Anticariatul avea ceva plăcut, o lumină aparte, discret amestecată cu penumbra, care te făcea cumva să-l observi ori de câte treceai pe acolo, chiar fără să fi intrat înăuntru vreodată. Ioan îl moştenise de la bunicul său, preotul, iar mai târziu acesteia i se adăugă biblioteca mătuşii sale, Flora, o bibliotecă vastă şi alexandrină.

Anticarul era un om cunoscut şi respectat în micul oraş de provincie, aflat la poalele munţilor. Iubise cândva în tinereţe. Dar Ana se căsătorise cu un inginer şi se mutase în capitală. Trecură anii. Încet-încet o uitase; la început strălucirea părului ei mătăsos şi înmiresmat, linia gâtului, apoi silueta ei deveni un pastel, si dupa o vreme n-ar mai fi putut spune cu siguranta daca ochii ei fusesera verzi sau căprui. Asa traise o viata de om, singur cu glastrele lui de flori, petuniile, leanderii, canarinii si motanul Sasa, un birmanez pufos si nepăsător care dormea mai toata ziua, lenes si indolent, încolacit pe fotoliul de sub geam, din marea sufragerie ce dadea spre strada. Cartile devenisera patria lui, marea lui iubire, daca nu singura, desi intensitatea privirii Anei, lumina chipului ei radios îl mai urmărea uneori în vis şi Ioan ar fi jurat ca vârful degetelor i se înfioară de parcă i-ar fi atins pielea catifelată. Statornic şi neobosit, citise şi vânduse cărţi, până când ochii începură să-i slăbească şi fu nevoit să-şi ia ochelari, astfel privind lumea prin ocheanul dublu al lentilelor uşor fumurii şi al prea multelor lecturi.

În mica strada acoperită de castani, ce se afla nu foarte departe de centrul oraşului, anticarul se simţea uneori ca un strat arheologic rămas din alte timpuri peste care s-au suprapus multe alte straturi. Un palimpsest. O vreme anticariatul mersese binişor, n-avusese de ce se plânge. Dar lumea se schimbase. Oamenii parcă nu mai citeau, sau citeau, dar altfel decât înainte. Şi altceva, altcum. Bunăoară nimeni nu mai citea poezie. Nu mai căutau sonetele lui Shakespeare sau poemele lui Rilke, sau Rabidandrath Tagore. Tinerii nu mai găseau nici o bucurie să cerceteze printre rafturi, doar-doar or găsi vreo o enciclopedie de la începutul secolului, ori vreo ediţie mai veche a unui bun roman de aventuri, vreun chilipir, o comoară ascunsă. Toată lumea voia ediţii elegante, de lux, cu copertă lucioasă, hârtie fină şi cu cât mai multe ilustraţii. Or, cărţile vechi erau mai toate prăfuite, îngălbenite şi cu un alt caracter de litere. De când în piaţa oraşului se deschiseseră cele două librării moderne, luminoase, cu reclame în vitrine şi stocuri uriaşe, orbitoare de cărţi, care promiteau să demistifice, să explice întregul univers pe scurt şi pe înţelesul tutoror, într-o sută şi ceva de pagini, de atunci nu prea mai intra nimeni in anticariat. Sau foarte rar, cum fusese profesorul care luase o cartografie intitulată: Limita lumii cunoscute şi hărţile.... Sau bunăoară tânărul acela care căutase cu puţină vreme în urmă poeziile mistice ale monahului austriac din Wurtbaden. Ce mai căutaseră… Dar la urmă reuşiseră să dea peste cartea aceea, o raritate. Ce fericire! Tânărul plecase cu chipul radios. Şi Ioan se simţise şi el împlinit de mulţumirea celuilalt. La urma urmei asta era munca lui, singurul lucru la care se pricepea, la cuvinte. Îi ajuta pe ceilalţi să le găsească pe ale lor, pe cele la care tânjeau, sau de care credeau că au neapărat nevoie.

Odată cu primele frunze se petrecu o schimbare. Lucrurile acelea, anevoie de explicat. Toate începuseră în seara când ajunse în oraş vântul dinspre miazazi, un vânt neliniştit, ameţitor, care trântise cu o rafală puternică uşa şi se înţepenise, iar el rămăsese închis, blocat înăuntru. Captiv între cărţi. Munţi de cuvinte se înşiruiau în juru-i şi, preţ de o clipă, pe Ioan îl apucase vertijul. Ieşise cu greu a doua zi, aproape că spărsese broaca uşii, derutat, simţindu-se la rându-i o un stiv de cuvinte neorânduite, ori o scară ameţioare ce urca în sus nesprijinită de nimic. Şi, dacă privea în urma sa, îşi contempla viaţa ca pe un şir de volume citite, visate, recite, nu ca pe un lanţ de întâmplări şi evenimente.

La puţină vreme după aceea, fusese scrisoarea scrisă de mama lui după război unchiului Petru, o rudă dinspre mamă, pe care personal nu o cunoscuse niciodată, care revenise după mai bine de şaizeci de ani, cu menţiunea „adresant necunoscut”. O scrisoare trimisă cu mult înainte ca el să fi venit pe lume! Îi dăduseră lacrimile. Mama. Se prăpădise, săraca, de mult. Şi acum epistola după atâta amar de vreme, dintr-o altă epocă. Cum, Doamne iartă-mă? se tot întreba Ioan neîndrăznind să o deschida. La ce bun? Nu se atinse de scrisoare, apoi o uită pe un raft.

După alte câteva săptamâni, anticarul primi o noua scrisoare de la banca în care era înştiinţat că mostenise o sumă însemnată de bani de la unchiul Petru, care plecase din ţară după ce i se prăpădise nevasta şi trăise prin America de Sud, de unde le mai trimisese la răstimpuri mamei lui şi lui, copil pe atunci, niscaiva bani.

În aceeaşi seară Ioan avu visul acela din cale afară de neobişnuit: se făcea ca era pescar, pe malul mării; totul era limpede şi strălucitor, căldură toridă. Lumina albă, lăptoasă aproape că-l orbea, iar nisipul fierbinte ce-i ardea talpile în vis îi făcea placere. În vis Ioan împinse barca şi ieşi în larg, marea era netedă, calmă, adâncă. Primitoare. Nici un val, nici o briză nu înfiorau suprafaţa limpede şi nemişcată a apei. Ioan îşi aruncă plasa, care în vis era, straniu, o plasă împletită din cuvinte. Se încurcă brusc, în ea, apoi zbătându-se se eliberă şi atunci oamenii începură sa vină înotând înspre el din toate direcţiile ca nişte delfini, iar plasa lui, de fapt cuvintele se preschimbară în fascicole de lumină. Şi chiar la sfârşit el rămase pe loc, în barca lui murmurând ca pentru sine la nesfârşit un singur lucru: A, sunetul A prelung, cu sentimentul ferm că lumea se crea în aceeaşi clipă cu acea vibraţie înaltă de început de lume. Genuni. În vis, lui Ioan îi dădură lacrimile. Era pentru prima oară de când plângea de la moartea maică-sii. Lacrimile păreau că sparg platoşa care îi ţinuse ca un belgiuc pieptul captiv ani la rând, eliberându-l de tăcerea ce îl cotropise ca o zgură. Bulgări de pământ.

Dimineaţa Ioan se trezi târziu. Soarele bătea dulce şi lumina avea ceva atât de cuceritor, încât anticarului îi veni să fluiere de veselie. Îşi privi cu drag palmele, care deveniseră cu timpul permagentoase, ca nişte pagini îngălbenite de carte, le vorbi puţin păsărilor, plantelor, apoi după ce se jucă cu motanul porni cu paşi agale spre anticariat.

Atunci chiar pe stradă pe neaşteptate îi veni ideea să nu se mai ocupe de anticariat. La urma urmei, suma pe care o moştenise avea să-i înlesnească viaţa şi putea foarte bine să nu mai lucreze. Primul gând a fost o vândă. Bine, dar cui? Cine l-ar fi cumpărat? se întrebă Ioan. Era doar nerentabilă, şi lumea oricum, o luase grăbit în cu totul altă direcţie. Se hotări atunci să dăruiască toate cărţile. Chiar aşa. Omul şi cartea. Fiecare om avea nevoie de o carte a lui, dacă nu două.

Frizeriţei îi dădu o carte de călătorii, simţise că de asta avea nevoie. De o vreme nu se mai avea bine cu bărbatul. O călătorie, de asta avea nevoie, de briza dulce a libertăţii. Măcar până la localitatea balneară din apropiere. Manichiuristei îi dărui o carte de dragoste - prea era repezită şi nervoasă, îi lipsea puţin romantism - băieţelului cu ochi strălucitori o carte de aventuri, fetei din vecini o carte bogat ilustrată despre zâne, Irinei genealogia îngerilor, unei femei din cale afară de tristă o carte despre grădinărit, bărbatului ei chinuit de spaime, şi care tot repeta că s-a lipit noaptea de el, una despre detaşare şi speranţă. Încet- încet, Ioan începu să privească oamenii ca pe nişte întrebări, ori file ale unei cărţi deschise. Şi, de multe ori, paginile aveau altceva gravat decât credeau ei înşişi. Curios, deşi trăise o viaţă de om între pereţii micului anticariat, acest reflex al asocierii unui om cu o carte, a unui destin cu o nevoie anume sau o aspiraţie nemărturisită, ei bine acest reflex Ioan îl căpătase doar în decursul ultimele luni, de când începuse să dăruiască volumele. Poate că tocmai asta îmi lipsise toţi aceşti ani, îşi spuse într-o bună zi, asta generozitate a imaginaţiei, a atenţiei îndreptată nu spre ceeea ce celaltalt crede necesar să caute, ci ceea ce poate nici nu ştie că are nevoie. De a-l citi pe aproapele său cu ochii sufletului.

După o vreme se răspândi în întreaga regiune vestea că în oraşul x un mic anticar găseşte fiecăruia cartea de care are nevoie. Oamenii începură să vină la el, să-i ceară sfatul, să-şi găsească titlul. Se uitau la el cu ochi neliniştiţi de parca i-ar fi spus: citeşte-mă, spune-mi tu: de am nevoie? Cărţile: nişte ciuturi de sete. Unora le dădea Noul Testament, altora cărţi care dezvoltau curajul, încrederea, răbdarea sau calmul, smerenia ori responsabilitatea; o carte de rugăciuni, o carte de bucate, Iliada. Unele linişteau suflete zbuciumate ori îndemnau la reverie, la dragoste altele cutremurau, smulgând oamenii din aparenta lor mulţumire, care curăţau mistuind şi distrugând, ca să poată semăna. Noua recoltă. Cartea ca modalitate, ca monedă, cartea ca mister, ca balsam, ori răspuns. Fiecare avea o carte a lui, care îl stârnea, schimbându-i centrul de gravitaţie şi îndemnându-l să facă un pas cât de mititel, un pas mai departe de unde se afla sau ar fi vrut să ajungă. Cuvintele, asemeni unor fiinţe vii, zideau şi reclădeau lumi, pe a fiecăruia în parte, după nevoie. Pe anticar entuziasmul parcă îl întinerise. Se simţea energic şi încrezător. Privindu-se odată distrat în oglindă, lui Ioan zări un chip încă tânăr, poate doar ochii îi slăbiseră de prea mult citit. Altminteri era încă puternic. Aşa trecu câtăva vreme, zilele se lungeau, iar lumina se îndulcea de la o zi la alta.

Într-una din zilele de început de primăvară veni la el o fată bălaie cu ochi neobişnuit de limpezi şi de mari, aproape creionaţi, de culoarea smaragdului. Era o fată care îşi căuta destinul, sau poate se temea să şi-l creeze singură. Anticarul se uita la ea derutat. Aştepta. O idee, o inspiraţie. Nimic. Pentru prima oară rămăsese fără nici o idee. Habar n-avea. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. O privi cu atenţie: era frumoasă, tânără, aproape fremătătoare. Logica vârstei îi propunea câteva titluri, care i s-ar fi putut potrivi. Dar adevărul era că, brusc, n-avea nici o intuiţie, era doar un simplu demers al unui raţionament logic. Şi, la urma urmei, putea foarte bine să se înşele. Încurcat, Ioan o rugă să revină a doua zi. Fata zâmbi şi plecă cu mers legănat. A doua zi nimic.

Nu vrei să-ţi alegi tu ceva singură ?o întrebă a treia zi, arătând-i cu un gest larg, generos, rafturile stivuite gemând de cărţi ? Dar ea doar zâmbea. Lui Ioan îi păru că ceea ce avea să-i ofere era şi aşa prea puţin pentru un destin nedesfăcut încă în întâmplare. Toată povestea nu-i mai dădea pace. O rugă insistent să mai revină o dată peste câteva zile. Avea să reflecteze. După o noapte de nesomn şi în ciuda oboselii, îi veni în sfârşit o idee. Avea să-i dea un caiet legat în copertă groasă de piele, care să aducă cu o carte. Zis şi făcut. Vorbi cu prietenul de la legătorie, înveli caietul în coperţi de piele şi scrise pe prima pagina: Cartea întâmplărilor şi chiar dedesubt : Tiktein en tó kaló. Zămislirea întru frumos. Când tânăra veni să-l întrebe ce carte i s-ar potrivi, anticarul îi dădu cartea-caiet şi privind-o cum îl deschide şi îl priveşte uşor uimită, o rugă să ramână. Să nu mai plece.

Ioan numai atunci înţelese: aveau să o scrie împreună cu propria lor viaţă, căci fata era chiar cartea lui, cartea întâmplărilor, iar el un personaj al acesteia.