Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Dragă Lars,

De fiecare dată când pun o nouă scrisoare în cutia ta poştală, încerc să surprind zgomotul pe care îl face când aterizează:dacă a căzut pe fundul metalic sau peste celelalte scrisori. În ultima vreme, nu am mai auzit deloc sunetul metalic.

Ieri am luat cu mine un ac de păr şi am încercat să deschid încuietoarea. M-am chinuit multă vreme, până când am simţit că aproape reuşesc, de câteva ori, de parcă încuietoarea ar fi fost pe punctul de a ceda. Dar, într-un final, a trebuit să mă dau bătută. Oricum, era la fel de bine şi aşa. În realitate, nu aveam chef să văd câte scrisori îţi scrisesem.

Dacă aş fi avut internet, ţi-aş fi putut trimite un mesaj şi tu l-ai fi citit de îndată. Ţi-aş fi putut trimite poze. M-am schimbat mult de când ai plecat. M-am mai tras la faţă şi sunt mai înaltă decât mama. Mi-au crescut sâni, nişte sâni adevăraţi, nu ca aceia pe care i-ai pipăit tu atunci, demult.

Mă gândesc la asta când mă trezesc, mă gândesc la asta şi când dorm. Îmi imaginez că noi stăm în fundul grajdului, iar tu îţi treci mâna pe sub puloverul meu şi mă mângâiai pe abdomen. Apoi îţi duci mâna mai sus. La început, o ţii acolo,fără să-mi atingi sânii, şi eu nu zic nimic, dar mi-aş dori să-ţi mişti mâna şi să mă mângâi acolo. În acelaşi timp, vreau să-ţi iei mâna de pe mine. Pentru că nici nu ne-am sărutat măcar şi este greşit să mă atingi pe sâni, când nici nu ne-am sărutat încă. Îţi aminteşti că m-am eliberat de atingerea ta? M-am întrebat deseori ce impresie ţi-ai făcut atunci despre mine, dacă ai crezut că înseamnă că ar trebui să continui sau dacă ar trebui să te opreşti, sau poate că nu te-ai gândit deloc la ce doream eu? Apoi a venit mama şi tu ai sărit ca ars.

Eu am trăit senzaţia de-a avea mâna unui băiat pe sâni, dar nu ştiu cum este să mă sărute cineva. Şi nu prea am cum să aflu în situaţia dată.

Femelele îşi ling puii ca să-i spele. Când mamele de oameni îşi sărută copiii, fac de fapt un gest eşuat de a-i curăţa. Sărutul este cu mult mai greu de înţeles. Sărutul este un gest pe care foarte puţine animale îl fac. În vechile comunităţi de vânători şi pescari, nici oamenii nu se sărutau. Am citit că optzeci de milioane de bacterii se mişcă de la o gură la alta în timpul unui sărut în care limbile se ating. Este evident că omenirea în evurile mai recente a început un război inutil cu bacteriile.

Mama s-a sărutat cu cineva, dar n-aş putea niciodată să o întreb cum este, sau dacă merită să tânjeşti după aşa ceva. Cel pe care l-a sărutat ea a fost Einar.

M-am gândit mult la cum ar fi fost totul dacă mama mea ar fi ales pe altcineva în locul lui Einar, cum ar fi fost, de pildă,Richard. Atunci casa ar fi răsunat de voci. Atunci m-aş fi putut plimba dintr-o cameră în alta, cunoscând în continuare alţi oameni. Le-aş fi pierdut şirul şi n-aş mai fi ştiut cine pe unde stă. Şi când mama şi cu mine ne-am fi certat, ar mai fi fost şi alţi oameni de faţă. Ar mai fi existat cineva care să intervină.

Dacă Richard ar fi fost Einar, atunci probabil că noi n-am mai fi locuit aici. Poate că mama ar fi îndrăznit să plece.

Nu-i pot spune mamei că mi-a lipsit un tată, deoarece ştiu dinainte ce mi-ar răspunde: nu trebuie să te gândeşti niciodată că ai nevoie de un bărbat ca să te descurci. Niciodată nu trebuie să crezi că tu şi cu mine nu putem face acest lucru. Gândeşte-te la cai, mânjii au nevoie doar de iapă, pe când armăsarul nu face parte din viaţa lor. Mama iubeşte metaforele cu animale.

Am cunoscut doar şapte oameni în toată viaţa mea. Pe mama, pe tine, pe părinţii tăi şi pe sora ta. Pe mătuşa Anne. Aş fi putut să-l includ pe listă chiar şi pe Einar, dar, obiectiv vorbind, el nu se pune, deoarece întotdeauna mă ascund în cameră când vine aici. Şapte oameni este aproape egal cu zero,mai ales când sunt toţi plecaţi. De fapt, am un singur om în viaţa mea. Mama este atât de pasionată de animale, încât este surprinzător să vezi cât de puţine ştie despre viaţa oamenilor, despre cum ar trebui să trăim şi de ce avem nevoie.

Uneori, mai ales în bucătărie, serile, când facem lecţii, mă simt de parcă aş avea o reacţie alergică. Vocea mamei când vrea să-mi explice ceva este mai puternică, şi-o forţează, nu sună natural, şi vorbeşte din ce în ce mai tare şi ridică tonul mai sus decât de obicei, şi eu nu înţeleg cum de nu percepe ea această schimbare. Mă face să am furnicături în ochi şi am impresia că nu trag destul aer în plămâni şi nici mintea nu mi se oxigenează. Simt cum mi se taie respiraţia. Corpul ei este pretutindeni, ea este slabă, dar ocupă totuşi atât de mult spaţiu,sunetele pe care le scoate atunci când mestecă, suspinele şovăitoare atunci când se apleacă după ceva de pe jos. Eu îi aud tot corpul, inclusiv atunci când nu o văd.

Simt că sunt răutăcioasă că scriu asta. Eu sunt răutăcioasă. Ea lucrează atât de mult, toată ziua, şi atunci când nu munceşte, încearcă să mă înveţe lucruri. Tot ce face, face pentru mine…Cum încep să mă gândesc, cum am dificultăţi de respiraţie.

Casa este liniştită, doar servitoarea trebăluieşte în bucătărie, iar eu stau la biroul meu şi mi-am terminat de scris relatările. Mult timp am încercat să transpun totul pe hârtie, să scriu scrisori lungi, toate adresate aceluiaşi om, dar pe toate le-am mototolit şi le-am aruncat la gunoi, de parcă ar fi fost nişte bulgări mari de zăpadă. Astăzi, după o călătorie la Grădina de Vară, am înţeles în sfârşit că încercările mele de corespondenţă nu vor avea succes. Nu scrisori ar trebui să scriu, nu Wolff ar trebui să fie cititorul meu. Această poveste nu este despre el şi despre mine, ci despre caii sălbatici. Aceasta este povestea lor, şi cineva trebuie să o spună înainte ca prea multe detalii să dispară în uitare.

Sper că textul meu îşi va găsi drumul către un cititor sau doi. Povestea despre cum am căutat cai sălbatici şi despre viaţa pe care o trăiesc atât animalele, cât şi oamenii în stepe ar trebui să-i surprindă pe toţi cei care manifestă un interes minim pentru zoologie şi etnografie şi, dacă dumneavoastră sunteţi unul dintre aceşti cititori, vă rog să aveţi răbdare cu detaliile suplimentare şi cu digresiunile anoste din povestea mea. Din respect pentru evenimentele propriu-zise, nu am îndrăznit să omit prea multe, căci cine ştie ce se poate dovedi a fi semnificativ pentru posteritate?

Povestea mea începe într-o dimineaţă tipică de luni, în mai 1880, cu zgomotul potcoavelor de cai tropăind pe dalele de piatră de pe strada umezită de ploaie din dreptul apartamentului meu. Apoi am auzit sunetul uşii trăsurii care se deschidea şi apoi zgomot de paşi pe pământ, pentru ca în secunda următoare cineva să bată de trei ori cu ciocănelul metalic în uşă.

Şi atunci, exact ca acum, mă aflam în biroul meu de la etajul al doilea, mama tocmai ieşise să facă nişte cumpărături, eram singur şi trebuia să revizuiesc încă o dată registrul contabil înainte de a porni spre serviciu. M-a iritat puţin zgomotul acela metalic al ciocănelului de la intrare, dar am simţit şi o oarecare uşurare. Situaţia contabilă a grădinii zoologice nu era o lectură prea veselă. Indiferent de câte ori parcurgeam registrul, numerele nu dădeau semne de îmbunătăţire. Speram că le pot muta, că le pot modifica poziţia, speram să preschimb un minus într-un plus, şi speram că ele se vor anima, vor deveni uniforme, spontane şi cu sânge în vine, exact ca animalele pe care le reprezentau. În noaptea precedentă, studiasem de fapt registrul după patru păhărele de tărie, în speranţa că alcoolul le va face să înceapă să danseze. Dar nu s-a întâmplat aşa. Specializarea mea este ştiinţa, iar matematica este considerată o parte a acesteia, însă drumul de la fiinţele vii – cărora eu le-am dedicat viaţa în calitate de director adjunct al Grădinii Zoologice din Sankt-Petersburg – până la aceste semne de cerneală, pe care le-am trasat pe hârtia alb-cenuşie, era la fel de lung ca distanţa de la Pământ la Mercur.

Problema era Berta, un hipopotam pe care eu insistasem să-l cumpărăm din Germania cu câteva luni în urmă. Directorul mi-a predat marfa, s-a ocupat de achiziţie şi de angajaţi, în timp ce animalele, inclusiv Berta, cădeau în grija mea, cu tot cu provocările care rezultau de aici.

Într-adevăr, era un punct de atracţie pentru public, deoarece locuitorii Sankt-Petersburgului iubeau acest animal mare şi lent, iar în faţa cuştii ei întotdeauna se aduna o mulţime de oameni, iar publicul jubila ori de câte ori hipopotamul scotea un pufăit sau un mormăit. În ceea ce mă priveşte, trecuse mult timp de când mă bucurasem de ea. Da, într-adevăr, ce pot să spun?, era un animal care îţi sărea în ochi, mulţi chiar l-ar numi frumos, dar costul transportării lui din Hamburg fusese şi mai frumos, pur şi simplu mă costase prea mult.

Piotr, majordomul, a intrat în cameră şi a pus în faţa mea un platou de argint pe care se afla o carte de vizită, apoi m-a anunţat că sunt căutat de cineva.

Am luat cartea de vizită şi am studiat-o. Ivan Poliakov, Institutul de Zoologie.

— Cu permisiunea dumneavoastră, a spus Piotr, aş vrea să vă semnalez că Poliakov este roşu în obraji şi răsuflă greu, de parcă s-ar grăbi.

— Mulţumesc, Piotr. Fiţi amabil să-l conduceţi înăuntru!

Un minut mai târziu uşa s-a deschis şi Poliakov, cel mai apropiat colaborator al meu de la institut, s-a înfăţişat înaintea mea. Nu mă întâlneam prea des cu biologul. Uneori îmi aducea la cunoştinţă despre transporturi mai mari de animale spre Europa, cu scopul de a procura unele noi pentru grădina zoologică, dar până acum nu mă căutase niciodată acasă. era, într-adevăr, roşu în obraji şi fără suflare, dar ceea ce Piotr a omis să menţioneze era că Poliakov zâmbea cu gura până la urechi, dezvăluind două rânduri întregi de dinţi maronii.

— Bine aţi venit!

— Dragul meu Mihail Aleksandrovici! a spus Poliakov. Bunul meu prieten!

— Ivan Poliakov, i-am răspuns. Sper că totul este bine, cu dumneavoastră şi familia minunată pe care o aveţi: frumoasa dumneavoastră soţie şi frumoşii copii.

— Da, sunt bine cu toţii.

Probabil că am exagerat. Situaţii ca aceasta, în care mă aflam singur faţă în faţă cu alţi bărbaţi, mă scoteau adesea din minţi. Mă străduiam să nu fiu arogant şi rece, dar mă temeam ca nu cumva comportamentul meu să pară prea închistat. Cu toate acestea, Poliakov nu părea să-mi observe neliniştea. Fără să mai aştepte vreo invitaţie, s-a aşezat la măsuţa de cafea. Apoi şi-a dat seama de gestul nepoliticos şi s-a ridicat din nou, de parcă scaunul l-ar fi muşcat de fund.

— Stimate domn, vă rog luaţi loc! Haideţi, poftiţi! i-am spus eu. Iertaţi-mă pentru lipsa prezenţei de spirit, sunt cu mintea în altă parte. Lucrez la contabilitate. Este acea perioadă a anului, da, ştiţi cum este …

N-am dus propoziţia până la capăt, deoarece el habar nu avea cum stăm pe partea financiară şi, indubitabil, nu m-ar fi înţeles. În calitate de angajat al institutului de Zoologie, onorariul său era plătit la fel de regulat cum îşi primeau soldaţii împăratului solda.

— Ştiţi cum stau lucrurile, i-am spus eu. Văd că ardeţi de nerăbdare să-mi spuneţi ceva. Iată că vine Piotr cu samovarul!

Haideţi să bem un pahar de ceai, vă rog!

— Ceai? Nu era necesar, dar dacă mă invitaţi…

A înşfăcat ceaiul cu o mişcare rapidă, mâna îi tremura puţin, a aşezat paharul pe masă cu o mică pocnitură, şi câteva picături au sărit pe tăblie, apoi a luat cleştişorul pentru zahăr, a prins nu mai puţin de trei cuburi, le-a aruncat în ceaiul fierbinte şi a amestecat de cinci ori cu linguriţa. Apoi a dat ceaiul peste cap din trei înghiţituri mari.

— Vreau să veniţi cu mine la institut, a spus el repede. Vreau să vă arăt ceva. Aseară a sosit un colet din Mongolia.

— Din Mongolia? Şi aţi venit personal să-mi spuneţi asta?

— De la colonelul Przewalski. Se îndreaptă spre casă, dar pachetul a ajuns înaintea lui. Aş dori să aruncaţi un ochi asupra obiectelor.

— Şi mai exact care sunt aceste obiecte?

— O piele şi un craniu.

— Un animal mort? Prefer să mă ocup de cele vii.

— Ale unui cal, un cal sălbatic.

— Ei bine?

— N-am mai văzut aşa ceva, a spus el, iar pe chip i s-a aşternut acelaşi zâmbet cu dinţi maronii.

Înainte de a-mi continua relatarea despre desfăşurarea evenimentelor, mi se pare necesar să începem cu câteva informaţii biografice despre cine este personajul principal al poveştii – adică subsemnatul. A nu se înţelege că eu joc rolul principal în toată această aventură, nu mi-aş asuma niciodată aşa ceva, şi sunt destul de sigur că numele meu va fi şters din cărţile de istorie atunci când se va scrie cronologia exactă a evenimente lor. Dar s-ar putea să vă amintiţi de mine totuşi.

Mă numesc Mihail Aleksandrovici Kovrov, m-am născut la Sankt-Petersburg în 1848, în acelaşi an cu răscoala de la Paris şi abdicarea ulterioară a regelui Ludovic Filip al Franţei.