Diamantul neliniºtii creatoare

Reluând titlul volumului din 1997 (Premiul Academiei Române), actuala ediþie de poeme – Diamantul de întuneric (Editura Sitech, Craiova, 2007, 102 pagini) devine de trei  ori omagialã: odatã, pentru împlinirea  unui deceniu de la prima ediþie; a doua oarã, pentru întâmpinarea unei sãrbãtori de vârstã biologicã, timiºoreanul Anghel Dumbrãveanu fiind nãscut la 21 noiembrie 1933, în localitatea Dobroteasa (judeþul Olt), dar ºi pentru o vârstã a scrisului sãu – 55 de ani, desfãºuratã fãrã-ntrerupere în oraºul de pe Bega (debut publicistic cu versuri, în 1952, la „Scrisul Bãnãþean”).

Component recunoscut al Generaþiei Nichita Stãnescu, Anghel Dumbrãveanu ºi-a filtrat lirismul spre douã direcþii, aº zice universal valabile oricãrei poezii care trebuie sã dãinuie: 1) ambianþa unei naturi reale, complexe, nesupusã încã unor modificãri genetice perturbatoare profund. Se detaºeazã într-un mod  categoric componentele unui acvatic primar, despletit în râuri ºi pâraie, fluvii, mãri, oceane ºi, de ce nu?, lacuri. Se poate spune cã la Anghel Dumbrãveanu mitul apei se înfãþiºeazã ca origine a vieþii, dar ºi ca impuls de purificare, de visare ori de regenerare nu numai a omului, ci a tot ce este viu. Gândul ºi cuvântul poetului cautã cumva limitele infinitului acvatic, singurul mediu „terestru” care poate face legãtura cu mirajul cosmic. Numai aºa înþelegem de ce primul calup de poeme, din volum, se intituleazã simbolic Cãutarea irealelor.

Ca odinioarã „universalele” medievale, care au cãpãtat alte înþelesuri în Renaºterea târzie, „irealele” lui Dumbrãveanu atrag atenþia asupra utopiilor pe care poeþii le invocã pentru a dezlega enigme ºi frumuseþi de care sã aibã ºtiinþã ºi „pãsãrile trimise de Dumnezeu”. Se aflã, cam în întreg ciclul o maieuticã a picturalului în maniera lui ªtefan Peticã, filtrat însã prin demonismul expresionist al lui Lucian Blaga. ªi-ntr-un caz ºi-ntr-altul, sobrietatea notaþiei obligã filtrarea cuvintelor adecvate. Poetul se angajeazã, subtextual, sã creeze o mitologie a cãutãrilor deloc spectaculoasã, dar edificatoare pentru efortul în sine. Acel celebru flaubertian „madame Bovary c’est moi” devine nu atât laitmotiv, pentru întreg volumul, cât o modalitate de recunoaºtere a eului liric, care, în tot ceea ce întreprinde în registre lexicale, cu o sintaxã particularã, se vrea apropiat de „nemãrginirile pure”. Iar acestea, musai, au chemare dincolo de viaþã, spre „Universul fãrã hotare”.

La prima vedere, vagul invocat se sprijinã pe „neaºteptate-ntrebãri”, pe cãlãtorii pe ape, precum Ulise, sub clar de lunã, „pânã rãsar mirãrile – nebunele fiice ale zorilor ”.

Texte autoreferenþiale, poemele primului ciclu stau sub semnul îndoielii carteziene, al raþiunii care se surprinde adesea în cumpãnã („Tandru îþi ºopteºte îndoiala: / ai coborât cu un fuscel mai mult / decât se cuvine ” – Fenomenele magice).

Cu un tragism vizibil reþinut, în cãutarea unui sine identitar, Anghel Dumbrãveanu umblã prin spaþiul îngerilor, interesându-l cu precãdere aripile cereºti, ca ºi lumina pe care aceºtia o întreþin, la propriu, dar ºi la figurat, pentru spiritul creatorului. Iatã ce obþine autorul prin substituire : „Robit de propriile-i gânduri/ poetul îºi fracturase o aripã/ încercând sã se urce / în strãfundurile cerului gol”. Gloria apãsãtoare din viaþa de zi cu zi îl culcã, în final, pe o cruce. (Amuþit pe-o cruce culcatã).

Apelând la formele multiple oferite de versul lung, Anghel Dumbrãveanu îºi încropeºte un „mea culpa” în poemul Unde zboarã Cuvântul. ªi zice: „Uneori, mã surprind certându-mã singur/ de nevrednicie sau nepricepere / în domeniul celest / unde zboarã cuvântul cel sfânt/ al Limbii Române // Drumul în urmã, steaua departe”.

Cu aceste asumãri mãrturisite pentru „durerea de a fi”, se poate coborî în trecut, surprins doar la nivel formal într-un asemenea spaþiu, cãci sãgeþile, deloc otrãvite ale textelor (din capitolul Axios tracul înaintea deºertului), trimit la contemporani, la puterea lor de discernãmânt ºi aprecieri, la poetul matur ca un emir macedonskian, vrând sã preîntâmpine traversarea deºertului.

Fixarea unor vârste ale revelaþiei scrisului (23, 33, 46, 56) are menirea unui progres literar pe care poetul vrea sã-l clameze convingãtor ºi în ultima strigare peste râu. Trecerea „dincolo”, sub semnul unei voinþe asumate, îl face invulnerabil pentru trepãduºii rãmaºi, pentru obiºnuiþii ori caracuda vremii.

Poemul Axios tracul refuzã moartea trimite acoperit, dar, într-un alt mod splendid, confratern la Noaptea de noiembrie, a lui Macedonski. Citim: „Douã funii coboarã din cer tronul lui Axios / Cei din jur amuþesc:/ frânghiile se deruleazã de câteva veacuri// Funiile curg din infinit/ sau din vrerea lui Dumnezeu ?”.

O tãinuire ºi o izolare a poetului autentic, mereu în bãtaia contemporanilor cramponaþi în propriul lor orgoliu, se dezvãluie cuceritor în poemul Trãdarea generoºilor. Invidia ºi supraestimarea propriilor valenþe de comunicare îl fac pe autorul chemat de propria-i paginã de a fi, sã constate cu maximã încordare: „Avizi sã prade întâmplãrile vieþii / îi rãsturnaserã vasul cu suave tulpini / înflorite în privirea ferestrei de unde / seara putea sã-l vadã pe Dumnezeu ” (Trãdarea generoºilor).

Ieºirea din matricea simbolurilor, îndreptându-se înspre concret, de fapt înspre sine, o desprindem din poemul Masa lalelelor : „Dar Villon bãtut ºi dat afarã prin ce / e mai puþin nemuritor ? Rememoreazã Axios tracul / cãlcând luminat de privirea grãdinii ”.

Multe poeme din al doilea ciclu, sub pretextul eliberãrii lui Axios tracul de întrebãrile vieþii de pe suprafeþe acvatice, ori din marginea lor, au frumuseþea unor fragmente homerice din Odiseea.

Ultimul ciclu – Sfinþirea cuvântului – îºi roteºte acelaºi „penaj lexical” de solemnitate arhaicã, apropiatã biblic începuturilor devenirii cuvântului, cel dãruit sã poarte harul înþelepciunii ºi al frãþietãþii. Aici, înclinarea spre ireal, spre mitologic se desprinde într-o alternativã de concret (durere, matinal, text, frunze, pãuni, reni, diamant, Severin), cu imaginar, ficþional (vis, iertare, zei, neîndurare, descântec, diavol, rãbdare, întuneric).

Metafora degajatã de poemul Diamantul de întuneric închide o tristeþe iremediabilã a vârstei, salvatã iluzoriu de iubirea din cuplu, cel puþin pentru un moment bine datat. Când blagian, când arghezian – ca sã invocãm trimiteri doar la doi mari poeþi români, Anghel Dumbrãveanu crede în puterea miraculoasã a heraldicului arþar, copac cvasicanadian, puþin cântat de alþi creatori de la noi. Toatã greutatea înþelesurilor provine din prezenþa cuvântului diamant. În simbologia lumii – antice sau moderne -, diamantul reprezintã perfecþiunea, fie cã se prezintã sub semnul albului, fie al negrului. De la mineralogia tradiþionalã din India, pânã la Platon, iconografia tibetanã ºi pânã la interesul major al familiei Medici pentru diamant, interpretãrile date acestuia ar putea reprezenta ceea ce în muzicã se numeºte variaþiuni pe aceeaºi temã. Oricum, datoritã calitãþilor sale, ca piatrã preþioasã, identificãrile de laudã se justificã ºi se impun, poetul Dumbrãveanu rãsfãþându-l într-o stilisticã originalã.

Mutatis-mutandis, elogiile aduse diamantului vizeazã puterea de iradiere a cuvântului. Un poem se intituleazã Sfinþirea cuvântului („am chemat oamenii soarelui, pãsãrile, seminþele atotºtiutoare / ºi am sfinþit cuvântul din nou, lecuindu-l de nedreptãþi ºi pãcate”).

Obsedat de o recunoaºtere adusã femeii din cuplu, poetul se proiecteazã în viitorul trist al pierderii „legãturilor/ cu releele sfinte ale realului”. Cert, vârsta a treia, dincolo de întrebãrile înmulþite, îl cheamã (ca pe noi toþi cândva) „spre viul nopþii încolo” (În privirea pãunilor).

În esenþã, volumul Diamantul de întuneric rãmâne unic în peisajul poeziei româneºti de dupã 1944, cu atât mai detaºat în unicitatea lui, fie dupã 1997, dar mai cu seamã dupã 2000. El degajã rafinament stilistic, ºtiinþã personalã pentru lexicul folosit, ca ºi folosirea regalã a versului liber, impunãtor ºi comunicativ.

Încãrcãtura stilisticã de tip tradiþional se pliazã pe registre postmoderne ingenioase, parcã studiate din interior cãtre în afarã. Priza ne-o oferã cosmicul, acvaticul, lingvisticul – care, reunite, dau, într-un mod rotund, pe acel 2, adicã direcþia stãrii interioare care se recepteazã ºi pe sine, raportându-se permanent la acel cogito, ergo sum.

Diamantul de întuneric îmi apare ca reprezentativ al unei generaþii care rãmâne în timp, nu cu experimente ºi tatonãri, ci cu statornicii de culturã, de neliniºte creatoare.

P.S. Cartea beneficiazã de o excelentã Prefaþã, semnatã de Miron Blaga. De minunate ilustraþii în peniþã, semnate de Aurora Speranþa. Iar întreg corpusul editorial ºi tipografic a avut  supravegherea Doamnei Violeta Dumbrãveanu. Aºa s-au alcãtuit – spre luare aminte – liste de Cãrþi publicate(32), de traduceri ale acestora în 9 limbi, de Premii (10), colaborãri la reviste din þarã (45) ºi din strãinãtate (100).