ADAMICE şi PESTE
de Marian Barbu
Cetatea
Poeziei l-a primit de multă vreme pe Mihai Măceş în saloanele ei de bună
aerisire lexicală ca pe orice filolog care ştie, în cunoştinţă de cauză, ce
reprezintă notaţiile şi conotaţiile de context ale cuvintelor. Aşa încât
discursul său (atâta cât poate fi numit astfel!) are un fuleu provocator,
deschizând orizonturi nebănuite, nici în finalitate, nici în aşteptare. Poetul
nu se aliniază confraţilor care
relatează ori descriu. Pentru
el, cititorul este un însoţitor în decriptatrea simbolurilor , semnificaţiilor,
a modurilor stilistice, mai mereu. Toate aceste fugare constatări se pot
argumenta cu zeci de versuri din recentul volum din 2013 intitulat Adamice (poeme , poezii , haiku-uri), Editura
Liana Dumitrescu, 134 pagini.
Pornind
de la perechea biblică, trăitoare un timp în Rai, care are corespondenţă în familia
pământeană, cuplul bărbat/femeie,
având experienţa convieţuirii din propriul său mariaj (roata vieţii, na!),
poetul, sublimând totul la scara cuvântului, cu absorbţia propriei matrici
rurale, purcede la închegarea prezentului op literar. Şi pentru a nu fi ca mulţi dintre contemporanii lui, Mihai Măceş
îşi drapează fiecare rostire poetică, numai prin pagina de stânga, cu o scurtisimă textură, de tip haiku.
Aceşti
paznici de armonii, care sunt haikuurile, au fost concepute, probabil, ca să
deschidă, dar să şi comunice, în ideaţie şi în stabiliri estetice moderne, cu
poemele de pe pagina dreaptă. Acestora, autorul le-a desfiinţat dreptul
la o punctuaţie clasică, severă, lăsându-i calea liberă ipoteticului cititor să
şi le pună singur, când şi unde crede în comunicarea asumată. De
aceea, la începutul fiecărui poem de dreapta, incipitul îl constituie suita
celor trei puncte de suspensie. Ba, mai mult, ca să-şi arate nonconformismul,
Mihai Măceş a înlăturat şi scrierea cu majuscule; ba, a refuzat să mai adopte
caligrafierea cu
drepte. Deci, totul, cu italice.
Mi
se pare că poetul şi-a impus astfel o atitudine de îndemn peremptoriu privind
evoluţia omului în univers. O blândeţe, chiar o duioşie despre existenţa
cuplului Eva şi Adam.
Pe
de o parte, Biblia şi cultura circumscrisă apariţiei fiinţei pe pământ,
(embrionul, axis mundi, pe care grefează sau grevează poetul în planul
limbajului de cult), pe de altă parte, sinele care a relaţionat cu toţi
factorii genetici şi sociali ce l-au însoţit în devenirea lui. Întreg volumul
are o viziune autoscopică, având la activ alternanţa subiectivului cu
obiectivitatea.
Câteva
prezenţe ale concretului îndestulează pe
mulţi dintre contemporanii săi care i-ar fi cerut să descrie, (vai !), să
zugrăvească, mai cu seamă, că volumul acesta apare într-un moment al
dezmăţului lubric, când tandemul El , Ea, trebuie să aibă (fie şi colocvial!)
limbajele sacrosancte ale intimităţii. Dar poetul nostru, intrat în Cetate,
refuză programatic un asemenea limbaj, abraziv, nefericit. Şi atunci, nevoia
imperativă de concret rămâne difuză ori întâmplătoare şi se găseşte în
şi prin cuvinte ca: geamuri, grădină, casă, fântână, deal, broaşte,
pârâu. Vezi în exclusivitate poemele
de la haiku-rile 24, 33, 46, 52.
Poetul
îşi cultivă cu obstinaţie proiectul prin abstracte biblice, lăsate nu în
singurătatea lor, adică în izolare, ci prin încarnarea în orientarea
mitologică, adică în illo tempore, cum a zis Mircea Eliade. Recrutăm
câteva cuvinte din acest areal: vreme, soartă, Dumnezeu, facerea, lume,
înălţare, teamă, Cel de Sus, vise, suflet, somn.
În
armonia de mai sus, găsesc şi multe versuri de antologie:
-
cuvintele te strâng de gât;
-
În Valea Pârâului/ corăbii de vis/ cu vele de amurg(haiku 16);
-
tulburarea mea se amestecă/în vânzoleala lumii;
-
viaţa ca veghe/ la capătul ei sufletul/ şi lumea de dincolo (haiku 3).
Peste
multe din poemele lui Mihai Măceş, găsim stăruitoare pânze de filosofie, dar şi
emoţionante metafore care le susţin.
Ba,
poetul Măceş are destule breşe ale temei de iubire , deloc declarative, mai
apropiate fiind de lecturile lui filologice din lirica orientală. Altele sunt
poezii de notaţie în direcţia lui Eminescu adică o rostire în plină amiază şi
într-o aulă cu multe coridoare de reverberaţie (vorbeşte-mi iubito
p. 61).
De
la volum la volum, Mihai Măceş s-a arătat a fi un neliniştit modern, căutând să
se depărteze de modelele citite (Păunescu, Sorescu, Nichita Stănescu).
El
foloseşte, cu foarte bune reuşite, monologul dialogat, cugetarea în
marginea unei idei, din spaţiul imaginarului, regăsind oniricul (pe
care-l şi prizează); foloseşte creator absurdul,
fără a nu şti ce este candoarea (G. Coşoveanu, prefaţatorul), palpitul
clipei.
Un
volum întrutotul peste sororalele anterioare: viziune, limbaj, idei
marcatoare de sensuri.
|
|