Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Marian Drăghici

... pur şi simplu

în absenţa ei buzele

nu atingeau pâinea nici vinul

şi asta nu e vorbă goală, în vânt

dusă/ adusă

de vocile impersonale

tot mai apropiate

fără trecere încă

pe pământ.

„Aşa cum eu mor

şi murind trăiesc

la fel şi voi veţi muri

şi murind o să trăiţi.”

Luna, într-un basm african.

Eu moţăind în laţ ceresc.

Mai departe scrie-n carte,

până şi delicateţea

a condus uneori

omul la disperare, la moarte.

Poate presimţind că sfârşitul

oricât de departe

e-aproape

urmat de ceva

urmat de nimic

urmat de râsul broaştei în ape,

cum scăpasem din braţe

ca înecatul lentila

ideală

un pai, o pană

o oarecare frumuseţe

desigur pământeană

după Anouk

cea dulce cum e spirtu-n rană

în absenţa ei de bursieră pariziană

aşa tânjeam de auster

ca bufniţa la zoo pe corn de rinocer

ca un cuţit scăpat în cer

în apa de izvor cu pietricele,

a dumnezeirii.

Honni soit qui mal y pense

Mai departe scrie-n carte,

până şi delicateţea

a condus uneori

omul la disperare, la moarte.

O coadă de mătură

simplă, suprauscată

de-ar fi fost iubită

cu-atâta patimă & duioşie

brusc (deci deodată)

s-ar fi preschimbat în

femeie

pană de cocor

păpădie

cu femeia aş lumina noap-

teapământulcuvântuldeznodământul

cu pana aş scrie

cât despre păpădie

o ia vântul

dar am iubit o femeie

şi asta spune totul,

n-a dat soarelui

vieţii din mine

mai mulţi muguri

decât o coadă de mătură.

Mai departe scrie-n carte,

până şi delicateţea

a condus uneori

omul la disperare la moarte.

Tocmai lucram la

arta mea căzută-n dizgraţie

ca atâtea în acest secol

al prăbuşirilor

voioase

când, gata! zise

femeia

pana de cocor

păpădia

se ridică şi porni

prin fereastra deschisă, dusă de vânt

deşi vântul nu bătea deloc,

cu un surâs adresat

timpului ce o să vină

deşi timpul nu vine defel

ci fiecare merge la el, cu darul.

Lumea în case, la cină.

Râsete – ale cui? Cineva sparse

pe trepte de ciment paharul.

Mai departe scrie-n carte,

până şi delicateţea

a condus uneori

omul la disperare, la moarte.

Împotriva iernii înaintezi acum

pe cât posibil ca un

sunet sub apă.

Împotriva iernii înaintezi acum

pe cât posibil ca un

culegător de crenguţe

pe malul mării absolut gol.

Peşti ce-au colindat cândva lumea

ca muzicanţi de petrecere

parcă mai ieri îi cântau:

sub norul de purpură

gata să scapere

vine moarte şi n-ai

nici o iubire

ca să te apere.

Mai departe scrie-n carte,

până şi delicateţea

a condus uneori

omul la disperare, la moarte.

Acesta e primul cântec pentru Anouk.

Care Anouk? Anouk, fata

căreia-i albise părul

încă demult în zorii cunoaşterii

când splendoarea de cleştar a eului

ademenea albina morţii

fără ca aceasta să-ntâlnească

după zile şi nopţi de zbor inter-

stiţial

numai bineînţeles pereţii inimii

numai pereţii inimii

şi inima bătea fără să-i pese

cum îşi bate-acela

aceea peste fese

ca lucrătoarea cărnii

într-însa să se-ndese.

Astfel şi vocea umană

a ta, Anouk

ca să comunice, ca să placă

poetul haţ! o coboară

din creier în albina morţii,

din albina morţii

într-o artă săracă.

Mai departe scrie-n carte

până şi delicateţea

a condus uneori

omul la disperare, la moarte.

Ca nişte lacăte la guri

sparte de vânturi,

la propriile noastre guri

sparte de vânturi,

ne-am dus traiul aspru de ultimi

evrei sefarzi

în această parte a lumii.

Clinchetul a mii de chei

rugineşte-n buzunare,

în propriile noastre buzunare

(peste noapte sinagoga dispare –

parking pe locul ei).

Într-o cameră iarna

într-o zi oarecare

îi citeam aceste versuri

iubitei cu o emoţie-n glas

care acum îmi apare

penibilă, nejustificată

(ultimii evrei sefarzi

emigraseră de mult pe bani grei)

Mai departe

scrie-n carte,

şapte voci

în şapte camere

în şapte clădiri

în şapte oraşe

din şapte lumi

paralele

rugându-se la unison

vocile, ecoul vocilor

atunci când doarme

sau abia clipeşte

redusă la imobilitate

redusă la tăcere

singură, absolut singură

în şapte camere deodată

în şapte oraşe

din şapte lumi

ca gâza înşurubată în metafizica statică

a chihlimbarului

a cărnii vii deja moarte

după o lungă şi grea suferinţă

vino în somn cu o pernă pe faţă,

eşti îngerul eşti de bună seamă sfârşitul

oricât de departe aproape

urmat de ceva

urmat de nimic

urmat de râsul broaştei în ape (!?)

(1990-2015)

© 2007 Revista Ramuri