Un tren prin Europa

Dintre toate ge­nu­rile care i se oferã cronicarului literar spre analizã, volumul de cronici ºi jurnalul sunt cele mai incomode. Aparent punând mai puþine probleme de „interpretare” (cãci – nu-i aºa? – n-ai cine ºtie ce metafore de descifrat sau strategii narative de urmãrit), cele douã genuri amintite sunt o încercare serioasã pentru cronicarul ce se respectã, pentru cã ele cer un efort suplimentar de atenþie: dacã opera literarã are o unitate ºi o intenþionalitate intrinsecã, acestea dezvelindu-se unui ochi expert la o lecturã integralã, volumul de cronici sau jurnalul propun un peisaj en miettes, a cãrui unitate trebuie cãutatã cu lupa de critic, cãci ea este rareori evidentã.

Mãrturisesc, aºadar, fãrã alte volute teoretizante, cã m-am apropiat de volumul de 460 de pagini semnat de Vasile Gârneþ ºi Vitalie Ciobanu – Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului, Ed. Cartea Româneascã, 2007 – fãrã entuziasm, pregãtitã de „supliciu”, gata sã „inventez” o coerenþã a acestui jurnal pe douã voci. Când am lãsat cartea din mânã îmi gãsisem deja în autorii ei doi prieteni ºi doi afini, doi intelectuali admirabili a cãror aventurã europeanã din anul 2000 s-a transformat, iatã, în ceva mai mult decât un jurnal de cãlãtorie: este o carte deopotrivã despre Europa, despre istoria ei tragicã din ultima jumãtate de secol ºi despre ceea ce la data respectivã era doar promisiunea unui destin comun.

Literatur Express Europa 2000 a fost un proiect al literaturWERKstadt Berlin, prin care 104 scriitori din 43 de þãri ale Europei au petrecut 45 de zile strãbãtând continentul de la vest la est ºi înapoi pânã la Berlin, oprindu-se în 18 oraºe pentru lecturi ºi întâlniri literare cu scriitori ºi cititori locali. Lisabona, Madrid, Bordeaux, Lille, Bruxelles, Kaliningrad, Sankt Petersburg, Moscova, Varºovia au reprezentat tot atâtea destinaþii turistice pentru scriitorii din program, însã „programul turistic” dezvãluie mai bine decât orice altã experienþã diversitatea ºi discrepanþele de pe bãtrânul continent. De la frumuseþea ºi civilizaþia metropolelor apusene la mizeria ºi aspectul de capãt de lume al oraºelor ex-sovietice, cãlãtorii literari au parcurs nu doar câteva mii de kilometri, ci ºi câteva decenii de istorie separatã. Pentru cei doi diariºti, vizita la Malbork/ Marienburg sau Kaliningrad reprezintã o dureroasã întoarcere în propriul trecut de cetãþeni sovietici; pentru vestici, este un ºoc pe care nu-l pot asimila. Li se pare incredibil cã nu pot trimite un fax sau cã nu pot schimba meniul prestabilit de la restaurant, doar atât cât sã bea o cafea în loc de ceai: „Îi spun (Corrinei Desarzens) cã acesta a fost/ este realitatea sovieticã pe care am trãit-o ºi atunci are o replicã instinctivã de respingere – No, I can’t believe, I can’t imagine!”

De altminteri, chiar între scriitorii din „tren” lucrurile se clarificã foarte repede: ruºii au acelaºi discurs „nãclãit, ºovin”, regretã dispariþia URSS-ului, ex-sovieticii (moldovenii, balticii) vorbesc între ei în englezã ºi uneori pretind cã nu ºtiu ruseºte. Ziariºtilor francezi cu vãdite simpatii de stânga, Vasile Gârneþ le rãspunde amar-ironic: „Mã întreabã ce þarã reprezint ºi dacã am mai fost la Paris. Nu, n-am mai fost. Am construit comunismul, n-am avut timp pentru cãlãtorii. Îl invit sã vadã cum aratã visul lui Lenin în Republica Moldova…” În inima Rusiei, ex-sovieticii se vãd ghizi printr-o realitate pe care colegii lor vestici abia acum o descoperã realã: ei „realizeazã de-abia acum adevãrata noastrã valoare: de translatori ai unor realitãþi halucinante, de cãlãuze printr-o lume care se vedea, pentru ei, înainte de 1989, ca o câmpie molcomã ºi uniformã prin gratiile zidurilor ce pãzeau cu strãºnicie paradisul înºelãtor al realitãþilor sovietice.”

În acest peisaj pan-european, cei doi autori români-basarabeni se plaseazã într-un loc mai marginal decât marginalul: faþã de Chiºinãu, unde, spun autorii, poºta încã mai deschide corespondenþa, care poate foarte bine sã nu ajungã la destinaþie, România pare o þarã vesticã ºi un loc al normalitãþii. Relativizarea, în acest caz, se dovedeºte salutarã. În ce mãsurã, aºadar, poate ajuta literatura la uniformizarea acestui peisaj european mult prea scindat încã? Nici volumul, nici experinþa Literatur Express nu oferã rãspunsuri în acest sens, decât implicit: prin dialog, prin întâlniri culturale, fie cã e vorba de cultura „înaltã”, fie de cultura în sens larg. Prin cunoaºterea realitãþilor, nemijlocit sau din scris. Dacã în cei ºapte ani scurºi de la acest proiect s-au ºters multe graniþe fizice, graniþele mentalitare sunt neclintite, la locul lor. Efectele a cincizeci de ani de propagandã sovieticã (susþinutã de intelectuali subþiri din Vest) nu se pot ºterge peste noapte. Ar fi nevoie de un uriaº efort de voinþã, cum bine zice Vitalie Ciobanu: „Dacã tot s-a fãcut tabula rasa din basarabeni, dupã rãzboi, am avea ºi noi dreptul sã ne alegem noi înºine o identitate, sã aparþinem lumii în care am fi dorit sã trãim: sã nu mai fim estici, ci occidentali; nu ortodocºi, ci catolici sau protestanþi; nu paternaliºti, ci independenþi ºi individualiºti; nu prosovietici ºi comuniºti, ci postmoderni ºi europeniºti.” Totul stã aici pentru noi, români sau basarabeni: sã avem curajul ºi responsabilitatea sã ne alegem noi înºine o identitate.