Demnitatea unei farfurii murdare

E o fiinţă fără vârstă sau identitate socială, eroina unei poveşti reluate zilnic, în singurătate şi resemnare. Totuşi, pare curajoasă. A spus un nu răspicat lumii de hârtii maculate cu simboluri ale pustiirii unde semenii ei se simt acasă. Urăşte hârtiile, aşa că am să fac tot posibilul să nu afle că am scris despre antidotul pe care l-a găsit ea împotriva imbecilizării programate. Antidotul se cheamă vasocratism, adică încurajarea unei atracţii din ce în ce mai greu de reprimat faţă de vase şi crătiţi. S-o mai fi gândit cineva la spectacolul care se poate naşte din mixajul imaginii soiului de pe tacâmuri şi farfurii cu sunetul familiar al aceleiaşi vesele îngrămădite într-un lighean sau într-o chiuvetă, spre a fi spălată?

Nevastă ratată, poetesă ratată, subaltern prin structură, s-a dedicat pasiunii ei banale: umilele vase dintr-o oarecare gospodărie. E hotărâtă să se consacre, până la sfârşitul vieţii, unei noi „religii”. Preoteasă în templul prozaic al bucătăriei, a început să mănânce din ce în ce mai puţin şi niciodată din farfurie. Destulă mizerie fac cei din jur. Aşa înţelege ea să-şi aducă ofranda micilor „zeităţi” pe care le slujeşte.

 Pentru că urăşte hârtiile îşi mărturiseşte truda unui reportofon. Iar eu, singura-i prietenă, i-am sustras o casetă şi transcriu acum, pe nişte hârtii (culmea trădării), experienţa rostită a întoarcerii ei spre lumină.

„Readuse la strălucirea lor iniţială, oalele şi cratiţele au un farmec indescriptibil. Frământarea lor neştiută şi mută naşte o poezie percepută numai de mine, fiindcă eu trăiesc printre ele şi vreau să o înţeleg. Dacă aş mai putea să scriu, aş compune un lung poem despre bucuria vaselor când, puse într-un lighean cu apă caldă, le adaug şi detergent şi încep să le curăţ cu multă blândeţe. Dacă le frec cu tix, se tânguie de-mi rup inima. Aşa că, din toată sărăcia, le cumpăr axioane şi alţi detergenţi din ăştia scumpi, la care le plătim şi reclama. Sper să n-ajung şi eu victima atacului la subliminal, cum se zice acum. Am luat şi bureţi fini, să nu le zgârii, sărăcuţele, smalţul lor bătrân şi reumatic. Apă curentă nu mai are demult casa asta cu fantome, aşa că le primenesc în­tr-o vechitură de lighean. Va trebui să cumpăr unul nou. Cât mai curând.

Aş vrea să nu se afle ce gândesc şi ce simt eu pentru vase. Oricum, nici nu contează, că nimănui nu i-a păsat vreodată de mine. O albinoasă mică, ştearsă şi înspăimântată de hârtii, cu faţa tâmpă. Am trăit o viaţă doldora de fobii şi în căutarea unui adăpost adevărat, a unui cămin. Că nu e de ajuns doar un acoperiş deasupra patului pe care-ţi pui capul.

Dacă n-am avut copii şi pisicile s-au dus şi ele, una câte una, m-am ataşat de vase. Uite, farfuria asta cu floricele portocalii o am demult, de când eram nevastă tânără şi spălam, tot într-un lighean, vasele altora. Cu apă încălzită pe plită şi cu perlan alb. Detergentul ăla trebuia folosit pe furiş şi cu zgârcenie, că se supărau socrii mei. Ziceau că fac risipă. Iar zoaiele amestecate cu detergent nu mai puteau fi aruncate la porci.

Multe am făcut eu în ascuns, de la bun început, ca să nu intru în conflict cu sănătoasele concepţii despre viaţă ale familiei. Găteam pe furiş, mâncam pe furiş, dormeam pe furiş şi, bineînţeles, spălam pe furiş vasele lăsate vraişte de ei, după ce plecau de acasă. Acum ştiu că se întorceau care de pe unde doar ca să-mi zădărnicească mie munca şi să maculeze cu resturile lor sărmanele farfurii şi tacâmuri spălate de mine cu devotament. Eu nu lucram nici pe atunci, că refuzasem hârtiile: hârtia de repartiţie, repartiţia însăşi, hârtia cu plata studiilor, hârtiile pe care trebuia să le facem zilnic la locul de muncă, hârtiile de adeziune la regim, hârtiile cu delaţiuni, toate hârtiile care te puteau aşeza comod în societate. Singurele hârtii acceptate erau colile pe care-mi notam gândurile parazite, încercând să mă eliberez de singurătate şi de fobii. Multe au dispărut ori le-am rupt chiar eu, ca să nu mi le citească cineva. Mi-a rămas o singură hârtie de pe atunci. E galbenă şi cerneala de abia se mai vede. Ia să citesc ce e scris pe ea! Aşa o să recuperez un fragment de amintire dulce-amară şi o să pot distruge apoi celuloza asta scârboasă:

Mă însinguram încet, de la o secundă la alta. Ascunsă îndărătul farfuriilor veşnic nespălate ale bucătăriei, degustam mizeria şi meschinăria odăii unde-mi ispăşeam vina de a fi vrut să fiu măritată. Alături, în curtea vecinilor, se anunţa printr-o nefirească încremenire apariţia alaiului unei nunţi.

Mireasa m-ar putea privi de pe soclul de mucava unde stă acum cocoţată, pentru doar o zi, cum smulg buruienile dintr-o grădină improvizată, cum duc gunoiul la poartă, cum spăl vase într-un lighean soios, de parcă aş lustrui de jeg oglinda lumii, cum arunc, plină de silă, apa cu zoaie în spate, la porc, cum scot din puţ apă curată, menită pângăririi cu noi şi noi resturi de mâncare. M-ar putea privi, dacă ar avea ochi. E şi ea din soiul comun, născut orb şi care se înmulţeşte rapid, ca buruiana. Născută oarbă spre reproducerea speciei. Albă, puhavă, mulţumită de sine din naştere, cu flori artificiale, albe şi roz, în păr.

Alaiul de nuntă trecu şi trecerea lui se poticni o singură dată, rănită de strigătul răguşit şi cocârjat al soacrei mari.

Şi dacă fiecare femeie ajunsă martor al vieţii celorlalţi ţipă în amintirea propriei dezvirginări? Nunta fiului n-o fi întâlnirea cu moartea ce-şi cască maxilarele spre a toca relicvele de femeie ajunsă soacră mare? Moartea e albă, puhavă şi poartă în păr flori roze şi albe. Nunta fiului, o imagine a morţii mamei. De aceea, mama ţipă ca la dezvirginare şi ca la naştere. Ceva din ea se rupe definitiv şi durerea e insuportabilă. Aşa că: să vină nora cea tânără să o servească, să spele vasele tuturor celor care mănâncă în casă, să crape de la tix mânuşiţele ei pufoase ce-i mângâie noaptea fiul…

 Mai şterg o farfurie aşa, bine, bine, cu prosopul împuţit şi rânjesc la soare. Râvnesc la demnitatea unei farfurii murdare. Pe ea o spală negreşit cineva, de fiecare dată când se întinează. Viaţa ei se reia cu fiecare spălare. A mea se scurge cu fiecare apă soioasă aruncată la troaca porcilor…

Ce frumos arde acum hârtia asta îngălbenită şi maculată cu frustrările mele! Privesc flacăra şi mă simt dintr-o dată iertată pentru toate, curăţată cu blândeţe de nişte mâini mari şi blânde, cu degete lungi şi fine, dar febrile în efortul lor de a-mi reda strălucirea fără să mă rănească. O apă, două, trei, ultima e limpede ca zorile. Mă integrez încet şi definitiv în lumina flăcării…“.