Oameni de ºtiinþã ºi litere

Victor Papilian

Victor Papilian (1888-1956) ilustreazã cazul rar al omului de dublã, acutã ºi neabandonatã vocaþie. În egalã mãsurã, el a fost om de ºtiinþã (medic anatomist) ºi om de litere. Puþini dintre scriitorii români, cu greu numãrabili pe degetele unei singure mâini (te gândeºti la Ion Barbu, iar dupã numele sãu reflectezi îndelung), au lãsat urme remarcabile, ca Papilian, ºi în domenii colaterale scrisului ficþional.

Ignorat în mod inexplicabil de E. Lovinescu, prozatorul apare bine situat de G. Cãlinescu în epica psihologismului abisal dostoievskian, cu o extindere ºi în proza psihanaliticã. Proza iraþionalitãþii pulsionale, psihanalizabile, surprinde plãcut prin egala sa deschidere pentru rural, multiregionalism (Ardeal ºi Oltenia) ºi urban, omul de rând ºi cel de înalt profesionalism, în special din mediul propriu biografiei autorului, acela medical, dar ºi al culturii savante în general. Personajele sunt conºtiinþe expuse unor fixaþii, smulse din real în fantastic sau fantasmagoric. Proza sa spiritualistã, misticã, enigmaticã ºi esotericã, este scrisã de un savant anatomist care decoleazã în iraþional ºi nu cantoneazã, conform aºteptãrilor, în raþionalitatea cea mai dezabuzatã.

În povestirile ºi nuvelele din Generalul Frangulea, 1925, Sufletul lui Faust, 1928, De dincolo de râu, nuvele ardeleneºti, 1938, Vecinul, 1938, Manechinul lui Igor ºi alte povestiri de iubire, 1943, Nuvele olteneºti, 1946, rãmâne inegal artistic, inspirat tematic ºi existenþial, dar expirat naratologic. Aici el propune un amestec de originalitate ºi previzibilitate, de insolit vizionar ºi amatorism expresiv. Trece cu uºurinþã dar ºi cu uºurãtate de la proza realistã la cea fantasticã, de la verosimil (în câteva nuvele cu autenticã referenþialitate þãrãneascã) la neverosimil. Prozatorul, sedus de fantasticul ºtiinþific în cadrul sufletesc, e mai cu seamã un eticist adesea subtil, dar uneori excesiv, departe ºi, totuºi,  încã, aproape de spiritualismul epic ardelean.

Primul roman, Ne leagã pãmântul, 1926, semnat Sylviu Rolando, a fost o experienþã descurajantã. Nici romanele urmãtoare nu i-au înlesnit scriitorului statutul meritat.

Un roman „obiectiv”, social, întors spre interioritatea umanã, cu teza naratorului despre ciocnirea religiilor (prin ideea excesele ortodoxiei ºi îndreptãþirea romano-catolicismului, alãturi de reformaþi) ºi ideologiilor în mediul transilvan, va fi În credinþa celor ºapte sfeºnice, 1933. Exponentul ortodoxiei, aici, nu susþine în exclusivitate fundamente religioase, dar ºi, ori mai ales, politice. Tipologic, epicul se susþine prin figura unui fanatic religios milenarist, nominalizat oximoronic Maxim Muscã, verosimilã, de o motivatã referenþialitate în acest spaþiu prelungit în Banat, figurã ce va mai fi prezentã, pânã la prozatorul „nordic” ºi emul dostoievskian, N. Breban, în Animale bolnave, prin Miloia, scindatul între credinþã ºi criminalitate. Ardenþa credinþei ºi pasiunea geloziei se sting ºi se anuleazã prin fãptuirea uciderii asumate potrivit legii umane. Romancierul posedã un vitalism epico-liric propriu ºi o ºtiinþã maturã a construcþiei narative ºi tipologice. Scrierea este insolitã prin forþa de a da concreteþe condiþiei spirituale a omului comun.

 Inferior ca anvergurã narativã romanului precedent, Fãrã limitã, 1936, aduce o problematicã „existenþialistã” situatã într-o linie teistã. Psihologismul abisal de descendenþã ruseascã, de o netãgãduitã semnificaþie epicã, prinde relief prin decãderea din normal în anormal, din onorabilitate în abjecþie, în cazul unui cuplu de intelectuali. Prãbuºirea în bolgiile eroticului, aparent artificialã, e derulatã cu o calculatã simetrie ºi concomitenþã. Ea urmeazã, totuºi, logic reversibilitatea atracþiei iniþiale mutuale. Banalitatea anomicã se transfigureazã prin tragicul legitimat în manifestarea iraþionalã. Destinul de sorginte atavicã irumpe în plin raþional.

Roman al mediului universitar interbelic, al unui ideal metafizic potrivit, în care sã se recunoascã mãsura omenescului, Chinuiþii nemuririi (Marius Leluþ, Gabriel Leonin), publicat în plinã emergenþã a prozei autoreferenþiale, textualiste, fusese scris în anii celui de-al doilea rãzboi mondial, ca roman referenþial, localizat în lumea interbelicului. Marius Leluþ, Gabriel Leonin, personajele tutulare ºi exponenþiale, sunt concepute deopotrivã  ca autonome ºi complementare. Marius Leluþ, savant, erou simbolic al umanului, devine seducãtor ºi memorabil prin proteismul sãu. Celãlalt, Gabriel Leonin, este dublul tensional, existenþial ºi spiritual, al primului.

În postumitatea târzie a fost publicat ºi romanul Coana Truda, 1988, scris în 1947. El convinge prin adevãrul unei lumi epice multidimensionale ºi imprevizibile, apãrutã sub semnul ºi sub legea implacabile ºi tainice, generate de sentimentul iubirii.

V. Papilian este un prozator demn de tot interesul, prin variatele sale expresii ale psihologicului social, profesional, etnic, politic, religios. El realizeazã în prozã anatomia ºi poetica narativã a omului deopotrivã expus ºi ascuns vieþii, în întreaga ei complexitate biologicã ºi metafizicã.

Ion Biberi

Scrierile lui Ion Biberi (1904-1990), în românã ºi francezã, individualizeazã un autor de o marcatã, totuºi, polivalenþã culturalã: prozã ficþionalã ori criticã, accidental teatru (Hanibal, 1967), insistent eseu medical, psihanalitic sau literar, publicisticã specializatã mai ales în interviu. În interbelic, ºi-a urmat spectrul opþional în mod firesc. Ulterior, într-o culturã deschisã controlat, cãile, dupã un tip aparte de resuscitare istoricã, cu intermitenþe, se îngusteazã ºi chiar se taie. Îndeosebi autorul epic e cel care se pierde.

Prozatorul trece, prin studiu teoretic ºi analitic, dar ºi prin practica ficþionalã, drept un promotor, în literatura românã, al tehnicii narative înnoitoare, sincrone în context european, pe direcþia, ignoratã ºi subestimatã nu doar de prozatori, dar ºi de critici, a lui J. Joyce.  Cu totul descurajat de G. Cãlinescu, în Istoria… sa din 1941 („Nimic nu e realizat.”), sã reþin cã a fost receptat de ª. Cioculescu, nu doar encomiastic, în plin proces epic, în iulie 1935 („nu a pãrãsit cariera literarã începutã sub bune auspicii, ci a reflectat cu temeinicie asupra modalitãþii analitice”), dar ºi mai târziu, în 1979, într-un articol din „România literarã”, când îi eludeazã scrisul marcat de discontinuitate ori abandon, ºi îl alãturã lui Camil Petrescu, epicii eseistice, a eului profund. Sã notez cã Ion Biberi adoptã modelul joycean într-un mod limitat, nu doar la nivelul întregii sale proze de imaginaþie, dar ºi la acela al unei singure structuri narative. Limitarea, nicidecum o aplicaþie mecanicã ºi tehnicistã, echivaleazã, pe de o parte, cu reducþia implicitã ºi explicitã a modelului: Joyce nu se rezumã la monologul interior ºi captarea fluxului verbal prezent într-o conºtiinþã actanþial-naratorialã. Iar, pe de o parte, aplicaþia, cu mãsura ei de mimetism ºi de emulaþie, se asimileazã ºi cu personalizarea (adoptarea ºi adaptarea) respectivului model.

Proces, 1935, e scris în flux verbal dezarticulat, logic ºi gramatical (prin suspensii, recurenþe ale emisiei discursive, telescopaje sau clivaje letriste, morfematice ºi sintactice), întrucât articuleazã deopotrivã zonele de coerenþã ºi incoerenþã ale conºtientului, în transgresiunea lor lingvisticã, motivatã ºi verosimilã mai întâi contextual, eul fiind interfaþa între context ºi text. Narativitatea pauperã este indusã de (infra)conºtiinþa rigidã a personajului care „relateazã” spontan ºi adesea tensionat derularea teatrului juridic, controlat, în ordinea deznodãmântului etic, de forþa sofisticã avocãþeascã ºi nu de realitatea faptei ºi a legii. Teleologia narativã exclude nivelul, esenþial la Joyce, mediat de un mit structurant, al semanticii ºi hermeneuticii discursului romanesc. Romanul adânceºte ºi fixeazã instanþa narativã în gândirea situaþionalã a personajului, boierul Alexandru Padeº, inculpat pentru ipotetica asasinare a vechilului sãu.

Focalizarea intradiegeticã, aici consecventã, este extinsã ºi alternatã ulterior cu cea exterioarã. Un studiu de caracter sumar, aparent complet, al politicianului îndepãrtat de centru, ex-centric la modul propriu, oricât de stereotip s-ar manifesta în aspectele lui psihologice ºi morale, e realizat, în registru patetic ºi sarcastic, în romanul Cercuri în apã, 1939, dintr-o dublã perspectivã, subiectivã ºi obiectivã.

Completitudinea aceasta narativã, exersatã fãrã noutate problematicã ºi stilisticã, rãmâne trecãtoare; nici pe romancier nu-l (sur)prinde. Nu mai în largul, dar, s-ar putea spune, mai în strâmtoarea sa, se repoziþioneazã Ion Biberi în romanul de pe urmã, datând de la jumãtatea vieþii sale, Un om îºi trãieºte viaþa, 1946, unde capteazã luminile ºi umbrele realitãþii în oglinzile (de)formatoare ale conºtiinþei. 

Nuvelistul propune în Oameni în ceaþã, 1937, teme psihologice, fantasmatice ºi fantastice, de reverie ºi contemplaþie, cu implicaþii morale. Urmãreºte, predilect, cãile, motivate ori nu, ale morþii sau numai ale stãrilor de morbiditate, în circumstanþe clinice sau sociale, într-un fel de studiu epic, pe toate treptele de vârstã. Luminile Capricornului, 1983, poate suprinde prin opþiunea singularã pentru proza science-fiction. Experienþa, pãrãsind vechea fixaþie a tehnicii ºi structurii, nu devine ºi una memorabilã, în viziunea dinspre viitorul nu prea îndepãrtat de timpul în care ne aflãm acum.