Aurel Vlad este unul dintre cei mai importanţi artişti români, contemporani nouă, sculptor şi profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Pe 31 martie a împlinit 65 de ani, astfel încât am folosit acest prilej pentru a programa expoziţia sa personală, la parterul Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia. Titlul expoziţiei, „Hai, mergi!”, nu este o poruncă, ci este o invitaţie la călătorie, la însoţirea vizitatorului de către artist, întru-un traseu iniţiatic, pe modelul călătoriei în infern, descrisă de Dante Alighieri în Divina Comedie. În această expoziţie eveniment, întâlnim lucrări care, cu doar două excepţii, nu au mai fost văzute de public, opere de mare vigoare şi rafinament, zămislite în ultimii doi ani. Un ciclu compact, în registrul figurativului expresionist, cu care artistul ne-a obişnuit în ultimii ani.

Nucleul dur al expoziţiei îl constituie cele trei piese: Auriga, Coşmarul şi Haina, precum şi alte trei ipostaze ale durerii, ce relevă o experienţă recent trăită, purtând atributele capodoperei: sunt manifestări uşor lizibile, ale unor sentimente etern umane şi universal valabile. Precum în gestul magic al vindecătoarei, care toarnă cositorul unor inşi speriaţi, artistul dă formă fricii, durerii, deznădejdii, pentru a le anula efectele. Jur-împrejur, în cercuri concentrice, sunt etalate trei ipostaze ale omului căzut: Adam, cu tot arsenalul de detalii recognoscibile, de la Eva la şarpe şi plante luxuriante; Icar, cu încercarea lui de a se sustrage condiţiei de muritor, cu versiunea sa, Prometeu; Omul care se luptă cu fiara şi încearcă să se disciplineze, să se sustragă de sub teroarea păcatului.

Personaje martor punctează parcursul: dresorul de emoţii, fără de care drumul ar fi mult mai greu, o sfâşietoare Pietŕ, în care rolurile sunt inversate, iar personajul plâns de omul deznădăjduit este o mică vietate, fără ajutor, şi, nu în ultimul rând, Nostalgia, lucrarea pe care o vedem abia când parcurgem traseul invers, pentru că în nostalgie sălăşluieşte speranţa. Ultima sală aduce la un loc ciclul „Achitarea viselor”, cu cea mai copleşitoare compoziţie: Miracolul. Personajele, care imploră divinitatea, sunt dramatice versiuni ale tuturor figurilor reprezentate până la acel punct. Şi dacă medalioanele parietale amintesc de compoziţiile creştinismului timpuriu, cu elemente vegetale, ce înconjoară elemente figurative, din lemn policrom, Miracolul ne trimite în prima sală, pentru a închide cercul, cu lucrarea ce dă titlul expoziţiei: „Hai, mergi!”. Cuplul primordial este acum în lumină, zincul din care sunt modelate figurile, supradimensionate faţă de scara umană, nu mai este tern, ci reflectă o stare de graţie, mesajul ultim fiind că există viaţă şi după durere.

Dimensiunea pedagogică a acestei expoziţii rezidă, dincolo de mesajul deschis, în extraordinara sa realizare tehnică. Am avut privilegiul să asist la dezvăluirea către tineri a aspectelor tehnice de către profesorul Aurel Vlad. Am aflat astfel că, deşi cu două decenii în urmă artistului i se spunea „Lemnarul”, în ultimii ani, tabla de zinc a devenit materialul predilect în care sculptorul a ales să-şi coaguleze gândurile şi emoţiile. Astfel, formele de dimensiuni impresionante poartă structuri interioare elaborate, în timp ce piesele de mici dimensiuni redau în detaliu expresii gestuale şi faciale, cu acuitatea unui act teatral. Când o lucrare ia forma gândului interior, spune artistul, atunci veţi şti că e gata şi orice detaliu va fi de prisos. Lucrările nu trăiesc, decât atunci când sunt văzute de public, aşadar fiţi oneşti cu voi, pentru ca lucrările voastre să vorbească publicului despre adevărul vostru interior. Căutaţi materialul care vă exprimă cel mai bine, căci, azi, aveţi de unde alege. Provocarea voastră va fi aceea de a ţine pasul cu descoperirile tehnologice, dar chiar şi aşa, numai consecvenţa voastră cu voi înşivă va face din lucrările voastre opere de artă relevante.

Expoziţia se bucură de un real interes, atât din partea criticii de specialitate, cât şi din partea publicului. Am organizat vizite ghidate, pentru că oamenii vor să ştie mai mult despre aceste făpturi care populează universul imaginar al unui artist de excepţie. Cei ce-l cunosc sunt impresionaţi de timpul scurt în care toate aceste lucrări au fost aduse la viaţă. Cei ce nu au avut bucuria de a-l întâlni până acum sunt impresionaţi de calitatea sa umană, de modestia sa, direct proporţională cu anvergura operelor sale.

Se cuvine un cuvânt şi despre eroina care a inspirat acest demers. Elena Loth Vlad îl însoţeşte pe artist de mai bine de patru decenii în acest parcurs. Două destine artistice remarcabile, două caractere puternice şi discrete în proporţii egale, două expresii ale aceleiaşi forţe interioare: iubirea care mişcă astrele.

Personal, consider un privilegiu faptul de a-i fi cunoscut, pe fiecare în parte, ca artist, împreună, ca oameni. Am certitudinea că istoria artei contemporane le va aloca un loc binemeritat în capitolul dedicat sculpturii figurative expresioniste. O dată în plus, consider că expoziţia din luna martie, a lui 2019, de la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, va rămâne, cu siguranţă, un jalon în parcursul artistic al lui Aurel Vlad.