Conectat la viață

Astfel pare să se fi născut unul dintre cele mai convingătoare romane româneşti contemporane, recentul Mafalda, semnat Ioana Drăgan şi publicat în 2009, la Editura ALLFA. Aproximativ 150 de pagini despre marile trăiri ale oamenilor mărunţi, despre cum poţi fi autentic într-o lume de surogate, în cele din urmă despre viaţă şi moarte, tratate nu de puţine ori cu un soi de acceptare înţeleaptă sau chiar cu umor.

Protagonistele sunt exclusiv femei, arareori printre eroii Ioanei Drăgan strecurându-se, cu rol secundar, şi personaje masculine. Fiindcă atenţia, interesul, fascinaţia autoarei rămân şi în acest roman (primul), ca şi în precedentele-i cărţi de proză (Vietăţi şi femei - 1997, Poveştile Monei – 1999), concentrate asupra introspectării sufletului de femeie.

Mi-e greu să scriu detaşat despre oricare dintre cărţile Ioanei. A trudit şi la întocmirea unui studiu doctoral extrem de interesant, ce acoperă o zonă până la ea superficial cercetată şi care a fost publicat cu titlul Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, în 2001, precum şi la un fel de jurnal sui generis al emisiunilor ei literare de la TVR, tipărit în 2007: Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor.

Ne cunoaştem bine, am gustat împreună, nu de puţine ori, din agonia şi extazul muncii de televiziune. Ioana Drăgan este un om de o calitate aleasă, la polul opus veleitarismului şi imposturii din lumea culturală a zilelor noastre. Mi-e greu, adică, să separ omul de cărţile sale conectate direct şi fără ezitare la vena plină de sevă a vieţii cotidiene. Ioana scrie aşa cum simte şi cum gândeşte. Nu e nici o contradicţie între felul său de a fi, între viziunea ei asupra vieţii şi modul în care scrie şi îşi articulează personajele. Conversaţia prozatoarei e spumoasă, colorată, impetuoasă în susţinerea ideii. La fel îi este şi scriitura care curge ca un torent nestăvilit dintr-o inimă mare.

Şi dacă eroinele din Mafalda sunt ficţionale, există totuşi în roman un personaj masculin nenumit, dar cu trimitere clară la o persoană (şi ce persoană…!) din dezgustătoarea realitate românească: nimeni altul decât preşedintele chefliu şi marinar, ales cu atâta convingere de români, ca să-i reprezinte. Însă nu aluzia ori comentariul politic sunt preocuparea romancierei, ci mai degrabă pitorescul cu note groteşti ale personajului şi ale conjuncturii ce îl propulsează în cea mai înaltă funcţie din stat. E remarcabilă, puţin înainte de alegerile din 2009, profeţia autoarei însăşi, legată de ambiguitatea revenirii comandantului de navă ca preşedinte de stat, într-un al doilea mandat. Adina, clarvăzătoarea, personajul principal al romanului, invitată la şedinţe de ghicit viitorul chiar la reşedinţa prezidenţială de la Cotroceni, nu întrevede realegerea, în schimb, Nea Tibi, vecinul ei, pensionar frisonat de politică, bagă mâna-n foc pentru iminenţa ei: „Că mi-e şi frică, nenea Tibi, că acolo totul e ascultat şi înregistrat, nu-i scăpare, da’ ia zi, măi femeie, mai ies o dată, că doar vezi asta, m-alege populaţia încă o dată, e complicată viaţa, nu ştiu ce să zic, azi e mare ceaţă, vedeţi cum faceţi şi cum le aranjaţi pe toate, da’ mai uitaţi-vă cu atenţie de jur împrejur şi chiar şi-n propria casă, e multă încâlceală, dar să aveţi încredere, domnu preşedinte, în popor… adică, fă-mă să înţeleg, Adina, tu i-ai spus preşedintelui pe ocolite că se termină totul cu mandatul acesta, eşti nebună, nenea Tibi era revoltat. Pe ce te bazezi tu că nu mai iese, şi-apoi, chiar dacă o să fie aşa, deşi eu nu cred odată cu capul, de ce i-ai spus, lasă să aibă el revelaţia la votul proştilor ăstora de se duc şi pun ştampila de fiecare dată, făr’ să gândească, eu cred că ne mai joacă dumnealui într-o horă înfocată, cu tot neamul, încă patru ani, dac’ nu chiar cinci...”.

Chiar şi din acest fragment, secundar în iconomia construcţiei literare a romanului, se întrevede cu limpezime că personajele Ioanei Drăgan trăiesc mai mult prin dialog sau monolog, că enunţurile lor se întretaie şi se suprapun într-un foarte modern procedeu de redare, amintind de stilul Hortensiei Papadat Bengescu, fără a-şi pierde însă vreo clipă coerenţa. Aceste dialoguri, amestecate ca într-un fel de Turn Babel, îşi păstrează însă deplin claritatea. Iar construcţia e de mare efect, scriitura e directă şi percutantă, creează senzaţia de prezent imediat. Tensiunea dialogurilor, a trăirilor transmise prin intermediul lor, e reală şi molipsitoare. Un fel de tehnică cinematografică bazată pe întretăieri de planuri e transferată scriiturii.

Din prima pagină a cărţii, personajul central, Adina, „Mafalda”, e introdusă abrupt şi stârneşte imediat interesul cititorului: „Ştie. // Ştie totul. // Ştie când o să plouă, ştie când o să fie senin, ştie că undeva, peste mări şi ţări, o să fie război şi uneori ştie chiar şi când vine câte un cutremur. // Ştie de ce unele lucruri se întâmplă într-un fel sau altul şi care este rostul ascuns al întâmplărilor care dau înţeles şi sens vieţii. // Ştie trecutul tuturor celor pe care-i întâlneşte în cale, detalii infime din biografia fiecăruia, pe care mulţi şi-ar fi dorit să le uite sau poate că le-au şi uitat, şi mai ştie ceea ce le este hărăzit cândva în viitor”.

De aici încolo, adică de la primele rânduri ale romanului, evenimentele şi personajele apar în ritm alert. Destine mărunte se întretaie şi compun prin schiţele lor de portret o substanţă epică densă, colcăind de viaţă şi impregnată de autenticitate. Cititorului aproape că nu-i este lăsat timp de respiro, într-atât de rapid se creionează fiecare biografie cu momentele ei definitorii. Adina e o femeie singură, chinuită de duhul înainte-vederii, pe care nu şi l-a dorit şi care nu-i aduce nici o bucurie. Mai ales că ce „profeţeşte” ea nu-i niciodată de bine. Un singur lucru pare să nu-l ştie această Mafaldă anonimă: data şi împrejurările propriei ei morţi. Nădăjduieşte să afle şi acest ultim mister nedezlegat de la fiica ei de suflet, Cristina, o tânără frumoasă, cu suflet la fel de mare ca şi mama ei adoptivă. Şi această adolescentă, abandonată de o mamă aventurieră şi uşuratică în braţele Adinei, pare să fi primit darul de a şti dinainte ce urmează. Nu trebuie nici o clipă trecut cu vederea că, în chip paradoxal, e mult optimism în tragismul evenimentelor din viaţa personajelor centrale ale romanului. Însăşi scriitoarea pare să ne sugereze că, da, viaţa e aşa cum e, plină de surprize întunecate, dar că merită să fie trăită pentru că a fi viu e un dar, iar timpul dat pentru viaţă e un continuu moment de graţie.

Adina e de fapt un personaj tragic, creionat cu simpatie, admiraţie şi compasiune. Uneori, chiar cu umor. Suferinţa protagonistei vine dintr-o înnăscută frăgezime a sufletului. E nevoită să se rupă de familie, care nu-l acceptă pe singurul bărbat din viaţa ei, Doru, cântăreţul de local, alături de care îşi trăieşte scurta, dar marea ei iubire. Ştie că viaţa ei lângă Doru va fi scurtă, că el va muri într-un groaznic accident de maşină, că din acel moment peste viaţa ei privată se va aşterne definitiv un văl des. Cu toate acestea îşi acceptă soarta, iar când inevitabilul are loc, Adina îşi dedică viaţa celorlalţi bătuţi de soartă din jurul ei: vecini, bătrâni fără sprijin şi, la fel ca şi ea, singuri pe lume (Doamna Reli, Nenea Tibi) şi, mai ales, copilului abandonat pe care-l creşte cu toată dragostea de care e capabilă: Cristina.

Realist prin excelenţă, romanul Ioanei Drăgan nu ezită să pună necruţătoare diagnostice societăţii din care fac parte eroinele ei. Ce mi-a plăcut mie cel mai mult, poate, este că, într-o literatură contemporană ce pare de-a dreptul dezgustată chiar şi de sugerarea unor principii morale, Ioana Drăgan le afirmă şi le susţine într-o adevărată pledoarie pentru omenie, onestitate, generozitate, disponibilitate faţă de semenul tău.

Deşi profeţiile Adinei par să sugereze un final trist pentru Cristina, copilul ei de suflet, o adevărată iluminare rupe vălul malefic de pe sufletul Mafaldei şi îi arată că toate viziunile sale au fost mai curând spaime proiectate asupra celor din jur, o frică continuă faţă de neprevăzutul vieţii, capabile să transforme fantasmele în realităţi: „Ştia acum că totul a fost o minciună, o amăgire, că nici gând să plouă mâine, iar poimâine cu atât mai puţin, ştia că nimic n-a fost adevărat, că bunica a murit de moarte bună, şi Doru de moarte rea, şi c-au avut dreptate părinţii şi nu ea, şi uite că şi preşedintele nostru e bine mersi, vesel şi ferice alţi cinci ani, şi dacă s-a sfârşit ceva, apoi, s-a sfârşit cu poveştile ei întunecate, şi, Doamne, asta mică a venit sănătoasă acasă, şi dac-a ars cineva, n-a fost, mulţumescu-ţi Doamne, crinul acesta de copilă, ci ea, Adina, ca o vrăjitoare afurisită de morţii ăştia vii”.

Astfel, autoarea îşi salvează credibil protagonistele şi imprimă un sfârşit optimist romanului. Şi, în final, e cu ghiduşie strecurată ideea că rolul de Mafaldă s-a transferat de la Adina la Cristina, singura care ştie exact cât mai are de trăit bătrâna ei mamă adoptivă.