli, amestecate cu gemetele gospodinei şi, imediat după aceea, eram cu toţii la masă şi mâncam. Monstruoasa soţie a domnului Répa declara întotdeauna că nu-i era foame, aşa că doar o să se uite la noi cum mâncăm (ceea ce la început m-a făcut să bănuiesc că mâncarea era otrăvită şi că femeia aparent cumsecade voia să se descotorosească dintr-o singură lovitură de bărbat, copii şi doi oaspeţi din străinătate). După ceva vreme am înţeles totuşi că nu existau motive de îngrijorare, în afară de faptul că mâncarea cu siguranţă nu era foarte sănătoasă şi nici hrănitoare, în schimb era foarte gustoasă şi mulţumitoare. Iar nevasta domnului Répa oricum îşi mânca porţia, doar că o făcea în tihna bucătăriei, când n-o vedea nimeni.

Mulţi ani mai târziu, după moartea tatălui, m-am dus în cartierul XIV, la Zugló, ca să vizitez familiile pe care le cunoşteam demult şi să le duc vestea. Am mers pe Újvidék Tér, Gyertyán Utca şi Tallér Utca şi mi-am amintit vizitele de altădată la prietenii şi familia tatălui meu, prânzurile acelea cumplit de grase, apa gazoasă şi pâinea proaspătă, discuţiile în care toţi se plângeau de creşterea preţurilor, timpul acela trecând fără cauză şi fără efect, durata ritualurilor duminicale, peisajul neschimbat: în toţi anii aceia acolo nu se schimbase de fapt nimic, numai wartburgurile şi trabanturile din anii optzeci fuseseră înlocuite de opeluri şi suzuki noi. I-am vizitat atunci şi pe domnul şi doamna Répa. Şi-au amintit repede de mine, deşi mă schimbasem în cei peste douăzeci de ani. Domnul Répa m-a îmbrăţişat şi a desfăcut bucuros o sticlă de vin ieftin. Soţia domnului Répa tocmai pregătea aluatul pentru găluşte. M-am scuzat totuşi. Am promis c-am să le telefonez
şi-am să vin odată la prânz. Nu am mai telefonat.

Toate familiile acelea semănau între ele: soţul era slab şi musculos, chit că avea o burtă ieşind dintr-un trening de sărbătoare, soţia era enormă, grăsană şi greoaie, parcurgând cu un efort vădit distanţa din bucătărie până în salon, astfel încât toată lumea să remarce efortul ei supraomenesc, sau frecând podelele, oricum era întotdeauna îndatoritoare şi copleşită de treburi, aducând cafele şi palincă pentru musafiri. În plus, copiii, de regulă frumoşi, fete cu păr negru, cu înclinaţii sportive sau muzicale, care apoi probabil îşi iroseau cu toate talentele şi se măritau cu te miri cine, îngroşând rândurile armatei maghiare de femei deznădăjduite, cufundate în tristeţe şi depresie. Se numeau Zsuzsi sau Ági, luau lecţii de vioară, făceau gimnastică ritmică, dar astăzi supleţea lor era demult uitată, subtilitatea se învârtoşase, timpul lor trece fără vreo speranţă.

A fost nevoie să treacă ceva vreme până când, eliberat de lumea vizitelor obligatorii de la sfârşit de săptămână la cunoştinţele tatei, să înţeleg, în cele din urmă, că această lume nu însemna doar lecsó, ardei umpluţi şi cartofi gratinaţi, ci şi frustrare, complexe, şi o amintire dureroasă, incurabilă, strâmbă. Că această lume era şi o nostalgie după vremurile regentului Miklós Horthy şi ale tovarăşului János Kádár; important era să fie o nostalgie, oricare, pentru că nostalgia constituie viaţa maghiară. Îmi amintesc că numele tovarăşului Kádár revenea frecvent în discuţiile de-atunci, precis se plângeau de el, iar azi probabil se plâng că el nu mai este. Vremurile lui Kádár sunt creatoare de nostalgie, pentru că au fost cele mai bune din Europa de Est, dar şi cele mai rele, căci au fost vremuri în care oamenilor le-a fost frântă coloana vertebrală, iar mintea – încătuşată.

În Budapesta, fiecare a treia ceainărie se numeşte „Nostalgia“, există şi bomboane nostalgice, nostalgia acoperă ca o pecingine zidurile caselor şi pavajul străzilor. Peste tot e o suspinare nostalgică după grandoarea de odinioară, deşi măreţia autentică cea mai apropiată în timp datează de-acum mai bine de cinci sute de ani, sub domnia lui Matei Corvin, dacă nu punem la socoteală măreţia echipei ungare de fotbal din anii cincizeci şi şaizeci şi succesele internaţionale ale unor formaţii precum Omega şi Lokomotiv GT din anii şaptezeci.

Nostalgică este până şi prognoza meteo pe canalul de televiziune Duna, prezentată pentru aşa-numitul Bazin Carpatic, denumirea eufemistică a întregii suprafeţe locuite de o minoritate maghiară, cu un accent special pus în timpul transmisiei pe Transilvania.

În magazinul de antichităţi „Nostalgia” de pe Klauzál utca, printre zeci de râşniţe vechi de piper, într-un morman de lămpi, sticluţe şi etichete de la sticle de oranjadă, se aliniază disciplinat un şir de busturi ale lui Lenin. Interiorul magazinului este dominat de un portret uriaş al acestuia, iar în vitrină şi-a mai făcut loc încă un Stalin. În adâncimea magazinului, lângă un cuier cu caschete militare sovietice cu boruri de mărimea unei pizze, stau alte busturi, probabil făcute recent; e suspect felul în care par a fi făcute pe bandă. Capetele lui Lenin domină, mai sunt şi câţiva Stalini, şi există chiar un Adolf Hitler, la preţul de şapte mii opt sute de forinţi.

La bufetul „Nostalgia“ de la parterul halei comerciale din Piaţa Lehel, beţivii din împrejurimi se clatină nostalgic peste pahare. Aici berea costă două sute de forinţi – de două ori mai puţin decât în berăriile din centru; e un preţ care aminteşte de vremurile bune de altădată. Căci nu există alte vremuri decât cele de odinioară, care erau cumva mai bune, chiar dacă nimeni nu e în stare să spună clar în ce consta mai binele. Din gara Nyugati, aflată în apropiere, pleacă „trenuri nostalgice“ spre Esztergom şi Cotul Dunării; poţi să iei un tren şi să mergi şaptezeci de kilometri, ca să oftezi după gloria şi măreţia de altădată.

Cele mai nostalgice sunt însă păsările turul, păsări mitice ungureşti, pe care, dacă te uiţi în jur, le poţi găsi pretutindeni. Pe monumente, case cu ziduri de piatră, plăcuţe, însemne militare, rucsacurile tinerilor cu orientare naţionalistă şi pe pieptul plat al fetei ce vinde sandvişuri şi face cafea în brutăria „Brunch“ de pe Retek utca de lângă Piaţa Moscova. Turul, încrucişare bizară dintre vultur şi gâscă, este personificarea combinată a visurilor şi complexelor maghiare.

În toată Budapesta această pasăre are o singură stradă şi o singură alee. Şi strada, şi aleea se află la marginea cartierului II, foarte aproape de graniţa oraşului, la mare distanţă de centru. Cartierul IIA, în care se află Turul utca, e practic un orăşel, la care ajung, ce-i drept, mijloacele de transport din capitală, dar străzile şi casele de-aici amintesc de un sat cu pretenţii, crescut peste măsură. Stând în grădina cârciumii „Náncsi Néni“ de pe Ördögárok utca, poţi să te simţi ca-ntr-o vacanţă de altădată, undeva departe de Budapesta, într-un trecut cu siguranţă mai bun, poate de dinainte de război şi, mâncând un copan de gâscă, să cazi într-o obligatorie nostalgie.

Mulţi budapestani şi străini merg la „Tuşa Náncsi“ pentru mâncarea excelentă şi, sigur, foarte scumpă, dar cine să meargă să vadă strada Turul din apropiere, pe care nu se află decât o staţie de autobuz şi câteva case?

La Budapesta, împărţită în douăzeci şi trei de unităţi administrative, fiecare nume de stradă poate reapărea în fiecare cartier. Teoretic, deci, ar putea fi douăzeci şi trei de străzi Turul, aşa cum sunt o sumedenie de străzi şi pieţe ce poartă numele lui János Arany, Atilla, Batthyány, Bem, Kossuth, Petőfi, Rákóczi sau Vörösmarty. Însă există o singură stradă Turul. Cu toate acestea, la fiecare pas făcut în Ungaria dau peste urmele acestei păsări.

Am devenit interesat de pasărea turul abia atunci când, aflat în oraşul minier Tatabánya, la cca. şaizeci de kilometri vest de Budapesta, am observat pe un deal o demnă replică a păsării care stă pe Castelul din Buda. Toată lumea cunoaşte pasărea de pe zidul castelului, şi cei veniţi ca turişti în capitala maghiară, şi toţi localnicii, căci îşi întinde aripile imense în locul cel mai asediat de turişti. Mi-o amintesc dintotdeauna şi niciodată nu a trezit în mine vreo emoţie, doar sunt atâţia vulturi care se ridică în aer pe monumente, castele şi morminte în toată Europa, îşi înalţă mândri ciocurile şi îşi ascut ghearele şi-n America de Sud şi Africa. Ce mai contează o pasăre în plus?

Ei, diferenţa e că pasărea turul nu e un vultur obişnuit, ci unul imaginar. Nu este o vietate reală, care trăieşte în natură, despre care să se poată face un film documentar pentru canalul Animal Planet, un film în care turul ar plana deasupra stepei ungare şi ar vâna şoareci. Este o versiune maghiară total diferită a unei păsări răpitoare, aparent asemănătoare cu vulturul, dar nu pe de-a-ntregul.

În Tatabánya, pe dealul acela, în 1907, a fost aşezată o replică minunată a păsării din Buda, perfect vizibilă de jos, atât de pe autostrada care duce spre capitală, cât şi de pe linia ferată. Pasărea priveşte ameninţător la oraşul minier-industrial şi cu siguranţă se uită în jos cu dezgust, pentru că priveliştea e într-adevăr urâtă. Pe dealul vecin se ridică singuratică spre cer o sondă minieră: două simboluri mândre ale unui oraş, cărora nimeni nu le acordă atenţie.

De faptul că va trebui să vânez pasărea turul mi-am dat seama când am citit un fluturaş luat din berăria „Lánchíd“ de pe Fő utca, aflată imediat lângă tunelul de sub dealul castelului, pe care stă ca un curcan cea mai renumită pasăre turul. Asemenea fluturaşi se pot găsi în majoritatea localurilor, pot servi de minune drept semne de carte. Pot fi luaţi cu grămada, sunt reclame, aşadar dacă cineva nu le colecţionează şi nu este nici antropolog, nu merită să-şi bată capul cu ei. Acesta însă m-a intrigat, căci făcea reclamă unui produs inexistent – „Turul-Cola“. Pe iarbă, într-o poziţie cunoscută din pictura impresionistă, stau un grup de oameni care se delectează cu „Turul-Cola“, bând din sticle amintind de cele mici de bere poloneză. Ideea unei „Turul-Cola“ este o combinaţie excelentă a tradiţiei maghiare (turul) cu o noutate cosmopolită (Coca-Cola). Inventând „Turul-Cola“, tipii de la „creaţie“ din vreo agenţie de publicitate au legat în mod genial localul de universal. Dintr-o singură lovitură, au prezentat două aspecte care încătuşează societăţile postcomuniste contemporane: capitalismul globalizant, care elimină tot ceea ce este original şi ce tinde în mod consecvent spre unificare, şi tradiţia naţională, de care ţările din această parte a Europei nu se pot elibera. Povara tradiţiei ar trebui să contrabalanseze monstruoasa greutate a culturii de masă, care se prăbuşeşte în capul nostru. Deocamdată însă, ambele ne trag în jos.

Berăria „Lánchíd“ e una dintre preferatele mele, pentru că este ceva dincolo de pasărea turul şi dincolo de Coca-Cola. E o cârciumă locală decorată cu fotografii vechi, afişe de filme maghiare antebelice şi poze ale clasicilor blues-ului, pentru că grasul Robi, proprietarul, are o mare slăbiciune pentru această muzică, ceea ce se poate şi auzi destul de bine şi de tare. În afară de asta, până să ajung să fac comanda, Robi întreabă în polonă „O bere?“ şi nici nu apuc să răspund, că pune în faţa mea un pahar de Dreher.

„Lánchíd“ nu este nici pentru cei ce frecventează cluburile trendy, care-şi organizează viaţa după anunţurile din publicaţiile gratuite „Pesti Est“ şi „Exit“, nici pentru amatorii de untură dreasă cu ardei iute, şi nici pentru turiştii care caută cu ghidul în mână cea mai scumpă Ungarische Gulaschsuppe. Aici nu găseşti nici gulaş, nici papricaş, în schimb există vin, bere şi palincă. Întotdeauna când beau acolo prea multă bere, mă trezeşte mirosul pătrunzător de lămâie al deodorantului din toaletă. Intru acolo uşor ciupit, stau, şovăind puţin deasupra tronului de porţelan şi, brusc, trăiesc un autentic catharsis. Aroma sintetică de lămâie îmi străpunge nările, iar mintea mea redevine clară şi analitică. (…)