Din turnul de fildeº, intelectualul vede departe

Deja de vreo unsprezece ani, Horia-Roman Patapievici are o neºtirbitã reputaþie de trouble-fête. ªi nu unul de talk-show-uri, care face pe Gicã Contra din histrionism, aºa cum avem atâþia astãzi, ci unul care, publicând o carte, zguduie din temelii tot Establishmentul, de la lumea culturalã la gazetãrie ºi pânã la cea politicã. A reuºit asta, prima datã, la un an dupã debutul editorial încununat cu premiul U.S.R., în aprilie 1996, odatã cu publicarea volumului Politice, care cuprindea, între altele, câteva scrisori adresate lui Al. Paleologu în anii ’90-’91 – pe când acesta era ambasador la Paris , scrisori reprezentând expresia dezamãgirii provocate de cursul evenimentelor din România de dupã ianuarie 1990. Mai ales scrisorile amintite au provocat ceea ce Dan C. Mihãilescu numea „ºocul Patapievici – cea mai profundã provocare a judecãrii de românitate”, cãci ele conþineau o analizã la sânge a situaþiei politice din România, atingând accente paroxistice ale unei suferinþe de propriul neam, în stil cioranian (care i-au atras eseistului critici vehemente, pânã la replici imunde, din partea naþionaliºtilor de serviciu): „Excelenþã, sunt bolnav de România aºa cum canceroºii sunt incurabili de cancerul lor: aproape încontinuu îmi e ruºine cã sunt român ºi asta mã înfurie, pentru cã, deºi e nedemn, nu e totuºi drept. Când spun cã îmi e ruºine, trebuie sã înþelegeþi cã, în momentul de faþã, preþuiesc România mai mult decât pe români, care mã exaspereazã”.

A urmat, cinci ani mai târziu, Omul recent, lucidã privire aruncatã vremurilor noastre din perspectiva „modernului nesatisfãcut de propria modernitate” ºi care cautã soluþii pentru ieºirea din impasul în care modernitatea l-a adus pe om: „Azi, nimeni nu mai poate renunþa la modernitate fãrã a produce o catastrofã de civilizaþie. În acelaºi timp, nimeni nu mai poate trãi doar cu ea, fãrã a fi în cele din urmã redus la un tip de existenþã care, din perspectiva unor exigenþe superioare, meritã tot dispreþul.” De data aceasta, rezervele formulate de eseist la adresa postmodernismului ºi critica democraþiei au fost subiectele care au inflamat spiritele, generând „rãzboiul ideologic al perioadei” (Dan C. Mihãilescu).

În stilul tranºant ºi sincer care i-a fãcut deja renumele, Horia-Roman Patapievici pune acum în discuþie o eternã problemã spinoasã a culturii române: absenþa unei veritabile pieþe de idei, din cauza cãreia nu avem o istorie a filosofiei ºi care ne condamnã la un veºnic minorat, din acesta neputându-se ieºi decât prin ieºirea într-o altã culturã. Despre idei & blocaje. O modestã propunere de a regândi cultura românã pornind de la ce îi lipseºte, fãrã a renunþa la ceea ce, în aparenþã, îi prisoseºte (Humanitas, 2007) propune, în primul rând, o analizã a „situaþiei de fapt”: De ce, având filozofi, nu avem o istorie a filozofiei româneºti? De ce suntem o culturã a culturii generale, specialistul fiind privit la noi cu mefienþã, ca un intelectual de tip limitat, fãrã anvergura „omului total” (idealul nostru cultural)? De ce la noi polemica nu poate fi decât ceartã, iar combaterea adversarului înseamnã desfiinþarea lui ca persoanã particularã? De ce „mediul nostru cultural face fixaþie fie în negaþie, fie în adoraþie”, iar scriitorii noºtri sunt „sau neglijabili, sau geniali”?

La toate aceste întrebãri, H.-R. Patapievici va rãspunde pe rând. Nu avem o piaþã a ideilor, considerã el, pentru cã la noi, cei care au creat prima piaþã a schimburilor intelectuale (recte, paºoptiºtii ºi urmaºii lor) au fost oameni ai culturii generale, iar presa româneascã apãrutã în aceastã perioadã de formare a fost o presã „care se strãduia sã conþinã totul” ºi care avea „toate rolurile: de popularizare, de informare, de culturã, de ºtiinþã, de artã, de opinie politicã ºi aºa mai departe. (…) Cine era în paginile revistelor de culturã generalã exista, cine nu, nu”.  Urmarea a fost „deprofesionalizarea” specialiºtilor, care, pentru a fi voci recunoscute public, trebuiau (ºi trebuie încã) sã fie capabili a evolua pe un teren cât mai vast, stãpânind în mod obligatoriu istoria, literatura ºi filozofia. De aici ºi aspectul general al culturii noastre, care a rãmas la stadiul primar, de culturã „nedesfãcutã” în discipline specializate, cu o evoluþie a lor independentã, în care schimbul de idei sã asigure ºi un firesc succesorat – care lipseºte pânã azi la noi ºi fãrã de care nici o disciplinã nu se poate ordona.

Eseistul identificã cinci criterii care trebuie îndeplinite pentru ca o piaþã de idei sã poatã exista: criteriul continuitãþii schimburilor, criteriul obiectivitãþii schimburilor („Fãrã standarde recunoscute public, cuminecarea este doar accidental comunicare”.), criteriul libertãþii schimburilor, criteriul impredictibilitãþii (schimbul de idei trebuie sã se desfãºoare astfel încât „consecventul nu mai poate fi explicat integral prin antecedent ºi, deci, existând spor de cunoaºtere, numai atunci rezultatul schimburilor rãmâne impredictibil”) ºi, în fine, criteriul masei critice („Unde numãrul membrilor mediului intelectual este mic, criteriile de comunicare rãmân personale, spaþiul public, ca spaþiu impersonal ºi interpersonal al schimburilor individuale, nu se poate constitui, iar sentimentul de obiectivitate a standardelor nu se poate nici mãcar înfiripa”.) În cultura noastrã, apreciazã H.-R. P., chiar ºi când unul din aceste criterii funcþioneazã, el este valabil doar pentru ideile generale.

Un al punct forte al cãrþii este punerea în paralel a regulilor polemicii civilizate, stabilite de Universitatea Oxford încã din 1890 – incluzând pertinenþa ºtiinþificã a argumentelor, interdicþia argumentelor ad personam, creditarea adversarului cu bunã-credinþã –, cu „regulile” polemicii româneºti, care sunt „indisciplina, oportunismul, setea de exterminare”. Cauzele acestei situaþii eseistul le vede în indolenþã, în desconsiderarea aproapelui ºi în „incapacitatea noastrã de a accepta regulile valabile pentru toþi”: „«Noi vrem egalitate, dar nu pentru cãþei» – este convingerea noastrã sincerã, progresistã ºi, nu ºtiu cum, în ciuda rãutãþii ei, inocentã.”

Ceea ce pare o discuþie „de specialitate” are însã o bãtaie mult mai lungã. Demersul analitico-explicativ al lui H.-R. Patapievici vizeazã mai mult decât istoria filozofiei româneºti, aºa cum ar putea pãrea la o privire grãbitã (dupã cum nici Omul recent nu era o simplã rãfuialã cu relativismul ºi cu postmodernitatea.) De altfel, toate cãrþile lui H.-R. Patapievici ar putea purta subtitlul Politice, în sensul cel mai nobil al cuvântului, acela de preocupare sincerã ºi implicatã pentru soarta polis-ului. Despre idei & blocaje aratã cã absenþa unei pieþe de idei în România nu este doar o problemã a variilor discipline ºi nici mãcar a lumii culturale. Inexistenþa unei pieþe de idei înseamnã absenþa unei realitãþi comune, adicã a unei realitãþi pe care cu toþii s-o apreciem ca fiind obiectivã, acesta fiind unul dintre fundamentele unei societãþi normale. De aici provine, în opinia eseistului, ºi retorica eternei victime, retorica noastrã naþionalã preferatã: „Împrejurarea cã dificultãþile spiritului public pot fi privite ca un blocaj al schimburilor intracomunitare ºi ca un defect de realitate internã ne ajutã sã înþelegem cã anume din cauza acestor carenþe noi, românii, avem sentimentul cã realitatea este aranjatã de alþii, cã ne este ostilã, cã suntem mereu victime ºi cã nouã ne picã totdeauna lozul cel prost. Altfel spus, românii sunt tentaþi sã creadã cã realitatea, deoarece nu este aceeaºi pentru toþi, nu poate fi nici obiectivã”.

Prin urmare, nici dezideratul din finalul cãrþii – „Dacã am reuºi sã scãpãm de minoratul de a fi doar o culturã de culturã generalã, fãrã a deveni ignari, ca unii care nu mai au deloc culturã generalã, am realiza o performanþã remarcabilã” – nu vizeazã atingerea unei sterile performanþe ºtiinþifice ºi/ sau intelectuale, aºa cum s-ar putea gândi unii, ci are o mizã mult mai importantã, de interes general. Existenþa sau inexistenþa unei culturi a dialogului nu priveºte doar specialiºtii. Ea este problema întregii societãþi, ºi pânã nu vom conºtientiza asta vom fi departe de integrarea europeanã de care atâta vorbim.