Asemenea ariciului determinat de imaginarul românesc şi trecut prin idiomaticul nostru, plăsmuitorul de poeme, cel ce scrie, urzeşte şi el o pânză (textus), facerea sa imitând actul originar al creaţiei divine, o altă urzeală primordială (ordia prima), care nu e alta decât trama cuvintelor întemeietoare. Rostul poetului plăsmuitor: a rostui lumea şi cerul plăsmuindu-le din cuvinte şi a le ordona altfel, după un alt meşteşug, a le pune în rost prin rostirea unică a poemului, care îţi ordonă parcă să îl înveţi pe de rost.

Dar această altă figură a ariciului este configurată de un mit iar mitul dă zare, iarăşi, spre o altă formă de logică, una diferită de logica noncontradicţiei din filosofie, şi anume o logică a echivocului, a ambiguităţii, a polarităţilor, în care termenii opoziţiilor sunt mereu răsturnaţi, contrapunându-se şi schimbându-şi locurile şi rolurile, dar rămânând mereu îndepărtaţi unul de celălalt. Mitul impune modelul structural al unei alte logici, străine de logica logos-ului filosofic, cea a binarităţii, a lui da şi nu. Cea care funcţionează înlăuntrul mitului rămâne o logică deschisă, ale cărei contururi sunt neîncetat căutate de logicieni, lingvişti, matematicieni, filosofi (1). Născută, aşadar, de data aceasta, dintr-un mit, figura ariciului demiurg, urzitor primordial, în imaginarul românesc, provoacă şi mai mult gândirea, nevoită să ţină cont acum de veşnica opoziţie mythos/logos, care ne dă de gândit încă de pe vremea lui Platon. Să reamintim doar episodic că dialectica speculativă hegeliană integrează gândirea mitică într-o perspectivă teleologică. Pentru Hegel, discursul filosofic este „serios” – iar noi gândim după Hegel, în prelungirea lui, aşadar, deşi mereu altfel – atunci când se întoarce în matca logicii, chiar dacă poate adopta, vremelnic, din raţiuni expresive, sporitoare de sensuri pentru filosofemul căutat, forma povestirii mitice, ca la Platon, unde conceptul este învăluit într-o plăsmuire mitologică. Cine pătrunde cu temei în trama dialogului Timaios sau în pânza urzită în Parmenide, îşi dă repede seama că dimensiunea mitică este doar una formală şi exterioară, căci ţinta rămâne, şi la Platon, conţinutul filosofemului (2).

În Timaios, demiurgul plăsmuieşte cosmosul după chipul paradigmei eterne pe care o contemplă. Discursul cosmogonic este în fapt unul mitopoetic, o înlănţuire de poveşti; Critias repovesteşte o poveste spusă deja în ajun, reamintind de fapt o discuţie între Solon şi Critias, străbunicul său, un dialog despre care îi vorbise, pe când era copil, străbunul său Critias, care ştia el însuşi, de la Solon, relatarea dialogului pe care acesta din urmă îl avusese cu un bătrân preot, în Egipt, şi din care aflase de ce toţi grecii au o legătură strânsă cu oralitatea, cu tradiţia orală care, privându-i de scriere, i-a hărăzit unei oralităţi şi unei copilării perpetue. În acest şir de poveşti în poveşti despre origine, memorie, oralitate, scriere, ajungi să nu mai ştii foarte precis cine povesteşte, cine ascultă, cine ia cuvântul şi cine îl primeşte.

În cosmogonia închipuită de folclorul românesc, cerul şi pământul se nasc şi ele în spaţiul ficţiunii zoografice, într-un discurs bastard şi fără tată legitim, ca şi la Platon (logismô tini nothô; 52 b), căci zămislit de un autor anonim, fără nume şi neştiut, de vreme ce este unul colectiv, asemenea oricărei spuneri mitice. Orfan sau bastard, discursul mitic se deosebeşte, aşadar, de logos-ul filosofic care – ne spune tot Platon în Phaidros – trebuie să aibă un tată răspunzător, unul care răspunde de genealogia textului mitic şi pentru el.

Ceva esenţial şi auroral pare că se întâmplă în relaţia noastră cu logos-ul, în modalitatea noastră de a gândi şi de a ne spune gândul, de a-l exprima în cuvinte. Să luăm seama la această observaţie profundă a lui Heidegger referitoare la logodna dintre poezie şi gândire : „Putem pregăti, poate, cât de puţin, metamorfoza raportului nostru cu rostirea. Experienţa s-ar putea trezi: Orice gândire care desfăşoară sensul este poezie, dar orice poezie este gândire. Amândouă îşi co-aparţin şi merg împreună pornind de la acel spus care s-a dedicat dinainte nespusului, pentru că este adunare la sine a cunoaşterii, fiind recunoştinţă” (3). Recunoştinţă faţă de toată cunoaşterea dobândită, faţă de întreaga tradiţie a filosofiei occidentale, dar şi re-cunoaştere a valorilor idiomaticului, a poeziei şi gândirii ce stau încă ascunse în prundurile oralităţii, ale folclorului, în valenţele ce trebuie regândite înlăuntrul altor forme de expresie, aflate la hotarele difuze dintre poezie şi gândire. Putem, oare, porni şi de aici, spre „a pregăti metamorfoza raportului nostru cu rostirea”?

NOTE

1. A se vedea întrebările profunde pe care le pune gândirii filosofice mitologul Jean-Pierre Vernant în lucrarea sa Mythe et société en Grčce ancienne, 1974, p. 250. Cf. „Raisons du mythe”.

2. Logica filosofică revine la sine atunci când conceptul se trezeşte din somnul său mitologic. Somn şi trezire, căci evenimentul constă într-o simplă dezvăluire : explicitare şi conştientizarea unui filosofem învăluit în puterea sa virtuală. Mitemul nu va fi fost decât un pre-filosofem oferit şi promis Aufhebung-ului său dialectic. Acest viitor anterior teleologic seamănă cu timpul unei povestiri însă este o povestire a ieşirii în afara poveştii. El marcheză sfârşitul ficţiunii narative. Hegel îl explică luându-i apărarea „prietenului său Creuzer” şi a cărţii acestuia, Symbolik und Mythologie der alten Völker; besonders der Griechen, 1810-1812. Logos-ul mitologic, desigur, poate emite pretenţia de a fi un fel de „a filosofa” (p. 108). Unii filosofi s-au putut sluji de mituri pentru a apropia filosofemele de imaginaţie (Phantasie). Însă „conţinutul mitului este gândirea” (ibid.). Dimensiunea mitică este formală şi exterioară. Dacă miturile lui Platon sunt „frumoase”, dacă „prezentarea” (Darstellung) mitică a gândirii este „frumoasă”, atunci am greşi crezând că miturile sunt mai „eminente” (vortreffkicher) decât „modul abstract al expresiei”. De fapt, Platon nu recurge la mit decât în măsura „neputinţei” (Unvermögen) de „a se exprima în pura modalitate a lui a gândi”. În parte, însă, este totodată pentru că nu o face decât în introducerea la dialoguri – iar o introducere nu este niciodată pur filosofică: se ştie ce gândeşte Hegel despre introduceri şi prefeţe în general. Când revine la lucrul însuşi, la subiectul principal, Platon se exprimă cu totul altfel.” (Jacques Derrida, Khôra, Cu un Cuvânt înainte al autorului la versiunea românească, traducere, cronologie şi postfaţă de Marius Ghica, Scrisul Românesc, Craiova, 1998, p. 40-41.)

3. Acheminement vers la parole, ed. cit., p. 256.