Poezie

Să pleci fără o ţintă

convoaie de furnici, unele după altele, unele

se duc, altele se întorc,

traversând drumul de ţară: roţile căruţelor nu le întrerup

circuitul, saltă peste ele, poate

va da Dumnezeu şi va ploua azi! Ce spui? Îi

întinde două mere pădureţe: astea

sunt bune când dă bruma peste ele, muşcă

din unul, se strâmbă, îl aruncă, pe

al doilea măr îl joacă în palmă, în zăpăceala serii, e

lucios… Nu

e caraghios? Să ai un unic strigăt din interior: să pleci!

Să pleci fără o ţintă anume şi să nu te mai

întorci, să nu

mai ai frivola grijă a zilei de mâine, de acasă,

să ajungi undeva, la un capăt sau la un început, la

limită, oriunde, să te întinzi acolo pe

pământ şi să aştepţi să vină peste tine, părăsită de toţi,

conştiinţa. Conştiinţa unui nou transfer.

Transfer? „Transfer

energetic”. Să te întrebe ce ai păţit şi să te implore

să rămâi, că de ce te omori atât

cu firea.

Dinlăuntru spre înafară

flori aruncate pe jos, pe urcuşul către Biserica din

secolul al XV-lea, lipsită de sfinţi

pictaţi, cu doi ochi-ferestre în catapeteasmă, cu câmpuri

magnetice – în care slujesc patru preoţi,

înconjuraţi de prapuri. Ce ţi-ar trebui, înainte de toate,

călcând pe florile aruncate pe jos, pe

urcuş? Să fii descendent dintr-o familie de nobili? Că

nu ţi se dă destulă importanţă –

intri şi în cimitir, te înalţi pe vârfuri şi rupi un

măr de pe o creangă, hai,

muşcă şi tu o gură, să afli ce ţi-ar mai trebui,

ia te uită ce contraforţi are

Biserica, îi e greu. N-au pornit spre tine razele de lumină?

Pluteşti. Îl admiri pe o fereastră din turn pe

cel ce trage clopotele,

„veşnica pomenire”, ce auzi dinlăuntru? „Prin marea

scurgere a vremii” – e o halucinaţie

colectivă. Desprinşi de pasiune, frică şi ură, mai facem

un pas dinlăuntrul nostru spre

înafară.

nicio fericire nu-l mai atinge

În această mireasmă divină.

Nimic distilat la maximum, miros de fructe stricate: invidie,

frustrare, mândrie rănită, atât se mai vede

din butoiul lui – nici un mister, funcţia focului interior

îl arde, nu-i mai dă lumină. De fapt, nimicul

nu există. Nicio fericire nu-l mai atinge, nicio linişte, nu

mai acumulează forţe pentru o viaţă nouă.

Nu e decât o creatură căreia i-a mai rămas doar moartea,

apreciată ca o binecuvântare. Nu crede

în existenţa vieţii de dincolo, n-are atâta imaginaţie. E

neajutorat şi cu mâinile goale, s-a

predat, nu-l mai ajută cu nimic faptul că e o persoană

raţională. E profund mâhnit că n-a putut

face mai mult, că nu i s-a dat decât un pic din ceea ce alţii

au risipit sau au aruncat la gunoi. Nu s-a

putut concentra destul, n-a dat de gustul virtuţii. A fost

ţinut la suprafaţă, destinul l-a îngropat

într-o continuă depresie… Toată viaţa n-a făcut decât să

interpreteze ceea ce simte – şi a greşit

mai mult, n-a fost pe drumul cel bun, a jucat numai un rol

pe care nu l-a controlat până la capăt, l-a pierdut

pe drum. Degeaba s-a împotrivit lui însuşi, de la un moment

dat, când a înţeles ce e în spatele sentimentelor

pozitive, pline de compasiune şi bunăvoinţă, era prea târziu,

învăţăturile trecuseră pe lângă el, nu fuseseră

asimilate, rămăseseră neînţelese. S-a resemnat: că el nu face

parte dintre cei ce pot transforma veninul

în leac şi că nici o lege a universului nu poate schimba

aspectele negative ale vieţii lui. Nu-şi

mai doreşte nimic. Aşa că se mulţumeşte cu suferinţa, din

care extrage, din când în când, „câte

o picătură de esenţă” – nu ştie exact ce e, la ce foloseşte,

poate are legătură cu viitorul, poate cu

sufletul, poate cu Dumnezeu, poate cu dracul sau cu moartea,

sau cu toate la un loc şi cu altele

asemenea lor, amestecate, sau cu niciuna. E o dereglare a tot

ce ţine de capacitatea de decizie, de gândire şi

memorie. S-a deschis un gol în urma lui. Emite lumini slabe,

pâlpâie. E prizonier al

unui ciclu care e pe cale să se încheie,

simte impulsul să evadeze, dar toate gândurile se dovedesc

a fi deşarte. Are vibraţii inferioare.

Mă urăşti

S-au împreunat toate drumurile aici, abia acum ai

înţeles – intri în capelă, te

închini, cauţi o flacără de candelă, fiindcă lumânările

au beculeţe aprinse şi n-au legătură cu

tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să

o iau de la capăt. Am adus

sticla asta de vin la altar, mă las pe mâinile tale – „când

mi-a fost sete, mi-ai dat să beau”…

Eu n-am uitat. Sunt

o formă desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru,

îngrămădit în mine însumi, ascuns,

dacă aş putea să ies la un liman! Sunt o amintire. Am

ajuns să pricep unele lucruri, dar nu

sunt crezut. Lasă, nu eşti primul. Ia din mâncărurile

date de sufletul morţilor, ce

s-au pomenit azi, nu te mai uita în urmă, du-ţi nopţile

şi zilele la abator – vaci grase,

mulţumeşte-te cu puţin, fii tu însuţi. Îţi râzi de mine? Te

urăsc, Doamne, aşa cum mă urăşti şi tu

pe mine… Se bate cu palma peste gură. După judecata

omenească. El, care pluteşte

deasupra solului. Are diferite căderi sufleteşti. Iese din

biserică, drumul deschis în faţă,

nevăzut, te duce din nou spre răsărit, în sensul

invers al acelor de ceasornic. Tot

mai priveşti cum se roteşte planeta Venus? Nu mai suferi

atât! De ce nu laşi altuia locul?

iau lucrurile aşa cum sunt

Nu ies din casă nici azi, n-am chibzuit destul – bate

un vânt tăios, mai bine să-mi reevaluez

încă o dată dimensiunile, potrivit cauzei: înălţime, lungime,

lăţime, greutate, las compoziţia amestecată, în ea

se găseşte tot ce e bun şi frumos, rău şi urât, îmi convine

sau nu, depinde de arderile pe care le am. Ar

trebui să mă învăţ să câştig învăţătura de minte cu mai multă

uşurinţă şi să nu fiu stăpânit de pofte, să urăsc

plăcerea şi să iubesc numai adevărul, să

fiu mărinimos, nu îndărătnic şi încăpăţânat, să fiu neclintit

în faţa nedreptăţii, să cred în puterea funcţiilor

organismului meu şi să iau lucrurile aşa cum sunt. Nimic

biblic, de ce să nu mă reevaluez din când în

când, trebuie numai să mă străduiesc mai mult şi să scot la

lumină prescripţiile şi obiceiurile moştenite,

sau câştigate de-a lungul vieţii. Ce constat azi? Că oboseala

mă poate face fericit, ea-mi încetineşte gândirea

şi-mi stinge războiul personal, încet-încet iau seama că pot

să trăiesc şi fără să mă mai conduc în amănunt,

că nu dau în gropi. Probabil că are

grijă de mine moartea – „purtătoare a forţelor fundamentale

ale naturii”, cum îi spui tu. Ea mă menţine

pe linia de plutire, e mult mai înţeleaptă decât mine – asta,

până adorm şi mă scufund, să am de unde să

ies la suprafaţă. Nu e nimic deosebit perceptibil senzorial.

Mintea mi-e răpită de urcuşuri…

Alo, n-o mai termini? Iar ai luat-o pe arătură,

lasă-ţi dimensiunile corpului în pace,

mai ieşi şi tu din casă, fă o plimbare – până să dispari în

aer, distrage-ţi atenţia de la tine însuţi…

Că sunt variaţii naturale. Sunt modificări ale ţesutului

creierului. Sunt diminuări ale încordării.

Dirijări!

Alcătuirea fizică are atâtea însuşiri care te pot îndepărta

periculos de tine însuţi, nu te mai concentra

la ea, nu mai experimenta atât. Simplu: poate suntem numai

nişte accidente

pe planetă, nereprezentative, de ce ne

dăm atâta importanţă? Nu e nici o planificare la mijloc, nici

o regulă, ce regulă? Ce rost are să cercetezi

o întâmplare? Lasă naibii orice raţionament. Reacţionează

numai la alarmele tale interioare. Eşti

conectat la un strămoş necunoscut, care nu ştii ce vrea.

Poate, până la urmă, nu te vei alege decât cu

un vis. Poate eşti visul lui.