Romanul Bunavestire este un punct nodal în opera Nicolae Breban. Este „cheia de boltă” a unei prime etape de creaţie, iar o lectură analitică a sa se răsfrânge atât asupra romanelor publicate anterior, cât şi asupra romanelor ulterioare, pentru că odată cu acest roman proporţia inovaţiilor creşte semnificativ, iar în urma melanjului dintre structurile sigure ale modernismului şi cele de o cu totul altă dinamică ale experimentalismului ies la iveală primele semne ale poeticilor postmoderne din literatura română. Aceste inovaţii sunt strâns legate de evoluţia interioară a operei, de o coerenţă supusă unei libertăţi ce are menirea să subţieze categoriile clasice ale naratologiei, uneori în detrimentul plauzibilităţii.

Grobei, protagonistul romanului, este un personaj care a fascinat şi a dezamăgit deopotrivă. Evoluţia sa coincide, atât în plan psihologic, cât şi în plan narativ, cu „personificarea” sa, cu ieşirea din inerţia cotidianului socialist. Grobei este, iniţial, un personaj insipid, egal cu sine, un „personaj de serie” al realismului socialist care îşi petrece concediul într-o staţiune montană, Sinaia, într-o ordine atent prestabilită, mai exact în mecanicitatea comunistă, fiind, pe deasupra, şi funcţionar. La nivel psihologic există o cauzalitate subtilă a „metamorfozării” sale, însă datele sunt oferite de narator pe parcurs, nu într-o ordine cronologică care ar fi fost, de altfel, previzibilă.

Construcţia contrapunctică a personajelor Grobei şi Lelia este cel mai bun exemplu de supleţe tehnică. În debutul romanului Bunavestire, Grobei este executantul „programului său”, program care este singura sa identitate şi este „aşa cum se aşteaptă toată lumea” să fie. Apariţia Leliei este o buclă pe liniaritatea vieţii monotone a lui Grobei, iar distragerea de la rutina sa, care este un adevărat punct zero din care pleacă acest personaj, este în repetate rânduri evocată de narator sau de monologul interior al lui Grobei.

La exterior, Bunavestire este un roman construit suficient de plauzibil şi coerent social pentru a fi catalogat drept realist. Jocul schimburilor de lentile şi de perspectivă în care este angrenat naratorul duce la un cumul de subiectivităţi care slăbesc acest realism păstrat în fundal. În general, în romanele lui Breban transferurile interior-exterior se realizează, de fapt, într-un sistem cu două coordonate, cel psihologic şi cel al abstractizărilor, iar în Bunavestire primează cel psihologic. Mutate în plan autoreferenţial, lucrurile pot părea forţate din unghiul pe care l-am încercat anterior, însă conştiinţa literară a autorului şi profunda asimilare a modernităţii de care dă dovadă pot fi invocate drept argumente în acest sens.

Peste relaţia ambiguă dintre autor – narator – personaje planează ironia, ca detaşare a naratorului de vocile pe care nu de puţine ori şi le însuşeşte în numele personajelor. Aceeaşi ironie transgresează prezenţa naratorului şi face simţită prezenţa autorului care îşi supraveghează raţional construcţia şi lasă să transpară o atitudine negativă şi negatoare faţă de „omul socialist”. Romanul Bunavestire a şi fost receptat de autorităţi ca fiind „periculos”, drept pentru care a fost catalogat şi tratat ca atare. Discursul lui Titus Popovici, din care sunt reluate de romancier fragmente în debutul ediţiei din 2011, reflectă îngrijorarea partidului faţă de acest roman, critic în subtext fără să poată fi incriminat pe baza unor argumente ideologice coerente, ci numai prin prisma „vulgarităţii” pe care o promovează, în dezacord cu „liniştea” care trebuia să domnească în societate. Acestea sunt tot atâtea planuri şi etaje ale analizei. Atât realismul, cât şi psihologismul au ca centru „voinţa de putere”, concept nietzschean determinant pentru întreaga operă a lui Nicolae Breban.

Naratorul din Bunavestire nu alege niciodată să fie pe deplin în exterior, el se mută brusc sau imperceptibil dintr-un personaj în altul, ca un schimb de gânduri, însă povesteşte şi din spaţiile intermediare, adică din „întâlnirea” unora dintre personaje. Şi atunci când lasă senzaţia că este în afară, el împărtăşeşte ceva din psihologia personajelor.

Este fascinantă orchestrarea evoluţiei psihologice a lui Grobei. El se află în primele zeci de pagini într-un cocon realist-socialist, pentru ca la finalul celui de-al doilea volum să-l găsim într-o „chilie” socială, din care-şi exercită fanatismul cu accente mistice. Ruptura din evoluţia lui Grobei nu este nicidecum artificială, neplauzibilă sau forţată. Stările psihice nu sunt continue, aşa cum nimic nu este continuu, după cum au demonstrat-o ştiinţele exacte în secolul al XX-lea. Există discontinuităţi şi pe intervale scurte de timp, iar în cazul lui Grobei, romancierul pregăteşte suficient ruptura dintre cele două volume. Mai ales că (re)citit într-un interval de timp scurt sunt mult mai sesizabile stările intermediare şi premisele rupturii dintre primul Grobei şi al doilea Grobei. Este pur şi simplu o personificare a acestui personaj, devenit din agent al sistemului social o persoană.

De fapt, cu adevărat fracturat nu este decât realismul-socialist, grobianul om socialist, iar ironia şi grotescul sunt uneltele cu care este combătură viaţa dedicată „zeului” muncii. Psihologia feminină şi jocurile erotice reprezintă prima fractură. În fond, întreg romanul poate fi citit şi prin antirealismul său. Semidoctul şi calculatul Grobei are un instinct extrem de ascuţit, o inteligenţă nativă, el reacţionează cu promptitudine şi stăpânire de sine după puţine momente de dominaţie efectivă ale Leliei. Naratorul se lasă şi el surprins de Grobei, însă revine şi face din el unul dintre instrumentele subminării realismului. Convulsiile psihice se răsfrâng asupra relaţiilor interumane în mod natural, din acest motiv Grobei are o coerenţă interioară, una construită atât pe piloni slabi ai psihologiei, cât şi pe piloni tari ai filosofiei, iar din conflictul interiorului cu exteriorul apare această senzaţie.

　2 Idem., p. 171.

　3 Ion Bogdan Lefter, Scurtă istorie a romanului¸ ediţia a II-a, adăugită, Piteşti, Editura Paralela 45, 2013, p. 144.

　4 Ibidem.

　5 Idem., p. 145.

　6 Umberto Eco, Confesiunile unui tânăr romancier, traducere de Ioana Gagea, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 32.

　7 Nicolare Manolescu, Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, p. 686.