(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Cât de frumoase erau tufele înflorite de afin! Uitam de ele în timpul iernii, dar de fiecare dată când mă întorceam în Maine în luna mai, trebuia să mă opresc să admir colinele albe şi roz care mă întâmpinau.

Într-adevăr, s-ar fi putut scrie cărţi întregi despre atâta frumuseţe! Dar, fără albine, florile n-ar mai fi făcut doi bani, ar fi rămas doar simple flori, lăsându-l pe sărmanul Lee fără pâinea de zi cu zi. Nici nu era de mirare că răsufla uşurat de fiecare dată când ne făceam noi apariţia. Se plimba de colo-colo supraveghindu-şi tufele, admirând florile şi întrebându-se de ce oare nu se polenizau ele însele, ca să nu mai fie atât de al naibii de dependent de un albinar năduşit şi de oamenii săi cel puţin la fel de năduşiţi ca el.

Plănuisem să stăm trei săptămâni acolo. Lee ne dădea optzeci de dolari pe stup. Bani siguri, garantat, dar ştiam o grămadă care cereau mai mult. Cum ar fi Gareth. Eu eram ieftin în comparaţie cu Gareth.

Dar Lee câştiga din plin de pe urma banilor ăstora. În fiecare stup, cincizeci de mii de albine munceau din zori şi până-n noapte. Erau albine vesele, judecând după zumzetul lor sănătos. Niciodată n-avusese de ce să se plângă. De îndată ce-şi luase ferma, am început să vin în fiecare an cu albinele mele, care îi aduseseră recolte bogate ani în şir.

Nici nu m-am dat bine jos din maşină, că Lee, slăbănog de felul lui, cu încălţări enorme, pantaloni puţin cam prea scurţi şi o şapcă murdară pe cap, aproape că se năpusti asupra mea şi îmi întinse mâna lui subţire, scuturând-o îndelung pe a mea, fără să dea semne că ar vrea să-i dea drumul, ca şi cum ar fi dorit să mă reţină, ca să fie sigur că nu aveam să plec înainte ca eu şi albinele mele să ne fi încheiat treaba.

Mâna lui era şi mai subţire decât mi-o aminteam. La fel şi părul, care i se rărise.

Am zâmbit spre chipul lui de cal.

— Ia te uită la tine! Şi mai multe riduri.

Îmi întoarse zâmbetul.

— Nu şi în cazul tău.

Maine era, de fapt, din cale-afară de departe pentru noi; poate că trebuia să găsesc ceva mai aproape de casă. Dar Lee îmi devenise oarecum prieten în toţi anii care trecuseră, aşa că făceam drumul în egală măsură şi pentru el. Vorbeam multe cât stăteam acolo. El întreba şi scotocea mereu. Despre albine, despre stupărit. Nu se plictisea niciodată. Făceam glume pe seama lui, că ar fi ţăran universitar. Cu mulţi ani de studii şi mult entuziasm, îşi cumpărase o fermă dărăpănată prin anii ’90. Pornise la drum cu convingeri ferme despre tot ce funcţionează în teorie. Şi, pe deasupra, să mai fie şi ecologic.

Ba bine că nu. De atunci făcuse, desigur, toate greşelile din carte, şi altele în plus. Pentru că practica e cu totul altă poveste.

În ultimii ani schimbase însă macazul. Trecuse la ferma de tip standard, în care se împrăştiau pesticide pe câmp. Şi eu aş fi făcut la fel, dacă aş fi fost în locul lui.

I-am făcut semn lui Tom, care stătea la câţiva metri în spatele meu.

— Îl mai ţii minte pe fiul meu, Tom?

Tom se apropie şi îi întinse docil mâna.

— Ia te uită! spuse Lee. Te-ai făcut de două ori mai mare, de când nu te-am mai văzut.

Tom râse politicos.

— Ai venit şi tu anul ăsta.

— Aşa se pare.

— Dar şcoala?

— M-am învoit.

— Şi asta e un fel de şcoală, am spus.

Vehiculele lui Kenny plecară mai departe. Se făcu linişte. Am terminat de amplasat stupii afară. Acum mai rămăseserăm doar noi trei, Lee, Tom şi cu mine. Tom stătea în maşină. Citea sau poate dormea. Nu scosesem mai nimic de la el în ultimele ore. Dar, trebuia să recunosc, lucrase şi azi din greu, dacă i se ceruse.

Lee îşi scoase mănuşile, ridică masca de protecţie şi îşi aprinse o ţigară.

— Aşa. Acum n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm. M-am uitat la prognoza meteo. Arată bine, spuse el.

— Bravo.

— Puţină ploaie la prognoza pe termen lung, oricum nu multă.

— Câţiva stropi putem suporta.

— Şi am făcut garduri noi.

— Excelent.

— Ar trebui să-i ţină la distanţă.

— Să sperăm.

Am rămas tăcuţi din nou. Nu reuşeam să alung imaginea labelor imense de urs care sfărâmau stupii în bucăţi.

— Oricum, totul e pe socoteala ta, am spus.

— Mersi. Ştiu asta. Trase cu putere din ţigară. Deci, o să preia afacerea? Arătă în direcţia lui Tom, care stătea în maşină.

— Cam asta ar fi ideea.

— Vrea?

— Va ajunge el şi-acolo.

— În cazul ăsta, la ce-i mai trebuie studii? N-ar fi mai bine să se apuce de treabă?

— Dar şi tu ai făcut studii.

— Exact de-asta spun.

Mă privi şi-mi zâmbi strâmb.

*

Când albinele ajung într-un loc nou, sunt mereu liniştite în primele zile. Stau mai mult în interiorul stupului, la ele acasă. Apoi se aventurează în afara stupului şi fac mici zboruri de recunoaştere, inspectează noile împrejurimi şi se acomodează cu locul. Şi, încet, zborurile lor devin tot mai lungi. Din a treia zi, îşi reiau activitatea normală, astfel că în jurul tuturor tufelor de afin se aude zumzetul lor inconfundabil. La vreo cincizeci sau şaizeci de metri distanţă de stupi, Lee, cu capul plecat, în mijlocul tufelor, încerca să le numere, fără să ştie că-l privesc.

M-am furişat în spatele lui.

— Stai!

Sări ca ars de la sperietură.

— La naiba!

Am izbucnit în râs.

Schiţă un gest de descurajare cu braţul.

— M-ai întrerupt!

— Calmează-te, am să te-ajut eu.

— N-am încredere în calculele tale. Tu nu eşti obiectiv.

M-am aşezat pe vine, lângă el.

— Le pui pe fugă, spuse zâmbind. Nu mai e loc pentru albine aici.

— Bine, bine. M-am ridicat şi m-am dus la vreo zece metri distanţă, căutând din privire o zonă de aproximativ un metru pătrat.

Sigur, aici erau.

O albină zbură dintr-o floare şi se făcu nevăzută. În aceeaşi clipă, veni o alta şi, imediat, o a treia.

— Cum merge treaba?

Am ridicat privirea.

— Destul de bine. Două aici. Dar la tine?

— Trei.

— Eşti sigur? întrebă el. Trişezi.

— Tu nu ştii să numeri, am spus.

Lee mai rămase pe vine un timp.

— În regulă. Uite că vin mai multe.

M-am îndreptat, zâmbindu-i. La două albine şi jumătate pe metru pătrat, polenizarea era bună. Adesea, Lee stătea aşa, numărând albinele, ca un obsedat. Şi doar pentru că numărul albinelor pe metru pătrat era hotărâtor pentru numărul de kilograme de afine pe care avea să le culeagă în toamnă.

Două albine la el, trei la mine. Avea să fie bine.

Dar apoi începu să plouă.

În cele din urmă sosi. Conolly o zbughi de pe capră şi se duse în spatele faetonului, acolo unde stupul nou-nouţ strălucea de pe fundul murdar şi scorojit. M-am dus la el şi am întins mâna spre acea bijuterie – stupul meu. Simţeam cu degetele lemnăria netedă şi şlefuită ca la carte. Acoperişul era aproape perfect asamblat din trei scânduri separate, ca şi cum ar fi fost una singură, uşile erau prevăzute cu mânere mici, pe care, de asemenea, le-am atins; nu-i găseam nici un defect. Am deschis una dintre uşi, care s-a deschis silenţios, şi m-am uitat înăuntru. Ramele erau atârnate în şiruri drepte, gata să fie umplute. Mirosul de lemn proaspăt mă învălui şi aproape că mă ameţi. L-am înconjurat. Detaliile erau impresionante, fiecare colţ era perfect rotunjit, ba mai mult, una dintre laturi era frumos cioplită. Într-adevăr, toate vorbele de laudă despre Conolly care îmi trecuseră pe la ureche erau reale. Îmi livrase cu adevărat o capodoperă.

— Ei? Conolly zâmbi ca un băiat mândru. Mulţumit?

Eram prea emoţionat ca să fiu în stare să-i răspund, aşa că am dat doar din cap, sperând că va observa zâmbetul meu larg.

Am ridicat amândoi stupul şi l-am pus pe jos, în praf. Era atât de curat şi de luminos, încât mi s-a părut un adevărat sacrilegiu să-l aşezăm pe pământ.

— Unde vreţi să-l punem? întrebă Conolly.

— Acolo.

Am arătat înspre plop.

— Aveţi deja albine? întrebă Conolly.

— Acolo.

Am făcut din nou semn înspre plop.

— Le vom transfera în stupul ăsta. Când vom face şi alţi stupi, vom creşte familii noi.

Conolly mă măsură din priviri.

— Când dumneavoastră veţi fi fabricat mai mulţi stupi, m-am corectat eu, încercând să schiţez şi un zâmbet.

— Dar, în toată afacerea asta, e singurul lucru cu care să mă pot mândri, rânji el.

Apoi se întoarse în direcţia stupului de paie de mai la vale. Era mare agitaţie în juru-i, mii de albine zumzăiau, ocupate cu munca lor. În aceeaşi clipă, una dintre ele se precipită spre noi. Conolly se feri într-o parte.

— Mai bine să-l căraţi dumneavoastră de unu’ singur.

— Nu-s periculoase.

— Nu mai spuneţi!

Făcu încă un pas înapoi, de parcă ar fi vrut să-şi întărească spusele.

— Trec cu vederea, de data asta, i-am spus, zâmbind înţelegător şi autoritar deopotrivă.

Am ridicat împreună stupul şi l-am pus într-o roabă, luându-ne rămas-bun, de această dată, dar amândoi ştiam prea bine că aveam să ne revedem în curând.

Iar stupul mă aştepta. Era pregătit.

Mai ceremonios ca oricând, asemenea unei mirese, azi mi-am pus costumul alb, pălăria, mănuşile, vălul de protecţie; mi-am aranjat vălul peste faţă înainte de a împinge roaba la vale, prin grădină. Înaintam pe o cărare îngustă care se formase, în timp, prin iarbă, până la stupul de paie, şi care îmi sugeră deodată un culoar de biserică. Vesel, în sinea mea, la gândul că mă-ndreptam spre altar, cu obrajii îmbujoraţi de emoţie. Venise ziua cea mare pentru mine, care avea să-mi pecetluiască destinul.

Am dat uşor la o parte vechiul stup şi l-am amplasat pe cel nou în acelaşi loc. Apoi am rămas aşa, privindu-l. Lemnul auriu strălucea în lumina soarelui. Prin comparaţie, stupul vechi părea şters şi neîngrijit.

Cu grijă şi cu mişcări lente, am început să mut albinele. Am prins regina şi am plasat-o în noul stup, unde se simţi imediat în largul său. Iar toate celelalte albine o urmară.

Calmul meu era contagios. Mă simţeam în deplină siguranţă, aşa încât mi-am dat jos mănuşile şi am început să lucrez cu mâinile goale. Ascultătoare, albinele se lăsară dirijate, îmblânzite.

Mă bucuram deja de orele pe care aveam să le petrec cu ele de-acum încolo, aici afară, doar ele şi cu mine, într-o linişte netulburată, într-o contemplaţie comună, timp în care încrederea mutuală avea să crească pe zi ce trecea.

Dar ceva neprevăzut interveni. Am simţit ceva de-a lungul piciorului, era zbaterea rapidă a unor aripi, urmată de o durere usturătoare. Am tresărit, şi un ţipăt ascuţit de femeie îmi scăpă din gură. Din fericire nu mă auzise nimeni. Am dus instinctiv mâna spre gambă ca s-o omor.

Am scuturat cracul pantalonului, şi albina căzu, rămânând pe spate, în iarbă, cu torsul păros, abdomenul lucios şi picioarele subţiri întinse, neajutorat, în aer.

Piciorul mă ustura îngrozitor. Cum de un animal atât de mic putea provoca o durere atât de mare? Doream să o calc în picioare, să o strivesc, chiar dacă era deja moartă. Dar am renunţat, la vederea stupului şi a suratelor ei. Nu se ştia niciodată!

M-am grăbit să-mi îndes cracul pantalonilor în cizmă, mi-am pus repede mănuşile, având grijă să astup toate orificiile, iar apoi, cu mâini grăbite şi umeri crispaţi, mi-am continuat lucrul. Poate că era mult prea devreme să am încredere în ele, chiar şi pentru că eu însumi nu le dădusem suficiente motive să se încreadă în mine. Dar nu mă îndoiam că, în timp, aveam să le-o câştig pe deplin.

În cele din urmă, după multe minute laborioase, albinele erau instalate în noul lor locaş.

Am făcut un pas înapoi pentru a le contempla. În ultimă instanţă, ele erau cele care aveau să judece dacă această cutie de lemn le va deveni casă. Multe dintre albinele lucrătoare mai roiau încă în jurul vechiului stup de paie, în căutarea unei case, în căutarea reginei. Am pus stupul de paie în roabă, ca să fie dus şi ars. Abia atunci aveam să aflu dacă izbândisem.

Pulovere, pantaloni, lenjerie. Câte zile? O săptămână? Două?

Am pus tot ce a încăput în bagaj. Am dat de o geantă veche ce-i aparţinuse tatălui meu, iar acum aruncam hainele în ea. Cu graba unuia care aşteptase deja mult prea mult.

Când am revenit acasă după escapada mea în spatele gardului alb, n-a mai fost chip să adorm. M-am agitat de colo-colo prin cameră. Dar nu pentru că eram neliniştită, ci pentru că ştiam în sfârşit ce să fac. Nu mai era nevoie să rămân aici şi să aştept, să aştept şi să sper că voi fi sunată ca să mi se explice totul, să aştept şi să rumeg acel cuvânt neînsemnat pe care nu i-l spusesem niciodată lui Kuan. Acel cuvânt neînsemnat: iartă-mă. Nu puteam. Pentru că dacă aş fi spus „iartă-mă”, atunci totul ar fi devenit real. Vina mi-ar fi revenit mie.

Era singurul lucru pe care îl mai puteam face.

Am închis geanta. Fermoarul scoase un zgomot puternic, care trebuie să fi acoperit paşii lui, pentru că atunci când m-am întors, era acolo. Clipea, cu părul ciufulit, proaspăt trezit din somn.

— Eu plec la Beijing.

— Ce?

Mă privea stupefiat. Poate din cauza spuselor mele, sau poate pentru că nu-i propusesem să vină cu mine. În aceeaşi clipă, mi-am dat seama c-ar fi trebuit să spun „noi”. Noi plecăm. Dar nu-mi trecuse nici o clipă prin minte că el putea să mă însoţească.

— Dar cum…

— Trebuie să-l găsesc.

— Dar nici n-ai habar unde e. La ce spital e internat.

— Trebuie să plec.

— Dar Beijing… Şi de unde vei începe să cauţi?

Cât era de slab! Umbre adânci. Mai slab ca niciodată. Mult prea marcat.

— Am găsit adrese. Trebuie să-l caut la spitalele de acolo.

Ridică vocea:

— Singură? Poţi fi în siguranţă… în oraş?

— Dar e copilul nostru.

Cuvintele sunau nejustificat de dur. Am ridicat geanta de pe jos fără să mă uit la el. Am observat doar cum stătea nesigur acolo, în picioare, în spatele meu, ca şi cum cuvintele mele se înfipseseră în el. Se gândea, poate, să mă însoţească?

— Dar cum vei plăti? Biletul, hotelul…?

Mâinile mele se opriră în mijlocul unui gest. Ştiam că se va pune şi problema banilor.

— Iau doar puţini bani, am spus încet.

Se îndreptă rapid spre dulapul din bucătărie, îl deschise şi îl cercetă cu privirea. Figura i se înăspri când se întoarse spre mine. Era ceva îngheţat în privirea lui. Îmi smulse geanta din mână cu o mişcare bruscă, o deschise şi privi fix la cutia de tablă de deasupra.

— Nu. Vocea îi răsună tare, cu o forţă pe care rareori o sesizasem la el. Dădu drumul genţii cu o bufnitură în podea şi făcu un pas spre mine. Nu-l vei găsi, Tao, spuse el. Cheltuieşti toate economiile noastre, fără nici un rezultat.

— Ţi-am spus că voi cheltui doar puţin.

Am găsit încă un pulover, deşi nu mai aveam nevoie de altele. Am început să-l împăturesc. Încercam să o fac cu calm. Materialul sintetic foşnea între degetele mele.

— Trebuie să încerc.

Am plecat privirea în podea. Am încercat să nu mă uit la geantă, când, de fapt, nu aveam altă dorinţă decât să o apuc. Mi-am concentrat atenţia asupra unei crăpături din parchet; astă-iarnă, Wei-Wen scăpase acolo o jucărie, un cal galben de lemn, şi mă înfuriasem, pentru că nu aveam multe jucării. Iar el ţipa, deoarece unul din picioarele calului se rupsese şi jucăria se stricase.

— Dar dacă banii se duc… am economisit timp de trei ani… vom fi prea bătrâni… dacă banii se duc, atunci noi…

Nu-şi termină fraza. Rămase aşa, în picioare. Între noi era geanta, cu cutia de tablă deasupra.

— N-ajută la nimic, spuse el în cele din urmă. N-ajută la nimic să te duci acolo.

— Ar ajuta la ceva dacă aş rămâne aici?

Nu răspunse, poate că nu dorea să respingă acuzaţia mea. Stătea doar aşa, fără să reuşească să spună ce gândea, ce îl frământa– nu doar că Wei-Wen dispăruse, pierdut cu totul pentru noi, ci şi că totul era din vina mea. Iar acum îi răpeam şi şansa de a mai avea un alt copil.

M-am uitat în altă parte, nu mă puteam uita la el, trebuia să nu mă gândesc la asta. La vina mea. Vina mea. Nu. Ştiam doar că nu era aşa. Vina era în egală măsură şi a lui. Am fi putut rămâne acasă în ziua aceea. Să fi rămas acasă, cu cifrele şi cu cărţile. El a fost cel care a vrut să ieşim. Vina era în egală măsură şi a lui. Eram amândoi la fel de vinovaţi.