Pentru a treia oară, în aprilie 2012, am ajuns pe insula grecească Amorgos, la întâlnirea anuală a jurnaliştilor, artiştilor, operatorilor de turism, cunoscută de zece ani sub numele de „Yperia Convention”. O iniţiativă locală a cărei menire este să facă cunoscut pretutindeni în lume acest îndepărtat ostrov al Mării Egee, parte a Arhipelagului Cicladelor. De un deceniu, aniversat anul acesta, de când are loc simpozionul de la Hotelul Aegialis, invitaţii vin pe Amorgos în Săptămâna Luminată, timp de patru zile, pentru a fi părtaşi ai marelui pelerinaj cu icoana Maicii Domnului, protectoarea insulei, la praznicul Izvorului Tămăduirii. O tradiţie foarte veche, cu începutul înceţoşat de vreme, dar legată organic de centrul spiritual al insulei, Mânăstirea Panagia Hozoviotissa, din veacul al IX-lea.

În spaţiul binecuvântat al insulei Amorgos, unde numeroase mărturii ale străvechii civilizaţii cicladice ies tot timpul la lumină, oameni foarte aparte, chiar şi printre greci, conştienţi de unicitatea locului unde trăiesc şi profund ataşaţi de el, perpetuează un mod de viaţă mai apropiat de natură şi în conexiune directă cu Dumnezeu. Astfel, cea mai mare bogăţie a vechii insule Yperia, astăzi Amorgos, o reprezintă chiar ei, oamenii locului. Sunt calzi şi ospitalieri fără ostentaţie, curioşi să-i cunoască pe cei ce-i vizitează, iubitori de viaţă şi de petrecere în stilul lor, mai ales că, tineri şi vârstnici laolaltă îşi poartă la sărbători costumele tradiţionale şi au în sânge cântecul şi dansul. Bătrânii insulei, îndeosebi, sunt nespus de frumoşi şi de credincioşi. Am asistat la Amorgos la scene emoţionante şi am trăit momente unice. Sunt multe de povestit despre acest spaţiu ocrotit de nebunia lumii contemporane unde, pe o stâncă perfect perpendiculară pe sol, numită Muntele Profetului Ilie, la 300 de metri deasupra mării, a fost construită mânăstirea închinată icoanei Maicii Domnului de la Hozeva. Ca orice loc, insula Amorgos are o capitală, numită ca pretutindeni pe insule Chora, un centru administrativ, prin urmare, dar şi un centru spiritual de unde iradiază energiile nevăzute şi dătătoare de viaţă. Această inimă a locului e chiar ea, mânăstirea săpată în stâncă acum douăsprezece secole. Tradiţia consemnează că în timpul prigoanei iconoclaste, câţiva călugări din Palestina, vrând să salveze icoana Maicii Domnului de la Hozeva, au despărţit-o în două bucăţi şi au plecat cu ea pe mare, spre Grecia. O parte a icoanei a ajuns pe insula Patmos, iar cealaltă pe insula Amorgos. Pe fiecare dintre cele două insule s-a ridicat câte o mănăstire închinată Fecioarei din Hozeva. Apoi, cele două bucăţi ale icoanei au fost realipite într-o icoană mult venerată şi făcătoare de mari minuni. Icoana purtată în pelerinaj, anual, la praznicul Izvorului Tămăduirii.

Irene Gianakopoulos, organizatoarea neobosită a simpozionului Yperia şi patroana Hotelului Aegialis, are forţa de a strânge în jurul său oameni de pretutindeni, de a-i pune într-o benefică relaţie de comunicare şi de promova cultura şi istoria îndelungată a locului său natal, insula Amorgos. La hotelul pe care-l deţine,locul ce găzduieşte întâlnirea jurnaliştilor, a oamenilor de cultură şi a operatorilor de turism din ţări europene dar şi din ţări ce aparţin altor continente, au loc în cele patru zile ale simpozionului expoziţii, conferinţe, prezentări de carte, proiecţii de filme, demonstraţii culinare, degustări de vinuri. Dar, poate mai convingătoare dintre toate acestea, sunt excursiile şi pelerinajele de pe insulă. În 2012 a avut loc cea de a treia ediţie a Festivalului de film documentar scurt Yperia, la care au participat cu proiecţii realizatori şi producători din numeroase ţări europene, printre care şi România. Cu perseverenţă, românii au ajuns şi ei în acest loc paradisiac, la început mai puţini, pentru ca în 2012 să participăm la simpozion şi la festivalul de film scurt nici mai mult nici mai puţin decât şapte jurnalişti din Bucureşti şi din Drobeta Turnu Severin. Filmele noastre au primit trei menţiuni şi un premiu trei.

Dar nu acesta e subiectul relatării mele. Cel mai mult, după ce începi să cunoşti insula Amorgos, îţi doreşti să poţi scrie despre oamenii ei atât de speciali şi despre bisericile lor. Se spune că, în antichitate, Yperia era insula exilaţilor şi de aceea locuitorii ei au păstrat în inima lor multă înţelegere şi multă bunătate faţă de străini. „Filoxenia” e termenul grecesc pentru „ospitalitate”, el însemnând exact „iubirea pentru cel străin”. La Amorgos o simţi din plin. Cea mai bună dovadă este că unii occidentali, ceva mai excentrici, şi-au părăsit locurile natale şi s-au retras, la vârsta pensiei, pe insula Amorgos unde şi-au cumpărat câte o căsuţă din piatră, uneori învecinată doar cu pustietatea. Pentru că sunt multe zone nelocuite pe insulă. Câteva orăşele şi mici sate concentrează populaţia de doar 1800 de locuitori a ostrovului. Cât vezi cu ochii piatră şi iar piatră, tufe mici de felurite plante tămăduitoare, ziduri vechi din piatră fără liant ce apără versanţii de alunecări de teren, dar şi cu rolul, cândva, de a delimita proprietăţile şi, particularitate a locului, pretutindeni mici biserici de tip navă, boltite, vopsite în alb imaculat, amplasate în cele mai neaşteptate şi pustii vârfuri de munte, unde ajung doar păstorii de capre.

Trei icoane de la Mânăstirea Panagia Hozoviotissa, printre care şi cea a Fecioarei din Hozeva, sunt desprinse din registrul inferior al iconostasului şi de pe zidul de sud al bisericii anual, imediat după slujba de Sfintele Paşti, pentru a fi conduse, într-un amplu pelerinaj, pe întreaga insulă. În ziua praznicului Izvorului Tămăduirii, în vinerea luminată, icoanele merg în procesiune între două cătune ale satului Langada şi poposesc, până duminică, în două biserici, unde sunt venerate de credincioşi. Pe sub cupola cerului, cu preoţi şi călugări în frunte, creştinii petrec icoanele pe cărările acoperite cu puzderie de flori proaspete de primăvară în cântări psaltice, merg din sat în sat şi din casă în casă. Bătrâni cu căţui în care arde tămâie întâmpină la porţi procesiunea. Sunt momente de bucurie duhovnicească greu de exprimat în cuvinte. Duminica, în drumul lor înapoi spre mânăstirea Panagia Hozziviotissa, icoanele trec prin cel mai straniu loc al insulei, satul părăsit Asfodilitis, o aşezare cu urme de locuire din epoca minoică. Aşezarea a fost părăsită acum câteva decenii, dar casele şi gospodăriile ei încă stau în picioare. În sezonul cald se mai face ceva grădinărit şi păstorit de capre şi oi la Asfodilitis. Bisericuţa satului, însă, e mereu deschisă, îngrijită şi venerată. Pe aici trec întotdeauna icoanele în procesiune. O parte dintre localnici şi străinii invitaţi pe insulă le aşteaptă la biserică. Anul acesta am avut surpriza să constat că într-una dintre casele din imediata vecinătate a lăcaşului de rugăciune trăia o familie de păstori. Bătrânul m-a zărit pe potecă şi m-a chemat înăuntru. Cu mare emoţie am păşit în acea casă de insular, ruptă parcă din filmul „Zorba Grecul”. Desigur, eu nu vorbesc greceşte, iar grecul nu-şi ştia decât limba lui. Dar nimic nu ne-a împiedicat să ne înţelegem perfect. Şi prietenii mei au fost apoi invitaţi să-i vadă adăpostul sclipitor de curat, vopsit cu alb şi albastru, culorile majorităţii insulelor greceşti în vreme de pace. Am fost trataţi cu tzipuro, rachiul grecesc, şi cu rahat. Bătrânul era bucuros de parcă i se întorsese acasă fiul din fotografia pusă la loc de cinste, plecat în misiune în Afganistan. Când am ieşit din casă, procesiunea cu icoana se apropia de biserică. Soţia bătrânului le-a ieşit în cale pelerinilor cu o tavă pe care se aflau, învelite în staniol, pacheţele cu brânză de capră, pâine şi cozonac. Am primit şi noi din această ofrandă şi pot spune, fără ezitare, că niciodată, parcă,
n-am mâncat ceva mai bun. Icoana Maicii Domnului a poposit într-o firidă săpată în zidul de sud al bisericuţei, pentru închinare, apoi pelerinii şi-au continuat drumul de vreo patru ore spre mănăstire. I-am petrecut cu privirea din autocarul care ne ducea înapoi la hotel. Se opreau din casă în casă pentru ca bătrânii să li se poată închina. O imagine de neuitat…

Mi-e greu să fac vreo încheiere, pot doar atât să spun, că nu cred în colapsul Greciei. Cred că puterea de supravieţuire, credinţa şi iubirea nefăţarnică a grecilor pentru această plină de daruri patrie a lor îi va salva.