A trecut o jumătate de veac de când unul dintre cele mai sângeroase procese ale regimului comunist din România, cel îndreptat împotriva membrilor grupului de rezistenţă în Munţii Muscelului, a trimis la moarte sau închisoare pe viaţă zeci de partizani, bărbaţi şi femei cu suflet de martir. A trecut o jumătate de veac de când au fost îngenunchiaţi şi doborâţi fără milă unii dintre cei mai frumoşi şi mai curajoşi oameni pe care i-a dat pământul românesc. Se născuseră în libertate şi vroiau să trăiască mai departe liberi, ei şi copiii lor, noi toţi. O dorinţă pentru împlinirea căreia şi-au pus în joc traiul normal, menirile, iubirile, viaţa însăşi. O dorinţă pe care ei n-au putut să o transforme în realitate şi, din păcate, nici urmaşii lor nu au reuşit deplin. Libertatea, normalitatea, demnitatea cer mereu şi mereu noi jertfe de sânge în România. Şi după ce jertfele se consumă, rămaşii în viaţă le ignoră sau le uită. Ca şi cum li s-ar fi cuvenit… În România, ascensiunea la tronurile puterii lumeşti se face pe trepte de cadavre. Şi viaţa merge înainte.

Acesta e doar un preambul al recenziei ce urmează. O lacrimă de „cerneală” şi un strigăt de neputinţă. „Cine uită nu merită”, se spunea după Revoluţia din 1989. Şi noi, cei mai mulţi, am cam uitat…

Cel mai cunoscut nume dintre cele ale membrilor grupului de rezistenţă din comuna Nucşoara, judeţul Muscel (astăzi Argeş), este cel al Elisabetei Rizea, femeie adevărată, a cărei credinţă în Dumnezeu, în dreptate şi în libertate a plecat odată cu ea în Împărăţia luminii, unde trebuie să-şi fi găsit binemeritatul loc. Întregul grup de partizani condus de Toma Arnăuţoiu este însă un model de jertfă. Ultimii zece ani din viaţa lor şi i-au petrecut ascunzându-se în sălbăticie de prigonitorii lor, securiştii de ieri şi de azi, încercând să se opună prin orice mijloace instaurării definitive a regimului criminal din ţara lor. Au fost vânaţi, trădaţi, arestaţi, schingiuiţi şi apoi executaţi la Jilava, cei mai mulţi dintre ei. În numele democraţiei populare.

Violonista Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu este o supravieţuitoare, probabil unica, a măcelului din întunecatul an 1959. A supravieţuit doar fiindcă în momentul arestării părinţilor ei, partizanii Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu, era doar un copil de doi ani, născut într-o ascunzătoare din Munţii Muscelului. Nu şi-a cunoscut mult timp adevărata identitate. A crescut într-o familie adoptivă, a învăţat, devenind o reputată muziciană. După 1990 s-a străduit să recupereze şi să facă cunoscută memoria celor ce i-au dat viaţă. În grupul de rezistenţă condus de tatăl său, Toma Arnăuţoiu, se mai afla şi fratele acestuia, unchiul ei Petre Arnăuţoiu. Au fost capturaţi de securitate împreună cu ceilalţi supravieţuitori ai prigoanei de zece ani din Munţii Muscelului în 1958, în urma unui plan abil pus la cale de căpitanul Nicolae Pleşiţă (devenit între timp general).

Din strădania muzicienei Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu de a face cunoscute ororile regimului comunist din România face parte şi recentul album de fotografii şi documente din arhiva C.N.S.A.S intitulat 50 de ani de la procesul şi execuţia membrilor grupului de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu. O ediţie îngrijită de ea şi de editorul Ioan Crăciun, publicată în 2009 la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Emoţionantul album conţine un istoric al formării acestui grup, al acţiunilor şi scindării lui, al capturării şi condamnării partizanilor. Scurta şi concisa prezentare a momentelor dramatice prin care a trecut această mişcare de rezistenţă dusă până la sacrificiul suprem se încheie cu menţiunea că Marea Adunare Naţională a respins cererea de comutare a pedepsei capitale formulate de condamnaţi, astfel că în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, 16 dintre ei au fost executaţi la Penitenciarul Jilava. Ironia soartei sau gest deliberat, cu o semnificaţie bine calculată, casa din comuna Nucşoara a familiei Arnăuţoiu e transformată în sediu al miliţiei comunale. Aceasta e prima fotografie a albumului document. Paginile următoare conţin portretele de tinereţe ale lui Toma şi Petre Arnăuţoiu, al Mariei Plop, al lui Titu Jubleanu, al Mariei Jubleanu, Ion Marinescu şi Eugen Popescu, alţi membri ai grupului, în general înrudiţi între ei. Chipuri senine, dar ferme, chipuri de oameni luminoşi, chipuri de martiri. În continuare sunt reproduse fotografii ale pădurii şi adăposturilor în care s-au ascuns partizanii, unele obiecte, chiar o oală de pământ în care răzvrătiţii îşi ascundeau însemnările, o scrisoare a lui Toma Arnăuţoiu trimisă preşedintelui Comitetului provizoriu al Comunei Nucşoara şi intitulată Domnule Şef Prim, reproducerile dactilografiate a trei texte-manifest scrise de partizani şi adresate miliţienilor. Unul dintre ele, semnat „Rezistenţa naţională”, sună astfel: „Voi, care v-aţi vândut Moscovei, luaţi aminte: PRIGONIŢII DE AZI VOR FI JUDECĂTORII VOŞTRI DE MÂINE”. În filele următoare, istorie vizuală a martiriului curajoşilor musceleni, găsim şi alte documente cutremurătoare: bonuri de mână cu liste de alimente ridicate de la lucrările silvice din Oticu şi Berevoiu şi semnate „Partizanii libertăţii” (aceşti oameni vroiau să se ştie că ei nu sunt hoţi, ci luptători pentru demnitatea tuturor), poezii-manifest, însemnări ale confruntărilor cu securitatea şi o altă serie de fotografii cu locuri de adăpost din munţi. Imaginea Mariei Plop coborând din ascunzătoarea de la Râpele cu brazi şi ţinând-o în braţe pe fiica ei Ioana, este una dintre cele mai emoţionante. Ultimele fotografii-document sunt ale partizanilor capturaţi, în închisoare: Toma şi Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, şi fiica ei, Ioana Arnăuţoiu în vârstă de doi ani, în arestul de la Piteşti, dar şi cele ale preoţilor Ion Constantinescu şi Nicolae Andreescu, ale învăţătorilor Alexandru Moldoveanu şi Ion Mica, executaţi la Jilava. În albumul document putem vedea, nu fără cutremur interior, şi cum arătau fişele penale întocmite arestaţilor şi procesele verbale de interogatoriu.

Ultima fotografie este cea a lui Toma Arnăuţoiu înainte de execuţie. Privire clară, ochi îndreptaţi spre sine, un refuz explicit al terorii, al robiei şi al minciunii imprimat pe chip şi rostit răspicat până în clipa morţii. Ne-au rămas de la el cuvintele acestea: „Noi suntem mândri, cu fruntea senină şi cu sufletul curat că nu am tâlhărit pe nimeni şi nimeni nu ne poate arăta cu degetul că am furat ceva, deşi numai Dumnezeu ştie cu ce am trăit.” Şi versurile pline de miez: „Eu sunt metal rămas/ Din lumi ce crima le-a făcut cenuşă,/ Eu sunt ecoul veşnic sunător/ Din lumi, din lumi apuse”. Într-adevăr, lumi apuse. Premonitorie concluzie. Cât timp memoria acestor oameni nu va fi complet reabilitată, cât timp nimeni nu-şi va recunoaşte vina pentru represiune, cât timp vom continua să trăim fără a ni-i asuma ca modele, vom fi condamnaţi la veşnică durere.

Ca un postscriptum se cuvine adăugat că Editura Ars Docendi a organizat anul acesta în câteva locuri din ţară (Bucureşti, Câmpina) şi din străinătate (sediul I.C.R. din Budapesta) o expoziţie itinerantă cu fotografiile şi documentele conţinute în acest album, odată cu lansarea lui, şi intitulată „Rezistenţa anticomunistă din Munţii României”. Urmează ca în vara acestui an, Ioana Voicu Arnăuţoiu să prezinte expoziţia şi la Fundaţia „Ion Raţiu” de la Londra.