După ce actualul regim politic din România l-a înlăturat pe istoricul Marius Oprea de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, instituţie fondată chiar de el în 2005, s-a mizat, probabil, pe o încetinire sau chiar pe o descurajare definitivă a acţiunii de dezvăluire a odioaselor asasinate comise de securitate între anii 1948-1952. N-a fost însă aşa pentru că, Marius Oprea se numără printre acei puţini oameni ce pun semnul egalităţii între existenţa lor şi profesiunea aleasă. Ca să nu mai punem la socoteală că nici ce şi-a ales acest temerar să facă în viaţă nu prea întâlneşti pe toate drumurile. Evident, orice istoric îşi doreşte sau ar trebui să-şi dorească dezvăluirea adevărului şi prin aceasta, când circumstanţele o cer, restabilirea dreptăţii. De la dorinţă la faptă, însă, e uneori cale lungă şi spinoasă. O cale pe care Marius Oprea o străbate tot timpul, fără a se lăsa descurajat sau intimidat. Îşi urmează vocaţia ca pe un destin şi ca pe un comandament mai presus de vremelnicele ocârmuiri.

După ce arhivele securităţii n-au mai avut prea multe secrete pentru el, după ce a fondat un institut al cărui obiect de activitate urma să fie tocmai dezvăluirea adevărului şi înfăptuirea unei mult prea aşteptate justiţii, Marius Oprea a adăugat istoriei recente şi o arheologie recentă, domeniu de pionierat în România. Finalitatea urmărită este descoperirea gropilor individuale sau comune în care au fost aruncaţi partizanii anticomunişti, ucişi de regimul opresiv în deceniul cinci, identificarea victimelor şi reînhumarea lor după rânduiala creştină. Pentru a-şi putea continua activitatea începută după 1990 într-un cadru instituţional, ulterior înlăturării sale de la conducerea susnumitului institut, Marius Oprea a pus bazele unei fundaţii numite Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România. În felul acesta, cu sprijin financiar şi logistic din partea altor organizaţii nonguvernamentale şi fără nici un sprijin din partea statului român, istoricul continuă să scoată la lumină, rând pe rând, mormintele de martiri anticomunişti, răspândite în multe zone ale ţării, pe care s-a clădit „societatea socialistă multilateral dezvoltată” şi pe care doarme nepăsătoare şi blazată România democratică de astăzi. Adesea acest demers vine în întâmpinarea dorinţei urmaşilor celor dispăruţi de a descoperi locul unde se află rămăşiţele pământeşti ale părinţilor sau bunicilor ucişi fără judecată pentru ca, apoi, la distanţă de mai bine de cinci decenii, acestea să-şi afle odihna într-un cimitir de creştini. Activităţile lui Marius Oprea ce îmbină cercetarea de arhivă, documentarea pe teren şi săpăturile în locurile suspectate a fi cele unde sunt îngropaţi partizanii anticomunişti s-au reunit adesea în paginile cărţilor sale. Noul domeniu, cel al arheologiei recente, e la fel de laborios ca şi arheologia clasică şi implică specializări multiple. Alături de Marius Oprea se află tot timpul alţi patru colaboratori la fel de dedicaţi descoperirii adevărului: Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza, Paul Scrobotă şi Andrei Lascu. Rodul neobositei lor cercetări, începute din 2007, a fost reflectat într-o inedită expoziţie deschisă în ultima parte a anului abia încheiat, în Sala Foaier a Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti. Titlul expoziţiei este cât se poate de sugestiv: „Numitorul comun – Moartea”, iar locul ales pentru expunere cât se poate de emblematic. Să nu uităm că, până în 1990, aici se afla sediul Muzeului Partidului Comunist, trecut după revoluţie printr-o simbolică reconversie. Expoziţia, deschisă în perioada 21 octombrie – 6 noiembrie 2011, a fost realizată de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România cu sprijinul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, al Fundaţiei Konrad Adenauer, în colaborare cu Institutul pentru Liberă Iniţiativă şi muzeele de istorie din Turda şi Aiud. După deschiderea ei, publicul a fost invitat să vizioneze filmul documentar „Patru feluri de a muri”, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Titlul filmului este şi titlul unei cărţi a lui Marius Oprea, despre care am avut ocazia să scriu în paginile revistei „Ramuri”.

Cu siguranţă că vor fi fost printre spectatorii acestei expoziţii unii care s-o catalogheze drept „macabră”. Am şi auzit rostit acest cuvânt. Epitetul însă nu e doar nepotrivit, e chiar nedrept. Cred că sentimentele încercate de fiecare în parte corespund propriei viziuni asupra acestei pagini negre din istoria ţării noastre, în condiţiile în care cei mai mulţi dintre noi am uitat sau am trecut sub tăcere crimele unui regim politic instaurat de forţe străine la noi şi tolerat aproape fără opoziţie de români decenii de-a rândul. Expoziţia, o oglindire obiectivă a ororii, a fost alcătuită din fotografii ale victimelor securităţii în timpul vieţii lor şi fotografii ale osemintelor acestora scoase la lumină în timpul mai multor campanii de săpături, din obiectele sau resturile de obiecte aflate în gropile cercetate: bocanci, opinci, nasturi, fragmente textile, o curea, o armă de partizan, câteva ofrande, monede, cruci de mormânt, fragmente de gloanţe, o oglindă, chiar şi câţiva sâmburi de strugure, ultima masă a unuia dintre partizanii ucişi şi tăinuiţi într-o groapă comună. Şi, desigur, multe fotografii din timpul campaniilor de săpături au completat expunerea. Scopul ei nu a fost, în mod evident, unul estetic sau artistic. „Numitorul comun – Moartea” şi-a propus şi a reuşit deplin să se constituie într-o expoziţie-document, de un realism tăios, menit să ne dea de gândit tuturor. Nu mai puţin, ea ar putea fi receptată şi ca un portret interior al conştiinţei care a generat-o, cea a istoricului Marius Oprea. Compasiunea şi revolta, deopotrivă, au răzbătut discret din acel „spectacol” al morţii năprasnice. Dar şi delicatul şi discretul omagiu adus celor care şi-au pus libertate lor şi a neamului lor mai presus de viaţă.