|
Poezie
de Lucia Cuciureanu
Hard-disk
Dacă aş putea
aş schimba sfârşitul de foc
cu apă,
pune discul acela
cu muzica lui Händel
să auzim clipocind izvorul,
piatra scufundată,
vântul lovindu-se de aripi
şi de penele egretei.
Miroase a măr sălbatic,
a geneză,
e o zi bună de trăit
cu un pahar de chianti
băut într-o cameră rece,
e seară, e vară,
când scoica lunii se face rotundă.
Nimeni nu ştie să facă asta
atât de încet
şi aşa de în şoaptă
ca tine,
să murim din dragoste
ţine acum numai
şi numai de noi.
Paso Doble
S-ar putea să fi fost de vină
arşiţa ce dogorea între noi,
disperarea mută stârnită
de nevoia de a umple un gol.
Nimeni n-a aşteptat mai mult
pe nisipul fierbinte,
peştişorul-şopârlă
cu o singură dorinţă,
deşertul surâdea pe atunci
dureros de cinic
într-o oglindă aburită.
S-ar fi putut să fi fost ceva,
acel detector de minciuni,
eram nevăzut de singuri
numărând umbrele teilor
care se înşirau lângă noi.
În noaptea aceea a plouat,
a plouat aşa cum trebuia,
un potop de gesturi regăsite.
Totul a fost atât de simplu
când am deschis plicul albastru
cu degete grăbite
dând drumul zilelor în calendar.
Din cer luna se scurgea
în clepsidră.
Metamorfoze
De la tine am învăţat să tac
într-o mulţime de amurguri,
în zile înrourate
şi amiezi toride.
Spune tu câte ore de zbor
am acumulat
la cules de stele albastre
ca penele păsării cu trei aripi
pe care am zărit-o de câteva ori.
La pieptul tău am văzut
mai multe filme de dragoste
când nu te lăsam să adormi
(poliţia a descoperit mai târziu urme
care m-au demascat ca agresor).
Am fost şi ghid turistic
pe jumătate din trupul tău,
(cealaltă jumătate îmi scapă mereu)
călugăriţă puţin neatentă
la textele biblice,
hoaţă fără scrupule
ascunsă în spatele uşilor.
Am văzut în oglindă
cum deveneam o inimă
incapabilă să citească printre rânduri
cuvântul despărţire.
Country
Pare că vine
dintr-o altă dimensiune
o ţine în degetul mic
ca motanul Murr
după ce a inspectat cele mai
întunecate cotloane.
Calcă apăsat pe un drum
plin de hârtoape,
(asta o ştie de la Dewey Cox,
i se potriveşte)
fumează mult şi bea bere,
de preferinţă pragheză,
până când îmblânzeşte moartea.
Când vine ea
aprinde luminile
şi o pune în cui
Oameni buni, mare poznă!
Când privesc lucrurile
cum trebuie,
îmi face cu ochiul.
Stau lângă el şi râdem
de ne prăpădim.
După furtuna din vară
Uneori mă poticnesc
printre jaloane
ca un atlet puţin obosit,
las în urmă câteva albume
cu fotografii scanate pe capitole,
capitolul întâi tinereţe,
capitolul al doilea tinereţe,
altă vârstă nu mă interesează,
cuierul din hol,
uitam de nori şi de vânt
când vedeam agăţată în cui
geaca ta,
cărţile cu cotoare ruginite
de la şampania vărsată
pe cearşafuri mototolite,
noaptea cu cearcăne la fereastră.
Las în urmă dulapul cu haine,
paltonul negru cu guler de vulpe,
semeni cu Anna în trenul
ce n-a mai oprit în gară,
spuneai,
pendulul lui Foucault
pe care l-am citit trei săptămâni,
(eram cu gândul la tine)
muşcatele şi violetele de parma
crescând cu mângâieri şoptite,
ochelarii 3d cu zile
trăite cumva la pătrat,
(îmi par şi astăzi ireale)
ceasornicul numărând vieţi
cu limbile lui transparente,
tavanul înstelat
din zilele cu sărbătoare.
Uneori mă poticnesc
pe drum,
îndes reproşuri într-o valiză
până când mă vei ruga
până când te voi ierta.
Uneori mă poticnesc
în poveste,
complicat şi fără epilog.
Blow up
Când vreau să-mi pun ordine
în gânduri
îmi recitesc scrisorile
compuse pentru mine,
găsesc în plic alerte uimitoare
stai departe de ei
lucruri rele se pot întâmpla
cu cât mai mulţi oameni
se învârt în acelaşi carusel
cu atât e mai reală căderea,
lumea se schimbă într-o clipă
şi totul se duce de râpă
un fel de criză la jumătatea vieţii.
Am scris că sunt o felie
dintr-un tort de castane
lumânarea din mijloc
are contact cu panouri
solare
cine mă gustă nu uită.
Când m-au asemănat
cu Arwen prinţesa elfilor
mi-am blestemat inelul,
am fost amară şi întunecată
cu sufletul sfâşiat,
aşa ştiu ei mai bine
să se salveze în ultimul moment
pe întuneric
un fel de fugă la mijlocul vieţii.
Literele mari şi înclinate
mi se par cunoscute,
dar parcă nu e scrisul meu,
de ce te-aş lua de mână
să urcăm muntele
printre copaci
când ştiu
că nu există întoarcere?
Pastel neatent
Este de ajuns o singură
mişcare neatentă
să se înteţească focul
şi să se facă scrum
teoria lui Einstein,
mările cu oceanele,
casele cu obloane trase
oraşul întreg,
curcubeul verilor albastre,
oricât de încet am merge pe caldarâm
stârnim vijelia.
În zadar vom arunca cenuşa peste ape
pentru mai multă siguranţă,
în zadar vorba şoptită
atât cât trebuie să fie,
culorile estompate
(numai roşu sângeriu
înseamnă sfârşitul)
vom aştepta vremuri mai bune,
dar nu vor veni,
după noi va fi ca înainte
totul în nemişcare,
doar teii buimaci se vor îndoi
de gânduri.
|
|
|