Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova şi-a deschis stagiunea 2013-2014 cu un spectacol de excep?ie: Familia Tót, de Örkény István, în regia lui László Bocsárdi.

Regizorul are o bună colaborare cu instituţia craioveană: primul său spectacol montat aici a fost Năzdrăvanul Occidentului, de J.M. Synge, în stagiunea 2000-2001, iar cel de-al doilea, Avarul, de Moličre, a avut premiera în stagiunea 2004-2005. În anul 2012 a pus în scenă spectacolul Caligula, de Albert Camus, care fost distins cu Premiul UNITER la categoria cel mai bun regizor, iar interpretul rolului principal, Sorin Leoveanu, a primit Premiul pentru cel mai bun actor.

Născut la Târgu Mureş, în anul 1958, László Bocsárdi a terminat regia la Academia de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, clasa lui Tompa Gábor, iar în 2005 a devenit director general al „Teatrului Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, instituţie pe care o conduce şi în prezent.

Între alte premii obţinute se numără  Premiul „Kádár Imre“ din partea Societăţii Maghiare de Cultură din Transilvania, Premiul „Jászai Mari“, Premiul Naţional pentru Regie acordat de Ministerului Cultelor şi Culturii.

Spectacole ale sale au participat la festivaluri importante de teatru din România ?i Europa: Festivalul Polonia Express, Budapesta, Festivalul Donaufest, Ulma, Festivalul Internaţional de Teatru, Sibiu, Festivalul Internaţional Shakespeare, Craiova, Festivalul de Teatru „Kontakt”, Torun, Festivalul Shakespeare, Gdansk, Festivalul Gombrowicz, Radom, Festivalul Shakespeare, Gyula, Festivalul Naţional de Teatru, Pécs, Festivalul Naţional de Teatru, Bucureşti.

Este membru al Senatului UNITER (Uniunea Teatrală din România).

În seara premierei am avut ocazia să stăm de vorbă cu László Bocsárdi despre spectacol şi depre dramaturgia lui István Örkény (n. 1912 – d. 1979), unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii maghiare din cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea.

- Spectacolul are un text dens, care vorbeşte despre lucrurile fundamentale ale existenţei noastre: limitele ospitalităţii, ale prieteniei, ale terorii, despre sacrificiu, despre trădare şi despre moarte. Pentru dumneavoastră în ce constă forţa textului lui Örkény István?

Forţa textului constă tocmai în ambiguitatea felului cum sunt prezentate aceste teme şi sigur nu poţi să ştii de la o secundă la alta ce se va întâmpla. Un mare filosof maghiar, Béla Hamvas, a zis că viaţa începe atunci când nu ştim ce urmează şi cred că textul acesta este un foarte bun exemplu pentru această idee. Cred că este o dramaturgie foarte bună, un text foarte bogat, cu mult umor, cu mult tragism, cu melancolie mare, pe mine asta m-a atras cel mai mult şi simţeam o melancolie care este în spatele acestei întâmplări foarte stranii, o melancolie, o dorinţă de a avea, de a ajunge undeva, de a se întoarce undeva, nu ştiu să surprind exact..., asta am căutat.

- Cum aţi ales acest text?

Textul acesta cred că este cel mai important text maghiar din toate timpurile, îl cunoşteam de mult, nu m-am gândit pâna acum să-l pun, dar când am discutat despre o nouă colaborare cu domnul Mircea Cornişteanu, atunci nu ştiu de unde a venit, a fost atît de clar pentru mine că asta trebuie să fac.

Sigur, este o situaţie politică europeană când simţim că se încearcă să ne facă să fim „cumva” şi cred că acesta a fost impulsul, am simţit că acum are o miză enormă textul acesta, deşi e legat de revoluţia maghiarimii din 1956, înăbuşită de sovietici, dar nu mot ŕ mot, la fel este legat şi de cel de al Doilea Război Mondial, de moartea oamenilor. Textul este legat de moarte şi de prietenie. Poate exista prietenie sinceră sau doar o prietenie care are scop: iubesc musafirul până la refuz pentru că vreau să îmi scap băiatul a cărui viaţă depinde de el. Acest lucru e dus până la absurditate şi nu mai rezistăm.

Şi situaţia în care ne aflăm acum cu Europa, când se vrea să ne alăturăm şi din punctul de vedere al formei de viaţă pe care o avem noi, care este naturală pentru noi. Această formă de viaţă este cumva periclitată, asta e foarte clar. Sigur, într-un fel este foarte pozitiv ce se întâmplă, pentru că ajungem într-o construcţie mult mai civilizată, ca să zic aşa, dar din alt punct de vedere este şi un pericol enorm în momentul în care uităm cum suntem noi şi cum ne place să fim. Nu se poate învăţa omul să fie „cumva”, el este aşa cum l-a făcut Dumnezeu şi nu cred că poate fi învăţat să fie altfel, nu cred în asta. Toate aceste încercări până la urmă nu au sorţi de izbândă şi textul acesta despre asta vorbeşte foarte clar, dar şi despre alte multe teme foarte, foarte frumoase şi surprinzătoare.

E de înţeles că nu se poate face o Uniune mare, dacă nu sunt anumite legi comune, dacă din anumite puncte de vedere părţile componente nu se comportă la fel. Dar unde este graniţa? Şi cine poate să ştie unde este graniţa şi când se trece de această graniţă şi când începe dictatura? Cred că acum este vorba de dictatura banului. Aici este problema. Dictatura banului care nici măcar nu este omenească! Sună absurd, dar în timpul comunismului cei ce făceau dictatura erau oameni, oameni bolnavi, dar acum nici măcar nu e vorba de om, e vorba de bani. Ce este periculos este că nu sunt speranţe că această situaţie va dispărea, că va muri, că se va însănătoşi. Banul e ban!

- Vă surprind în acest text sensurile noi legate de vremurile pe care le trăim acum?

Da, pentru că este un text bun, dacă nu ar fi bun ar fi murit cu era comunistă.

Textul nu vorbeşte despre comunism, poate acea perioadă i-a dat dramaturgului o energie de pornire, l-a făcut să se apuce de scris, dar de fapt vorbeşte despre lucruri mult mai importante, vorbeşte despre existenţa omenească, despre pierderea contactului cu Dumnezeu, este o lume înnebunită, în care cel mai normal lucru este să zici la un pantof că este fluier, ăsta este omul normal, cei bolnavi zic la pantofi că sunt pantofi, aici este foarte interesantă filosofia aceasta şi simt că este foarte exact formulată.

- Piesa” Familia Tót”, după anii 1970 a fost jucată cu succes pe diferite scene ale lumii de la Budapesta la New York, de la Paris la Moscova, de la Damasc la Jakarta. Are dramaturgia lui István Örkény şi astăzi acelaşi succes?

În Ungaria piesele lui sunt mereu puse în scenă, la Budapesta un teatru îi poartă numele. Este unul din marii scriitori maghiari şi vă sugerez, dacă aveţi ocazia, să citiţi proza lui, eseurile şi cealaltă piesă care este la fel de puternică, Joc de pisici, în care joacă cinci actori în vârstă, e scris pentru oameni în vârstă, dar şi acolo e foarte interesant ce se întâmplă.

Vă aşteptăm din nou, atunci, la Craiova cu aceast spectacol.

- Cum trăieşte astăzi Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe?

Nu avem bani. Asta e problema şi ne chinuim să rămânem în viaţă!

Aceasta este problema cu Europa, cumva cultura a început să şchioapete şi acest lucru se întâmplă din cauza unor decizii.

- În astfel de momente, oamenii de cultură ar trebui să aibă o reacţie mai unitară?

Absolut! Cei care fac spectacole trebuie să ştie pe ce parte stau, de ce parte a echilibrului vor să fie!